CONSTANTIN DRAM ‒ O poetică a „privirii dinăuntru” (Paula Bârsan)

Poezia scrisă de Paula Bârsan e rezultatul unui proces conștient ce ține de o „logică a sentimentelor/ stărilor” trecute printr-o rece și sistemică ordonare, ceea ce o încadrează pe autoare într-o categorie mai puțin numeroasă a creatorilor lirici și cu atât mai meritorie. De mici dimensiuni, poemele sale reprezintă atâtea provocări textuale, cât și efuziuni ale unui suflet plin, bine temperate însă de un discurs poetic aproape cerebralizat și lipsite de obișnuitele riscuri asumate de poezia de dragoste sau de poezia stărilor existențiale, în general. Trimițând spre un titlu celebru, se poate spune că volumul ei (Semiotica. Aveam nevoie de noaptea mea solitară, cu o pre-cuvântare semnată de Clelia Ifrim, Cișmigiu Books, 2023) este o replică asumată la acele cunoscute „noduri și semne”, deoarece, dincolo de trimiterea explicită din titlul cărții, Paula Bârsan reușește performanța de a asocia eșafodajul care ține de „castelul de gheață, gândirea”, cu acele imagini subtil elaborate, uneori chiar de mare substanță lirică, venind dintr-o viziune sui generis a sentimentelor.

Ordonat, așa cum o cere logica titlului, volumul cuprinde multe poeme care, adunate, ar putea să configureze o anume artă poetică, lăsând însă suficientă libertate și celorlalte texte să contribuie în acest sens. Chiar primul poem, cu marcă evident nichitastănesciană, Nerostirea este semnificativ din acest punct de vedere, deși lasă loc și unei scrutări extrem-orientale de calitate: „Balcoanele cerului/ Vor rânduneaua/ Prinsă în zborul/ De dinăuntru privit.” Dincolo de concentrarea de factură sapiențial-orientală și de aluzia nichitastănesciană, descoperim în acest mic catren o primă jalonare a unui program trimițând spre o poetică a „privirii dinăuntru”, cea care poate surprinde și fixa, altminteri, frenezia zborului impetuos dar, mai seamă, favorizează un alt tip de discurs, original și provocator, de altfel. În Siaj, accentul e deplasat spre o îmbinare sugestivă și foarte bine articulată, în aceeași logică a concentrării, a „tăcerilor” cu sentimentul pur, descătușat, perceput ca semn major al vitalității. Ca și în alte versuri ale autoarei, erosul e doar un pretext, mereu exploatat profitabil, în beneficiul propriei arte, care înseamnă și imagini neașteptate, alăturări de cuvinte neașteptate, o cadență a gravității care știe: „E atâta desăvârșire în viața mea,/ Înlănțui iubirea cu brațele noastre,/ Statui amorțite-n iertări/ Îmbrățișări de lumină, pe azi.” O viziune poetică a esenței (element definitoriu pentru caracterizarea poeziei Paulei Bârsan) găsim în poezia ce poartă chiar acest titlu, care începe cu un vers deosebit de profund și de frumos și continuă în aceeași sugestivă deschidere metaforică, într-un reușit cadru al clipei și al iluziei: „Dumnezeu plânge cu lacrima noastră/ Porumbeii adună ciuturi de vis netrimis prin căsuța poștală./ Iluzia clipei învie neputincioasă mieii, Zburdalnice, moi clipe spre uger se întind.” O mini-poetică a „contradicțiilor” vedem în poemul intitulat Nefirescul: „Naștem pământul/ Naștem verdele/ Naștem amiaza albastră/ Naștem fântâna dorului/ Murim omorându-ne visul,/ Fidelități în contradicție.” Textul care oferă și titlul și subtitlul volumului este o reușită acumulare și o demonstrație de virtuozitate poetică, deoarece trimite spre semnele majore care susțin eșafodajul liric din această carte: noap- tea, solitudinea, regresia, obsesiile, închiderea în scoică, fericirea extrasă din întuneric, verdele, steaua, albul curat (neaua). Desigur, trimiterea spre semiotică poate fi receptată în cel puțin două registre. Dar ceea ce este de reținut, este faptul că și fără acest titlu care obligă, felul în care scrie poezie Paula Bârsan obligă la o asemenea constatare. E fastuos dominantă o anume rigoare ascunsă în spatele unor imagini deseori de factură lirică asumată, o concentrare ce amintește de canoanele poeziei cu formă fixă, reinventate în discurs postmodern. Și în Desir vedem o continuare a unui program enunțat lapidar, înlănțuind puterea de geneză a cuvântului cu o anume percepere a iubirii: „Lupta eul cuvântului,/ Mugea erotismul candorii în scoică,/ Răvășea seara-n seducții…” Iar un poem dinspre finalul volumului se intitulează Meta zăpezi și permite asocieri neașteptate („mogula iarnă”, „fisură de dor” etc.) care probează o mare apetență a autoarei de a valoriza resurse bănuite și nebănuite ale limbajului, configurând imagini de forță.

Într-o atât de mare concentrare ideatică oferită de volumul Paulei Bârsan, semnele trimit spre noduri, apoi și invers, aceasta fiind o altă fațetă a înțelegerii discursului poetic. Zborul și privirea, avatarul și clipa, visul și scoica, liniștea și vântul, lacrima și porumbeii, abisul și dansul, neantul și iubirea, clipa și steaua, zâmbetul și amurgul, pleoapa și roza vânturilor, tăcerea și cuvântul, luna amară și estuarele de foc, regresia și fericirea, pergamentul și copilăria, primenirea și infinitul, fețele tinere și cimitirele, veșnicia și frământarea…(și multe altele) intră în afinități și contradicții, construind și deconstruind necon- tenit și creator, totodată, într-o sută de permutări și combinări surprinzătoare și producătoare de imagini puternice. Practic, textura e susținută puternic de aceste relații, ca o matrice special elaborată astfel.

Desigur, putem citi volumul și din perspectiva temelor/ imaginilor care apar în texte, în incidențe deliberat nespectaculoase și, tocmai pentru aceasta, cu atât mai producătoare de semnificație (ne referim, cum altfel, la acel invocat „ce găsim în poezia sa”). Sunt fixate (pentru că poezia lumii se repetă tematic, diferența fiind făcută de expresie adaptată de epocă/ loc/ cultură/ talent) acele spații, motive despre care se poate spune că se adună într-un larg imaginar poetic: zborul, iubirea, timpul, viața, visul, cosmosul, Orientul, amintirea, co- municarea umană, iluziile, copilăria, matematica, dorul, efemerul. Imaginile aferente se lasă însă descoperite, nu chiar simplu, după o logică impusă ce caracterizează întreg volumul, deseori surprinzătoare și pline de re-semantizări necesare și benefice la nivelul discursului poetic: „Statui amorțite-n iertări/ Îmbrățișări de lumină, pe azi”, „Clasoarele vântului ofilesc vămi”, „Dumnezeu plânge cu lacrima noastră”, „kimonouri de brândușe”, „toamnă cu coadă păun”, „obsesii de scoică în iarnă”, „logaritm funcției tale de zare”, „trupul lunii deschide decolteuri de soare adânc”.

Mult mai nuanțat este însă acel „cum” scrie Paula Bârsan. Și pentru aceasta, ne vom opri, într-o scurtă analiză, asupra a trei poeme din acest volum, spre a surprinde câte ceva din laboratorul autoarei care, uneori, se lasă atrasă inclusiv de fascinația secretă a invențiilor lingvistice, de genul „geruiri”, „căpâlne”, „dezoua” etc.). În Afinități, acel „cum” (adică planul ex- presiei explicite) e vizibil atât la nivel iconic („poartă de suflet, cu trei picioare și acoperiș”), cât și la nivel de elipsă (marcă a concentrării extreme): „cărăuș pe destin”, „căruță cu coviltir în paradă”. Se poate, de altfel, mult vorbi de această sincopare dusă de autoare la un adevărat rafinament stilistic. E o sincopare și o restrângere a comunicării, până la limita admisă de necesități semantice, pe care o găsim și în alte texte, precum în Orologiu, unde se poa- te ajunge chiar la o ambiguizare și la aparent nonsens, marcă a discursului extrem elaborat: „Astmatică-i mângîierea, de șoaptă,/ Te cere lăstun.” Iar în Sedilă (ca și în alte poeme, de altfel) vedem cum se intersectează, în bună continuitate danbarbiliană, discursul științific (de esență matematică, în primul rând) cu acel impregnat de semnele poeticității: „Duzi algebrici,/ Iezi alegorici sting foamea/ De cifre banale,/ Respiri o chemare/ De mare adânc.”

Poezia scrisă de Paula Bârsan reprezintă, cu siguranță, un element de noutate în planul expresiei poetice contemporane, un câștig evident, pe care autoarea îl va adiționa de la un volum la altul.

Și nu e, cu siguranță, puțin lucru. Pentru că, dacă ea își va continua acest program, vom auzi lucruri bune în continuare și vom vedea alte volume care vor atrage atenția iubitorilor/ cunoscătorilor de poezie.