DIANA DOBRIȚA BÎLEA ‒ Legat de vatra inimii strămoșilor

Este cartea pe care aș fi dorit să o citesc mai demult și, cum n-am găsit-o, am simțit nevoia să o scriu eu”, a declarat Ion Andreiță cu prilejul lansării romanului său Banii miresei (Ed. Eikon, București, 2023), la Biblioteca „Ion Minulescu” din Slatina. De ce să fi vrut autorul să se întâlnească „mai demult” cu o astfel de carte? Parcurgând-o până la capăt pe aceea zămislită de domnia sa, aflăm și răspunsul: deși relatarea se face la persoana a III-a, iar personajul principal se numește Emil Antoniță, îl recunoaștem în acesta pe Ion Andreiță, în cuprinsul romanului apărând și prenumele real al părinților, Marin și Florica, precum și data sa de naștere: 11 iunie 1939. Însă nu aspectele autobiografice asigură greutate poveștii, acestea fiind mai degrabă niște pretexte, niște puncte de plecare pentru configurarea lumii satului românesc postbelic, ci suferința greu de imaginat a țăranului deposedat prin mijloace de multe ori atroce, în anii colectivizării, de bucata lui de pământ și, în acest fel, de modul său de a înțelege viața și de a o trăi. Sigur, Ion Andreiță nu este singurul prozator care a atins această coardă extrem de dureroasă a istoriei noastre – și îmi vine în minte tetralogia „Muscelenii” a buzoianului Titi Damian, în care sunt zugrăvite veridic și cu măiestrie acele vremuri tulburi –, doar că autorul romanului de față alege s-o facă în felul său, prin intermediul povestirilor unor personaje care se declară martori și subisanți ai evenimentelor, cărora li se adaugă partea auctorială de poveste sau, mai exact, cântecul tinereții scriitorului, cu reveriile și visurile mai mult sau mai puțin caracteristice acestei perioade.

Ion Andreiță este în primul rând poet, de unde și lirismul multor pagini ale cărții. Felul său poetic de a se exprima în proză amintește de un confrate iubit, de marele Fănuș Neagu. Poate că, nu întâmplător, pe manșeta copertei întâi a cărții se află chiar un text al scriitorului grădiștean, din care citez: „Lui Ion Andreiță, ca și unui personaj din volumul Natură vie cu baracă, i-a răsărit var în păr tot bătând drumurile țării ca să-i cunoască oamenii și să le cânte faptele. Intrând în Dobrogea, el a făcut un pas într-un univers plin de capcane […]. În fiecare capcană a lăsat din trup o livră de carne, căci totul se plătește, și a ieșit din nou la malul Dunării de la Cernavodă, apoi la malul Dâmboviței de la București, mai încărcat de cântec și de povești. Focurile Dobrogei transformă drumurile în irizări de curcubeu, în chemări înalte, în literă curată, în largă și iscusită pierdere în sufletul tuturora”. Este clar că Ion Andreiță își cunoaște semenii, ca și adevărul istoric care le-a lăsat cicatrici pe trup și pe suflet, de unde și portretele sui-generis, făcute din linii groase, încărcate de întunericul pătimirilor. De altfel, primul cuvânt cu care se deschide cartea este întuneric – „Întunericul orbecăia pe cărări cu genunchii frânți” –, iar primul capitol, separat de celelalte, se numește „Încotro?”. Incipitul anunță un timp de mare confuzie așadar, de tulburare, de rugăciune spre un Dumnezeu absent și de inevitabilă durere. Personajul Emil Antoniță, la „17 ani și-o viață”, cum îi place să se „la- ude”, se află în fața unei dileme existențiale: în gara pe unde trec doar două trenuri, el trebuie să aleagă neapărat unul dintre acestea, neexistând o altă alternativă. Unul dintre trenuri „duce spre munte”, afară din matrice, spre o lume necunoscută, pe care doar speranța și disperarea o pot face ispititoare, iar celălalt „coboară spre câmpie, înapoi, acasă”. Verbul „a coborî” și adverbul „înapoi” sunt însă improprii tinereții cutezătoare, astfel că este ales urcușul, mai ales că tabloul spațiului natal nu este ofertant: „Satul sărăcise, țăranii alte slujbe n-aveau; decât pământul – pe care îl munceau ca sclavi și stăpâni, slujindu-l cu evlavie jertfitoare. […]. Veniseră însă comuniștii și stricaseră toate socotelile moștenite din bătrâni”.

Părțile ce alcătuiesc structura romanului sunt: „Ca un astru orbitor – Șantierul”, „Acasă”, „Lada de campanie”, „Avatarurile notarului Antoniță”,

„Împotrivirea muntelui”, „Corespondențele ziaristului Emil Antoniță” și „Visul celor trei mere”. Cartea se închide așa cum a început: cu un capitol (format doar din câteva rânduri îngroșate) numit Încotro?, semn că nu s-a găsit direcția justă de mers mai departe, că personajul a ieșit din povestea acelor ani mai încurcat decât a intrat. Șantierul, pe care autorul îl compară – în mod ironic, dar și cu un evident haz de necaz – cu un „astru orbitor”, devine noua destinație, noua soartă a țăranului român: „Țăranii sunt primii șantieriști ai țării”. Tot țăranii șantieriști capătă aura unor apostoli când își pot propovădui dragostea pentru pământ povestind celorlalți câte au pătimit pentru această credință strămoșească, dar și neputința, și durerea izvodită de lipsa izbânzii. Astfel, Marin Ganea, Iordan, Sacara al lui Vasăzică și Ștefan sunt primii povestitori-mărturisitori ai patimilor din perioada colectivizării forțate. Întâmplările relatate sunt cutremurătoare. Calul lui Sacară, „un roib de-și potrivea soarele pașii pe cer după mersul lui”, este salvat, dar nu și toți oamenii îngropați de vii în pământul satului ale cărui conotații sacre din nume – Icoana – nu au reușit să alunge diavolii terorii comuniste.

Descântecele din caietul tânărului protagonist, filele din jurnalul de front și documentele notarului Antoniță (ale tatălui autorului, în realitate), redate ad-litteram, întrerup cu multe pagini curgerea romanescă firească. Acest fapt poate uimi și deranja pe cititorul avid de poveste, dar reflectă voința lui Ion Andreiță de a lăsa lumii adevărul certificat cu documente despre ce-a fost și cum a fost atunci. De o frumusețe aparte sunt însă capitolele în care imaginația este lăsată să născocească întâmplarea, precum Clanareta lui Chercea sau Pensionul salvator. Poemele în proză abundă în cuprinsul cărții și frumusețea stilistică este punctul forte al scriiturii.

Autor polivalent, Ion Andreiță adoră să creeze bijuterii din cuvinte așa cum giuvaiergiul meșteșugește podoabe din metale prețioase. Bijuteriile sale sunt vii, pline de trăiri profunde, care își au sorgintea în simțirile unui întreg neam de țărani legați de țarină cu sânge românesc vechi de când lumea, cu hărnicie neîntrecută și cu dor neostoit de vatra inimii aproapelui. De vatra inimii strămoșilor este și va fi întotdeauna legat scriitorul Ion Andreiță. Podoabele lui din cuvinte vor parcurge vremurile viitoare pentru a ține frumoasă și în sărbă-toare literatura română.