OVIDIU DUNĂREANU ‒ Bucuria aducerii-aminte*

*fragmente din romanul cu același titlu aflat în lucru.

Era de mirare cum, ghemuit pe buza malului, cu ochii furați de scânteierile și repezișul anafoarelor, întâi și întâi i se perindau pe dinainte clipele care l-au adus încoace, în Dobrogea, când s-a hotărât să rămână la Ostrov, în Țara Turcească, el fiind, de felul lui, din neam de ciobani din Săliștea Sibiului… (…)

Apoi, Dimu își desprindea privirea de pe linul ademenitor al apei și și-o purta peste copacii și ierburile năvalnice din jur. Apucătură de nedezbărat de-a sa, de câte ori zăbovea pe malul râpos al fluviului.

Cu salcia asemuia slăbiciunea și nepăsarea; cu stejarul, puterea și mân- dria; cu cornul, tăria și sprinteneala; cu teiul, statornicia și dulceața înmiresmată a vieții; cu măceșul, tinerețea și nevinovăția; cu salcâmul, îndârjirea de a prinde rădăcini în orice loc, de a nu da înapoi și de a răzbi și rezista cu orice sacrifi- ciu; cu cucuta, puținătatea minții și lipsa de inimă; cu cătina, încăpățânarea și înțelepciunea de a răbda și împărăți locul; cu plopul, îndrăzneala de a te ține drept și de a nu-ți pleca fruntea, oricât de aprige ar fi furtunile; cu porumbarul pitic și ghimpos, nevolnicia, ambiția de a părea altceva decât ești în realitate și răutatea; cu ulmul, încrederea în forțele proprii și rezistența la drum lung; cu iedera, farmecul și nemurirea.

Ca de fiecare dată, înfățișarea copacilor și a ierburilor, cât și ceea ce îi plăcea lui să pună pe seama lor, îl îndemnau să le apropie de felul de a arăta și de a se purta al oamenilor de pe meleagurile astea. Iar ei, nu se sinchiseau, nici pe departe, să-i dezică bănuielile, fiindu-le în mare măsură pe potrivă. Oameni de nații, credințe și apucături diferite, cu toții își duceau traiul, spre deosebire de alții de aceeași amestecătură, din locuri nu foarte îndepărtate, într-o cât de câtă împăcare, fără cârtire și sfadă prea multă și prea încrânce- nată, de s-a minunat și nu altceva, când a văzut cum stăteau lucrurile între ei.

În primul rând fluviul, mărinimosul și mereu surprinzătorul stăpân al părții ăsteia de lume, cu noianul de apă al celor trei brațe, de insule și bălți, adevă- rate raiuri ale peștilor, păsărilor și animalelor, pădurilor și locurilor de păscut neumblate, după aia, dealurile de pe malul drept, suind parcă direct din albia sa, cât și platourile darnice ale câmpurilor de pe creștetele lor, și cerul de o limpezime de necrezut ‒ absolut toate și-au pus, dintotdeauna, pecetea asupra locuitorilor de aici, în majoritate valahi. Și nu întâmplător, mai toți erau luminoși, deschiși și calzi la suflet și la vorbă. La fapte, ce să mai zică! Inimoși și pricepuți, rar îi întrecea careva. Iar în ce privea zestrea moștenită din părinți, nu mai încăpea nicio neîncredere, aveau minte cu carul și simțire cât cuprinde, să împartă și la alții, îndeosebi la veneticii care se pripășeau întâmplător la ei în sat, cum el, Dimu, nu prea întâlnise în umbletul său cu turmele la miazăzi de Dunăre.

Acum, lăsându-și orgoliul de ardelean la o parte, recunoștea deschis că de la felul lor de a fi și de a trăi, ca tânăr, a avut multe de învățat. Încă de la venire, a înțeles că nu putea, în niciun chip, să izbândească dacă nu se dădea, cât mai grabnic, după ei. Iar până la nunta cu Neda, a făcut tot ceea ce i-a stat în putință să nu-i dezamăgească. Ehei, de-abia după însurătoare și după ce s-a așezat la casa lui cu nevastă-sa și s-a apucat cu sârguință de treabă la târla din baltă, în Păcuiul Mic, au văzut, și ei, cu cine aveau de-a face. S-a întrecut pe sine în tot ce a întreprins, dovedind că se cuvenea să se pună bază pe el și că, pe zi ce trece, devenea, de-adevăratelea, unul de-al lor, om vrednic, săritor la ananghie, cumpătat și iertător ca orice bun creștin…

Tot atunci, în anii tinereții, când ce avea în gușă, și-n căpușă, peregrinând prin Țara Turcească și descoperind alt soi de oameni decât cel al său, din Țara Ardealului, căpătase meteahna de a se sili să afle în ce ape se scăldau ei și să le dibuiască năravurile, dar și isprăvile bune. Și asta, nu neapărat ca o toană de a se afla în treabă, ci pur și simplu din pornirea cinstită de a se lămuri, de la bun început, în ce lume a nimerit și cu cine își băga în cârd. Folosind potriviri de vorbe neprefăcute, în deplin temei, îi categorisea, una- două, după chipul și asemănarea lor, pe necunoscuții care-i ieșeau în cale. Acum, limpezite din ceața născocirii, spusele de odinioară îi stârneau în suflet aceeași ispită, iar în gând, îndemnul și plăcerea de a le redeștepta: flămând ca lăcusta, uricios ca greierele, înțepător așijderea păianjenului, închis în sine precum scoica, liber ca pasărea cerului, mut și alunecos precum peștele, fără odihnă aidoma furnicii, sângeros ca lipitoarea, sfânt ca broasca, încăpățânat ca măgarul, voitor de bine aidoma șopârlei, recunoscător precum barza, de neîmblânzit asemenea pisicii, înțelept ca șarpele, jucător ca ariciul, blând precum oaia, furios ca taurul, viclean aidoma vulpii, nepăsător ca bivolul, sperios ca un chițoran, ucigaș așijderea lupului, lacom ca bursucul, risipitor întocmai șoarecelui, nemilos ca nevăstuica, prost precum boul, cinstit ca porcul, credincios întocmai câinelui, fudul ca o capră, îndârjit asemenea berbecului, înțelept întocmai calului, harnic, prețuit și curat ca albina. Și încă multe astfel de neîndoielnice adeveriri, care l-au ajutat să afle în ce mod să se apropie de semințiile întâlnite, ca să-i înlesnească intrarea pe tărâmurile lor, unde să-și înfăptuiască ciobănia după vrerea inimii, și-apoi, să se retragă de pe ele, când venea sorocul, fără să întâmpine nicio stavilă…

Ca și în alte ținuturi, și în cele de la Dunăre, pe insule și în bălți, cârdurile de oi, scoase de la iernatic sub cerul liber, deveneau ținta atacurilor unor dușmani neîmpăcați. Unii, văzuți: lupii și tâlharii. Și alții, nevăzuți: strigoaicele vii.

El știa destul de bine că tot ce intra în gura lupilor avea puține șanse să scape și că fiarele astea crâncene erau vrăjmașii cei mai de temut. Ucideau adesea numai pentru plăcerea de a ucide și pentru a-și sătura privirea cu șiroaiele de sânge ce se scurgeau pe lângă ei.

Apariția neașteptată a jivinelor îl răvășea, dându-i frisoane greu de îndurat. Urmau zile și nopți de veghe, cu ajutoarele, dulăii și armele alături, dinapoia gardului de cătină al târlei. Zile și nopți primejdioase, de neliniște și istovire, până ce haiticul, văzând și văzând că n-are cum să ajungă, oricât s-ar fi înverșunat, la bietele animale, căpiate și ele de panică, se lăsa păgubaș și pie- rea, ca și când l-ar fi înghițit întunecimea pădurii sau străfundurile zătoanelor din marginea fluviului. De-abia după ce se încredința că nu mai bântuie nici măcar o umbră de sălbăticiune prin preajmă își recăpăta, încetul cu încetul, tihna și-și putea pune, în sfârșit, capul pe sarică în patul din bordei…

Într-o zi, în baltă, pe la jumătatea primăverii, se ducea cu căruța spre stână. Pe grindul izolat de la Salcia Trăsnită, într-un luminiș, a nimerit peste un val de iarbă crudă, până la genunchi, de un verde ademenitor. A oprit nu- maidecât, s-a dat jos, și-a suflecat mânecile, a tras coasa din sandâc și, în timp ce calul, nedeshămat, cu zăbala scoasă, păștea în liniște, el s-a apucat, cu o însuflețire ciudată, s-o taie. Când a considerat că e de ajuns, a încetat și, lăsând unealta de-o parte, s-a aplecat și a adunat primul braț de iarbă, să-l ducă la căruță. Însă, cum a dat să se ridice, a auzit un glas curat, spunându-i de-aproape: „A pătruns lupul în stână la tine și ți-a înșfăcat o mioară!”. Pe dată, a simțit că-i năvălește tot sângele în cap, neștiind ce se petrece și ce să creadă. S-a îndreptat de mijloc, a lepădat iarba ce-o strângea la piept și a căutat în jur. Dar, în afară de el, nu era nici urmă de altă făptură omenească. Și chiar atunci, i-au răzbit, în urechi, hămăituri furioase de câine. Din clipa aia nu l-a mai interesat iarba și n-a mai așteptat nimic. S-a aruncat dintr-un salt în căruță și cu coasa la îndemână, biciuindu-și calul, a gonit ca scos din sărite până la târlă, unde a mai prins să zărească un ticălos de lup fugind din răsputeri cu miala în colți, înainte să se afunde în pădure.

Seara, ajuns în sat între ai lui și istorisindu-le de-a fir a păr pățania prin care trecuse, nu i-a venit să-și creadă urechilor de ceea ce a putut să-i des- tăinuie Neda.

„Ai cosit iarba fermecată, fără să-ți dai seama. Ea e foarte rară la vedere, puțini au norocul s-o afle, și crește numai prin fânețe ferite. Noaptea lucește ca aurul, iar dimineața capătă culoarea buruienilor alelalte, de n-o mai recunoaște nimeni. Minunățiile și puterea ei n-au pereche. Ăluia ce o descoperă îi pune Dumnezeu mâna în cap. Dacă și-o vâră în sân, devine nevăzut de câte ori vrea, găsește comori unde nu-i trece prin gând și nu se îmbolnăvește nicio- dată. Iarba de aur posedă darul de a vorbi, iar cine o ține în palmă îi aude și-i înțelege glasul. Îngropată la intrare în staul, apără animalele de rele. În afară de om, numai prigoria o mai poate găsi. Costanda lui Dragu s-a dus, deunăzi, la gropi să aducă pământ galben, să-și lipească prispa. Și la ce crezi c-a fost martoră?! Un hoitar de erete era gata să sfâșie cu ghearele o prigorie ieșită de la pui, din gaura săpată în mal. Simțind primejdia, ea s-a lăsat numaide- cât spre pământ, a smuls din zbor cu ciocul un fir de iarbă și, ca o săgeată aprinsă, a țâșnit înapoi spre atacatorul care o urmărea înverșunat. A fost de ajuns să-l atingă cu șuvița verde din plisc, că eretele s-a și prăbușit, spulberat în bucăți, la marginea apei.”

Dacă nu-i stăruia, în auz, vocea aia limpede, care-l prevenise și preci- zase întocmai locul unde se petrecea nenorocirea, și dacă nu-i luneca încă, pe dinaintea ochilor minții, arătarea fiarei, în grabă mare, cu prada, behăind disperată, între fălci, el, Dimu, oierul hârșâit atâta și atâta prin lume, poate că nu ar fi luat întru totul spusele nevesti-sii. Dar așa, neavând nicio dovadă cu care să-și spulbere neîncrederea, a ascultat-o, dus pe gânduri, abia potolindu-și nedumeririle și amărăciunea după nevinovata vietate din turmă, pierdută pentru totdeauna…

La fel de cumpliți ca lupii se dovedeau și tâlharii. Atacau târlele de obicei la miezul nopții ori dinspre ziuă, când devenea somnul mai dulce și visele erau mai așezate. Tăbărau cu sălbăticie peste ciobani, îi legau și-i torturau până aflau unde își țineau banii. Apoi îi prădau de ultimul galben, de ultima para. Îngrămădeau într-o căruță de rezervă, care-i însoțea întruna, lucruri de îmbrăcăminte – zăbune, cojoace, cămăși, cioareci ‒ și alte bunuri ce le furau ochii, iar peste ele mai aruncau și câțiva miei sau câteva mioare cu picioarele priponite, ca să-și asigure mâncarea. După aia se urcau la iuțeală în căruța cu care veniseră, ce-i aștepta mereu pregătită, cu caii fornăind înfiorați, și piereau fără urmă, lăsându-i pe ciobani sluțiți, pierduți, ca nelumea.

Netrebnicii nu aveau mamă, nu aveau tată și nici îndurare. Nu se dădeau la o parte de la a jefui tot ce le ieșea în cale. Când le cășuna lor ceva, o și făptuiau. Răpeau femei și fete găsite singure pe câmp, pe drum, ori la margi- nea satelor, băieți ieșiți cu vacile sau cu caprele la păscut, fără să se teamă de nimeni și de nimic. Despre victime se auzea apoi că au fost ucise fie prin văgăuni, fie la marginea unor păduri.

Cele mai groaznice erau două bande. Una de cerchezi a lui Deli Ali, care se ascundea în codrii Deliormanului, la miazăzi de Ostrov și Silistra. Iar ai- laltă, a lui Gheorghe Bălan, ce își făcea veacul dincolo de Dunărea Mare, în desișurile aproape de nepătruns din Balta Țării (…).

Stâna sa, din insula Păcuiul Mic de pe Dunărea Veche, din fața satului, scăpase surprinzător de atacul necredincioșilor ce bântuiau Deliormanul, însă nu și de cel al nemernicilor lui Bălan. Ăstora le venea mai la îndemână să controleze ostroavele și bălțile fluviului și mai puțin se aventurau pe maluri, care erau nesigure, fiind locuite și umblate de o groază de oameni.

Ce s-a petrecut la târlă, n-avea să uite niciodată. Și de atunci încoace a trăit convins că numai un miracol îl salvase de a nu fi împărtășit soarta lui Ioan Olariu.

Într-o iarnă, de Bobotează, când Dunărea încremenise, unindu-și malurile printr-un pod de gheață, două sănii trase de câte o pereche de roibi nărăvași, lunecând ca fulgerul, au trecut-o, mai jos de Gura Borcii și, de acolo, pe lângă puiul de insulă Cioplea, au răzbit fără ocol până la stână. Din ele a coborât o șleahtă de blestemați și a atacat bordeiul, unde a nimerit numai peste cei doi tineri oieri, ajutoarele lui de nădejde, abia treziți din somn. Fiind zi de mare prăznuire la creștini, el, ca stăpân al turmei, se afla acasă, în Ostrov, cu Neda.
„Asta ‒ își zicea – a fost, de fapt, salvarea mea. Că, dacă eram în baltă la fața locului, nu se știe ce ar fi putut să mi se întâmple!”.

Spurcații au sărit la băiețandri, i-au împiedicat să se dea jos din pat, amenințându-i că-i omoară dacă fac vreo mișcare sau se apucă să strige după ajutor. Le-au luat cu forța și bruma de bani pe care-i aveau și au curățat tot ce le-a căzut la mână și era de trebuință. S-au repezit pe urmă în sălașul oilor și au răsturnat și priponit de picioare atâtea dintre ele, câte au putut încăpea în sănii. Și, în behăiturile sfâșietoare ale animalelor, în lătrăturile nestăpânite ale câinilor, în răgetele deznădăjduite ale măgarilor, în nechezăturile înfiorătoare ale cailor și în gemetele flăcăilor cu călușurile în gură, au apucat calea întoarsă în goana cea mai mare. Întregul jaf al lor n-a durat o jumătate de ceas, atât de versați și rapizi s-au dovedit în a-l duce la capăt.

Dar, cum pe lumea asta există un Dumnezeu, care face dreptate celor năpăstuiți și de bună credință și nu-i iartă în niciun fel pe nemernici, și de data asta și-a arătat milostenia pentru primii și mânia necruțătoare pentru ultimii. Ajutoarele sale, oameni harnici și curajoși în fața dezlănțuirilor naturii, cât și dinaintea prădătorilor de orice soi, aleși dintre aleși, fiindcă nu fiecine putea să îndeplinească îndeletnicirea plină de riscuri și neprevăzut a oieritului adevărat, s-au căznit, ajutându-se unul pe altul cum au putut, și s-au eliberat din frânghiile care-i țineau nemișcați la pat. Iar în timp ce-i mulțumeau Celui de Sus că scăpaseră teferi, au rânduit la locul lor, în bordei, lucrurile răscolite de bandiți. S-au dus și în staulul oilor și le-au liniștit, aruncându-le brațe de nutreț în grătarele ieslelor și umplându-le ulucele cu apă. Au potolit câinii cu ciozvârte de carne și ciolane rămase de la masa de cu seară. Au blocat trai- nic porțile ocolului cu lanți de ulm și s-au întors la căldură în bordei, simțind, fiecare, că treptat își recapătă stăpânirea de sine.

Tâlharii lui Bălan, pentru fărădelegea săvârșită într-o așa zi mare, a Bo- tezului Domnului, și-au primit pedeapsa cum nimeni nu și-ar fi putut imagina. Zorind prin pustietatea albă spre ascunzătoarea din Balta Țării, gălăgioși și strașnic de mulțumiți de lovitura ce o dăduseră cu atâta ușurință și în așa de scurt timp, că nici lor nu le venea să creadă, la jumătatea fluviului au auzit o detunătură cumplită, care i-a năucit, le-a luat graiul și i-a făcut să încreme- nească întocmai unor stane de piatră. Ea nu venea din cer, ci de sub puntea de gheață, care, în aceeași clipă, s-a surpat sub ei, iar anafoarele Dunării Mari, în fierberea lor necruțătoare, i-au înghițit cu sănii și animale cu tot, trăgându-i, fără nicio șansă de scăpare, în afund.

Din acea iarnă, în bălțile dintre Borcea, Dunărea Mare și Dunărea Veche și în vecinătățile lor, nu s-a mai auzit nimic despre nemiloasa bandă a lui Gheorghe Bălan. Oamenii, despovărați de teamă și impresionați, se întrebau cum de fusese posibilă o așa dispariție, dintr-o dată și fără urmă, dacă la mijloc nu era cumva vreo grăitoare minune!?…

Despre strigoaicele vii, ce putea să spună?! Ca și lupii, ca și tâlharii, ele arătau o la fel de nesocotită înverșunare față de neajutoratele animale. Își făceau de cap mai ceva decât ăilalți vrăjmași, de două ori pe an, și era de ajuns: odată cu pornirea primăverii, în noaptea de ajun a Sfântului Gheorghe, și la sfârșitul toamnei, în noaptea dinainte de Sfântul Dumitru. Și, vericule, afurisitele ce-i mai dădeau, și lui, de furcă, și-l țineau ca pe jeratic! Părăseau trupurile unor muieri și fetișcane zărghite, doborâte de somn și, goale, cu părul negru despletit, cutreierau grajdurile și stânele, pricinuindu-le oamenilor și vitelor mari și mici numai rele. Pe urmă, la primul cântat al cocoșilor, se întorceau și intrau înapoi în corpurile din care ieșiseră, fără ca adormitele să simtă. Boala lor, cea fără leac, era să fure sporul laptelui de la oi, lipsindu-l pe păstor, pentru o vreme, de prisosul lui.

În nopțile pomenite, și el, așijderea ălorlalți fârtați, n-avea odihnă. Făp- tuia tot ce-i stătea în putință să-și ferească turma de atacurile, farmecele și descântecele potrivnicelor arătări. Atârna de ușile și ferestrele bordeiului, de stâlpii de la poarta stânii și de gardul ei mănunchiuri de urzici, mărăcini verzi, crengi ghimpoase de sălcioară, care le băgau în sperieți. Punea, jos pe pragul grajdului, o grapă cu colții în sus, să le împiedice să intre. El și aju- toarele scoteau fluierele din mânecile cojoacelor și cântau de răsuna balta. Se opreau, râdeau și strigau din baierile inimii. Asmuțeau dulăii de pază, ce
se porneau pe urlat, de înfundau urechile și ridicau părul măciucă oricui, darămite pizmașelor vedenii. Loveau cu ciomegele în tingiri și-n cazane de aramă. Scuturau din răsputeri clopote de tablă. Isprăvi ce pe dușmance le țineau departe de blândele vietăți, pe care le pândeau cu nesaț.

În cursul serilor cu pricina, aprindeau un foc anume, prin fumul căruia petreceau toate animalele, spre a le feri de primejdie. La sfârșit, săreau, și ei, prin vâlvoare, pentru a se întări și pentru ca ursita să fie de partea lor. Câteodată, scoteau pe furiș, la păscut, prin locuri tăinuite, de seara până în faptul zorilor, cârdul cu oile mulgătoare, să nu le nimerească smintitele de strigoaice vii în saivan și să-și ducă la împlinire apucătura…