CORINA-MIHAELA APOSTOLEANU ‒ Imagini literare din Dobrogea de Sud

Dacă ar fi să ne gândim la toți scriitorii români care au simțit o atracție mag- netizantă pentru lumea Dobrogei de Sud, ar fi dificil să îi putem evoca pe toți. Firește, ceea ce numim astăzi turism, iar în trecut „plecarea în vilegiatură” este punctul de plecare al descoperirii acestui peisaj și al acestei lumi singulare, dar continuitatea prezenței scriitorilor și a pictorilor în lumina specială a mării și a cerului, observarea culorilor vibrante ale pământului, au adus scenei literare și plastice o varietate de imagini și aceeași satisfacție estetică și emoțională.

Volumul semnat de Pia Alimănişteanu1, numit Dobrogea ‒ file trăite, apărut la editura craioveană „Scrisul Românesc”, în anii ‘30, cuprinde povestiri având ca personaje dobrogeni de la început de veac al 20-lea.

Despre ţinutul dintre Dunăre şi Mare, autoarea spune:

Când ai trecut Dunărea şi ai pus piciorul pe pământul Dobrogei, cât îl cutreieri în lung şi în lat, ai impresia că te afli într-o ţară cu desăvârşire orien- tală, dar stăpânită de tainele trecutului… În zadar încerca-va omul să ridice palate şi vile, să dea coastei Mării Negre priveliştea banală a Occidentului, în zadar veni-vor învăţaţi din toate unghiurile lumii, atraşi de mirajul artei vechi să desgroape, să cerceteze cetăţi, morminte, comori. În zadar. Dobrogea îşi va păstra pe câmpii de-a pururi farmecul luminos al Orientului, îşi va păstra de-a pururi în pământ, netălmăcite sufletul şi tainele trecutului.

Pia Alimănişteanu dovedeşte un foarte bun simţ al observaţiei. Fiecare portret din volum este însoţit de notaţii etnografice. Deşi modeste ca reuşită literară, povestirile au o certă valoare documentară.

Unul dintre personaje, Ali cocoşatul, este „trepăduşul Balcicului. Toţi îl cunosc, toţi îl cinstesc, în curţile tuturor intră şi iese ca la el acasă”.

Trăsăturile băiatului, ochii lui de cărbune, faţa castanie (un atribut rar în literatura română), îmbrăcămintea, comportamentul și chiar firea lui orientală, compun portretul viu al unuia dintre locuitorii cei mai pitoreşti ai ţinutului.

Dacă n’ar purta fesul care să-i destăinuiască obârşia, după gura vecinic întredeschisă cu dinţii gălbui şi laţi, după ochii de cărbune şi faţa castanie, după îmbrăcămintea prea ticluită pentru un băiat de seama lui: pantaloni negri vărgaţi, haină de dril albă şi pantofi bine lustruiţi, l’ai crede un ţigănuş lăudat din mahalaua Bucureştiului.2

În povestire se regăseşte şi celebra cofetărie a lui Mahmud, cafeaua preparată în stil oriental, devenite locuri comune pentru majoritatea scriitorilor interesaţi de peisajul Balcicului.

O anume stare de graţie se instalează la vederea peisajului orăşelului, la asfinţit, când toate culorile primesc contururi care sunt percepute cu un plus de implicare sentimentală:

Soarele la asfinţit ştersese poalele Balcanilor, munţilor albaştri din zare, tăiase apele limpezi, de smaragd ale mării în dungi, în valuri tot mai închise. Acum spulbera lumină de aur pieritor asupra oraşului căţărat pe coastă în terase de piatră cărămizie, dela Tenha-Iuvah, palatul abia întrezărit printre grădini al Reginei, până sus pe povârnişul pustiu cu mahalaua Tătarilor şi cu Ţigănia, rămăşite încă neatinse ale Balcicului de altădată, ale Balcicului care se duce şi el3.

Se reţin şi alte portrete sugestive de dobrogeni, precum turcii din Duros- tor, Rusten bostangiul, cu „înfăţişarea rassei sale asiatice, tipul turcului de altădată, al lui Abdul Hamid, barba lungă, nasul lung, dar obrazul, umerii eşiţi arată corcitură cu tătarii”4.

Chipurile de dobrogeni sunt reprezentative pentru un ţinut în care, aşa cum arată Apostol D. Culea5 era la începuturi „un pustiu de ierburi peste cari ochiul luneca zile întregi până să descopere un copac de umbră sau niscaiva aşezări omeneşti”.

O viziune deloc romantică şi sentimentală, mai degrabă aspră şi critică a Balcicului plastic şi literar este cea a lui Arghezi, care, într-o manieră ironică, vede în fiecare dintre strădaniile artiştilor o pastişă, nu prea demnă de interes:

Despre Balcic, pictorii ne încredinţau că aspectele lui ar putea să dea tuturor generaţiilor de artişti viitoare, modele ideale de ajuns, luate de-a drep- tul din natură şi strămutate intacte pe pânză, ca strugurii de vrej în farfurii; forme, lumină, culoare. Răspântia, fântîna, casa aurie, drumeacul care suie sau coboară, tătăroaicele, statul jos a la turca, sau tras în mii de ediţii şi, în visul ca fitece bucureştean să aibă dacă nu un yacht şi-un cazinou, ca un fost ministru, care-şi importa benedictina pe apă, cel puţin o vilă, amatorul maritim şi balnear se mulţumea şi cu peticul de vopsea, agăţat artistic în pe- rete într-o ramă de bronz… Textul având un titlu pe care îl poartă mai multe scrieri argheziene, Creion, a fost publicat inițial în „Informaţia Zilei”, an 3, nr. 617, 25 septembrie 1943 și mai târziu în volum.

Anton Holban are un foarte scurt episod la Balcic, în Jocurile Daniei. Tânărul îndrăgostit de Dania, atât de îndepărtată, într-o lume care lui San- du îi pare inaccesibilă, îşi caută liniştea şi pe ţărm de mare, la Constanţa sau Balcic, dar nu se poate bucura de culorile mării la vreme de toamnă, pe care doar le observă, căci separarea de Dania anulează orice atribut al acestui peisaj.

Agatha Grigorescu-Bacovia dedică un întreg volum de însemnări Coastei de Argint, a cărei frumuseţe citită în cheie romantică este prezentă, cu insis- tenţă, în literatura română de la sfârşitul anilor ’30, când a apărut volumul Terase albe (1938).

Exotismul peisajului şi al unor feţe cu puternice trăsături orientale, devenite în pictură „embleme” ale Dobrogei de Sud, se regăsesc în literatură cu aceeaşi forţă a unei imagini unicat.

Iată un fragment care ar putea lesne concura cu oricare dintre tablourile lui Iser:

Pe o cărăruie, dintre smochini te întâmpină o tătăroaică în costum negru cu falduri bogate; mers sprinten, ochii oblici ‒ doi sâmburi de măsline, sclipind sub gene lungi şi mătăsoase.

Pe o altă cărăruie, şerpuită şi nesigură, un turc singuratic, cu turbanul decolorat, bătrân ca şi pletele ce-i încadrează figura prelungă şi arămie, tâ- răşte pasul, sprijinit de un băţ noduros, iar într-o mână frământă indolent un şiruleţ de mărgele murdare…6”

Fraternizarea dintre scriitori şi pictori este mărturisită odată cu fiecare gest de admiraţie faţă de peisajul natural al Coastei de Argint.

Beţiei care alunecă prin simţuri la vederea culorilor tari ale Balcicului, nu îi rezistă nici Agatha Grigorescu-Bacovia, care odată găzduită în atelierul d-nei Storck, are ocazia de a trăi două stări deodată: propria inspiraţie literară ivită din privirea îndelungă a peisajului şi emoţia întâlnirii culorilor din tablourile „îndelung meşteşugite”.

Multe, copleşitor de multe adjective transformate în metafore aruncă în jocul literar scriitoarea, poate cu o nestinsă convingere că nici acestea nu ajung pentru a exprima tot ceea ce impresionează necontenit ochiul.

Prezenţa modestului cartier tătărăsc defăşurându-şi lipsurile şi umilinţele, ca un vechi martor al adevăratului început al Balcicului se conturează în total contrast cu vilele cochete aflate la mică distanţă:

Sărăcia cartierului impune totuşi, prin contrast, o poezie arhaică şi tulbu- rătoare; poezia veacurilor cărora natura refuză altceva decât majestatea ei… Viaţa pare absentă în aceste cenuşii, strâmbe şi miniaturale cuburi de piatră bolovănoasă. Totuşi, în stare latentă, pulsează o notă melancolică şi obsedan- tă, ce se acordă armonios la poalale acestui imens albastru de ceruri şi ape.

Castelul Reginei, descris în amănunt, împreună cu grădina ce îl înconjoară exprimă puternica admiraţie faţă de stilul arhitectural al construcţiilor, fără a eluda farmecul oriental subtil armonizat cu peisajul şi exigenţele occidentale ale aranjamentului grădinii:

Ne apropiem de Castel…

O fantezie sculpturală, în mijlocul unui amfiteatru de terase, surâzând valurilor şi vorbind primirilor cu chemări pure şi luminoase… pe mătasea cur- gătoare a apelor, minaretul Castelului îşi culcă umbrele, profilându-şi conul alb din mănunchiurile verzi, ce împăduresc spatele palatului… Vibraţie de linii albe într-o uimitoare îmbinare de culori balcanice. Bogata floră a teraselor, pare din depărtare un superb mozaic…7

„Vrăjile Orientului” se adună în poveşti şi legende, pe care scriitorii şi pictorii le tălmăcesc în cuvinte şi culoare, astfel ca ele să îşi păstreze viaţa dincolo de secole. Cimitirul musulman cu tainele trupurilor ce se odihnesc întrînsul, „Stânca Vrăjitoarei” sunt alte prilejuri de a evoca lumea apusă a unor misterioase împletiri de dragoste şi ură, de răzbunare şi pedeapsă.

La cofetăria „La Buturugă”, dulceaţa de smochine ‒ evocată cu poftă de dulci ispite şi de Sadoveanu, mai târziu ‒ e însoţită de siropuri, rahat turcesc, baclavale, bizilii într-un răsfăţ de gusturi şi arome care dau Orientului mate- rialitate şi consistenţă.

Marea „de un albastru nervos”, domină la Capul Calicara un peisaj mai mult decât straniu, pentru care autoarea metaforizează din nou.

Proza marină a Agathei Grigorescu-Bacovia, în fond o colecţie de ima- gini şi memorii de turist cu ochiul exersat şi predispus la literaturizare, nu au forţa literară de a rămâne un punct de reper. Reprezintă însă una dintre cele mai fidele mărturii ale unei epoci de maxim entuziasm pentru peisajul exotic al Coastei de Argint şi spiritul romantic pe care acesta îl inspira scriitorilor perioadei interbelice.

Peisajul unic al Dobrogei devine la Mihail Sadoveanu prilej de evocare melancolică a trecutului. Astfel, povestirea numită Huzur își are originea într-un episod din vara anului 1937, când pasionatul vânător îşi împinge rătăcirea, după cum însuşi se exprimă, până la Balcic.

Frumoasă această veche cetate, cu împrejurimi aşa de caracteristic ori- entale. Aria mării singuratică, cerul curat. Valurile Pontului curgeau lin dinspre fundul răsăritului înspre palatul trist al reginei, aşternându-se lin în cele din urmă unduiri moi spre grădinile de trandafiri.8.

Sadoveanu se delectează auzindu-l pe prietenul Hasan, vorbind în ro- mâneşte şi notează în carnet expresiile auzite de la el. Hasan-efendi este convins ca la Balcic a venit să locuiască celebrul Nastratin Hogea, cel înţelept, lăsând în urmă Anadolul şi Timurul, ca să se odihnească de răutăţile împăra- ţilor. Aşezat comod pe divan, privind către grădinile înflorite, sorbind cafeaua aromată pregătită de gazdele sale, într-o dulce odihnă, scriitorul îşi notează din vorbele savuroase ale turcului. Hasan doreşte vorbelor lui înţelepte intrare în lumea gazetelor şi a cărţilor.

Într-o zi, Nastratin a stat la Mihrab în moschee şi a vorbit astfel: Voi, drept- credincioşi, ‒ staţi în genunchi şi vă închinaţi cu umilinţă lui Alah, pentru că Alah nu a pus aripi la cămile în valea Batovei. Căci, dacă ar avea cămilele din valea Batovei aripi, atunci cămilele ar zbura prin văzduh, ar căde prin grădini, pe acoperişuri, şi în capetele drept-credincioşilor9.

Una dintre cele mai pitorești imagini din Balcic îi aparține lui Adrian Maniu, care semnează un poem în proză, în care frumusețea inefabilă se privește în oglinda trecutului:

Un cer de mătase palidă a răsturnat cupa de onix: a curs argint şi aur în zări nemărginite, unde se dau peste cap delfinii, îşi şterge urma de fum un vapor trecând ascuns sub orizont.

Pe ţărm au adormit mahoanele bătrâne, cu piept negru înfipt în prund, ca midii uriaşe la care vremea a cojit sideful. Talazuri aduc din nemărginire drum. Iar bordeiul cu smeură se lasă încovîind pereţii, verzi sau de scrobeală vânătă.

La fereastra cu zăbrele cântă fata neagră, cu nalbă la ureche, şi cu brăţară de sticlă, abia înserat pornind spre fântâna măgarilor zidită ca un mormânt. Acolo de pe giulgiu frunţii o să pogoare căldarea cositorită, şi o să asculte apa dulce, mângâind apa în jghiab, piciorul desculţ cu unghiile vopsite. Atunci dealurile albe au să pară izbucniri străvezii de munţi crescuţi în privelişte pe o lume viorie, prin care călcând peste cioburi de urne, călăuzeşte un cerşe- tor zbârcit un zâmbet blând. Şi dacă oraşul a murit crescând în ziduri nuoi, iar hamalul pescarilor a trecut spre rai, cu turban de piatră, visând fericire şi multe neveste grase, şi scuipând pojghiţe din sămânţa de floarea soarelui; în amintiri şi oglindiri se mai răsfrânge veşnicia.

La cafenea zarurile se lovesc să mai câştige o turcească.

Felia de pepene se preschimbă în lampion, şi un far îndepărtat face cu ochiu pază de glumă stelelor, în vreme ce un fulger în noapte, scrie cu foc înalt şi depărtat Z.10

Jurnalul11 lui Alice Voinescu consemnează o varietate de gânduri și de simțiri pentru întreaga desfășurare de culori a pământului, a mării și a cerului de la Balcic:

Balcic, 12 iulie 1937

E nouă jumătate dimineaţă, afară plouă, parcă începe iar să se lumineze. E o linişte binefăcătoare. Marea, e un gri-bleu neutru, calm inquietant. Păsărelele cântă. Am sentimentul curios de pace şi de aşteptare. Parcă mă dedublez, aştept să dea ceva din mine şi totuşi mă simt goală, ca la un început. Aştept. Ce Lumina face lucrurile. Aceleaşi apăreau ieri sub soare mai frumoase, mai tinere. Acum toate sunt palide, triste: Marea e una cu cerul, doar o dungă albă, jos e distinctă.

13 iulie, seara

Grădina palatului (în realitate o vilă cu minaret!) are ceva părăsit. Mă duc acum în palat. Nu ştiu ce am. Mă caut tot timpul. După toate cuvintele şi vorbele mele parcă sunt un etui gol. Oare marea mă deşiră? –

18 iulie

Marea e împărţită în două. O zonă violetă și una albastru-gri. O barcă albă zboară lăsând dâre de spume. Cerul violet, înnourat, e jos şi e greu. […]. Balcicul e distrugător. Nu sfătuiesc pe oameni cu nervi ascuţiţi să vină aici. Orientul e dizolvant.

6 august

Capul Caliacra e impunător, carenă de corabie, cetate ciclopică. Marea îmblânzită parcă de atâta putere. Cerul era de un purpuriu aerian în jurul soarelui, albastru-mov sub norii răsfiraţi de un gri-mov. Soarele parcă făcea o grimasă ‒ m-a uimit purpuriul oranj al patului solar ‒ pete de aur pe mare. Fetele cântând stingerea cu buchete de nuferi, pe stânci. Plecarea din Balcic

‒ sentiment curios. Ai vrea să aduni totul în tine. Simţământul provizoriului, al fugitivului. Tot timpul e în mine acest provizorat12.

Octavian Moșescu, primar la Balcicului, editor, publicist, memorialist și colecționar de artă, dar și fin observator al lumii artistice și literare a orașului a semnat o serie de volume în care se regăsește spiritul unic al ținutului de mare și cer, „exotic” și boem, prin excelență. Acesta este, în esență, „tabloul” ai cărui protagoniști hrănesc și astăzi imaginația cititorilor:

În golful umbrit de pâlcuri de migdali de pe ţărmul mării, întâia solie a primăverii era pictorul Alexandru Szatmary. Încă nu se topeau zăpezile pe coline şi acest îndrăgostit al piesajului marin apărea ca o veste bună în ca- fenelele din port.

[…]

Oaspetele bizar al golfului era un bărbat înalt, cu profil de Mefisto care, cu o voce caldă de oriental, îi apropia pe toţi de sine, făcându-şi-i prieteni pentru totdeauna. Călătorul nostru, deşi posesor al unei steme de baron, după tată ‒ Carol Popp de Szatamary ‒ dispreţuia diferenţele sociale, legând prietenii cu barcagii care îl plimbau de-a lungul coastei, ignorându-i totodată pe bogătaşii aflaţi în trecere prin aceste locuri de basm.

Fascinat de risipa de frumuseţi a litoralului, a început să invite artişti şi oameni de ştiinţă, să se bucure de acest miracol pământean. Datorită lui, prof. Gh. Murgoci şi-a ridicat o casă din piatră pe versantul colinei, unde pictorul a deschis, din lemn sculptat şi faianţă persană, un pridvor spre „marea cea mare” (aşa o numeau ciobanii noştri când coborau cu turmele). La invitaţia

lui, actorii Gh. Storin, George Vraca, Bulfinski, Puiu Iancovescu, muzicienii Mihai Jora şi Cella Delavrancea, scriitorii V. Voiculescu, Ion Pillat, Jean Bart, Ionel Teodoreanu, Adrian Maniu erau nelipsiţi oaspeţi de fiecare vară.Pictorii din toate părţile înfiinţaseră o colonie, prinzând pe pânză şi în culori farmecul acestui Eldorado. Cum soseau aici, orăşelul se trezea la viaţă. În fiecare zi, Alexandru Szatmary, îmbrăcat sumar, ca pe plajele sudice, îşi bea cafeaua istorisind celor din jur întâmplări dintr-un trecut bogat în aventuri.13

---

1. Autoarea făcea parte dintr-o ilustră familie de industriaşi, mari proprietari, inte- lectuali ce proveneau din judeţul Olt, dar care se stabiliseră în Dobrogea.
2. Pia Alimănişteanu. Dobrogea-File trăite. Craiova: Scrisul Românesc, 1936, p.

22-23.

3. Idem, p. 26.
4. Idem, p. 4-7.
5. Cât trebue să ştie oricine despre Dobrogea: trecutul ‒ prezentul, viitorul, Bu- cureşti: Casa Şcoalelor, 1928.
6. Terase albe, București, Editura Tiparul „Cartea Românească”, p. 17.
7. Agatha Grigorescu-Bacovia, op cit, 28.
8. În volumul Fantazii răsăritene, Bucureşti, Editura de stat, 1946, p. 371.
9. Mihail Sadoveanu, cit, p. 375.
10. Focurile primăverii şi flăcări de toamnă, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1935, p. 91-92.
11. București, Albatros, 1997.
12. Alice Voiculescu, op. cit, p 107, 1
13. Octavian Moșescu, Din jurnalul unui colecționar, 1974, p. 7.