GABRIEL RUSU ‒ Constanța. Gramatica rememorării*. Îndreptar de întâmplări, personaje și întâlniri. IULIA PANĂ

* fragment din cartea cu același titlu, ediția a II-a, revăzută și adăugită, aflată în pregătire la Editura Ex Ponto

IULIA PANĂ. Am întâlnit-o rareori pe Iulia Pană. De fiecare dată, mi-a făcut o puternică impresie de bombă cu optimism amorsată, în sensul că rostul munților e să fie mutați. Asta poate pentru că am întâlnit-o numai rareori… Dacă aș fi întâlnit-o mai adesea, precum mai târziu adeseori i-am citit poemele, aș fi zis că ele, scriitoare și scrieri laolaltă, îmi fac o puternică impresie de bombe cu focoase de omenesc încrâncenat, care explodează ca niște artificii premonitorii pe cerul unei lumi ce are cunoștință/conștiință de apocalipsă.

Crezi că exagerez, cititorule, că mă dau în stam(p)bă cu cuvinte mari?! Nici vorbă. Te edific. În 2003, Iulia Pană publică Noaptea scorpion, poeme. Îți spuneam că întâlnirile noastre erau rare, așa că am scris o cronică abia în 2006. Iat-o, din Luceafărul, cu parfumul ei de epocă cu tot…

„A treia carte de poeme pe care Iulia Pană a publicat-o la Grupul de Edi- tură Universalia, intitulată Noaptea scorpion (precedată de Imagine simplă, 1996, şi Statuia zilei de mâine XX Love, 1998), violentează în sensul bun al cuvântului atenţia cititorului încă de la prima copertă, aşa cum ar trebui să o facă orice volum apărut care s-a bucurat de respectul editorului. Pe un fond negru, dintr-o fereastră alungită, ne aţinteşte cu privirea un chip omenesc (femeie/bărbat?!) turnat într-un aur greu, fluidizat vâscos, la rândul lui vârstat cu negru. Asemănarea cu o mască de Gorgonă se impune şi întregul acesta grafic, realizat de Constantin Grigoruţă, induce o nelinişte, o teamă vagă, o înfiorare ancestrală parcă. Este o foarte bine găsită uvertură la spectacolul textual care urmează, o deschidere, deci, către un univers stăpânit de tenebre, în care misterele ne sunt dezvăluite cu un soi de reticenţă sibilinică din partea demiurgului, unde o patimă gigantescă, erijată în postura de lichid vital, pul- sează frenetic în fiecare atom al alcătuirii. După cum remarca şi Doina Urica- riu, într-un scurt text de prezentare de pe coperta a patra a volumului, Iulia Pană bate alte căi stilistice decât cele pe unde se preumblă agale lirica femi- nină de manual şcolar. Retorica din Noaptea scorpion este fantastă până la baroc şi aspră de face să dea în clocot un cinism aproape de neomenesc. Iată cum arată zbaterea unor muritoare/târâtoare văzută de un entomolog din altă specie: „Femelele au şolduri late, masculii le adoră,/ e un echilibru din colţul camerei până la uşă./ Arcuri săgeţi descarcă în ţinte colorate direct pe piele/ desenate./ Eu stau şi urmăresc atentă, cu lupa îi măsor pe toţi/ într-o cutie de sticlă şi nisip, eu îi nuntesc/ şi vreau să văd cum scorpionul tată pe mama o seduce/ şi veacul ei aş vrea să-l văd dar lupa nu prea duce./ Îi studiez intens, sunt zile-n care nu mănânc nu dorm/ ci doar privesc o fascinaţie morbidă mă îmbracă/ într-o cămaşă lungă de zeiţă şi simt puterea/ în palmă în talpă şi în tâmplă./ De i-aş ucide aş pierde un spectacol, o mare sărbătoare/ la care/ ei, insecte criminale, se bucură şi se distrează… eu sunt/ doar/ entitatea ce i-ar putea strivi. Şi nu mă văd./ Sunt mult prea mare/ Şi nu mă simt/ dar ştiu…/ Şi ca şi mine se tot mint” (Nunta la scorpioni). Lumea pe care o descrie sau o rescrie Iulia Pană în cele trei cicluri ale volumului (Exerciţii cu insecte, Feminin versus Masculin şi Noaptea scorpion) este una în permanenţă ameninţată de entităţi duşmănoase care poartă, rând pe rând, măşti ale timpului, violenţei extreme, morţii, fricii ancestrale, singurătăţii, metamorfozărilor groteşti contra naturii. Spre un exemplu: prăpastie de ceaţă, o femeie pândeşte apariţia nop- ţii, aerul este roşu, nările adulmecă pericolul, o rochie agăţătă într-un copac precum o declaraţie de război, pământul crăpat de soare, pletele negre se înnoadă în liane groase, suliţe roşii şi ascuţite şuieră, aerul miroase a sânge, oase se frâng şi răsar prin pielea plină de sudoare, minute comprimate explo- dează ‒ toate acestea sunt concentrate într-un singur poem, Nopţile roşii ale iguanei, care relatează metaforic transformarea unei femei în iguană. Sceno- grafia ia ca model măreţia distructivă a cataclismelor la scară geologică, totul, inclusiv simţămintele şi simţurile omeneşti, erupând vulcanic, prăbuşindu-se, lăsându-se potopite de diluviu. Întâmplările sunt de felul acelora care anunţă grozav apocalipsa, calamităţi abătute asupra trupului şi, deopotrivă, a sufletu- lui. Tărâmurile stranii au locuitori pe măsură, insecte, printre care emblematicul scorpion, scoici, alge, animale marine, obiecte a căror banalitate se preschim- bă în demonie şi, martor al tuturora, un eu liric tumefiat de cât de des s-a lovit de zidurile unui labirint existenţial a cărui ieşire nu o găseşte. Pentru Iulia Pană, ecuaţiile vieţuirii sunt guvernate de viaţa ca un animal de pradă care hăituieş- te mereu fiinţa umană, o încolţeşte în hăţişul trăirilor tragice şi îi smulge din destin hălci de semnificaţie ultimă. Unitatea organică, în carne şi spirit, a celui care gândeşte lumea poate fi refăcută doar prin apelul la amintiri. Memoria poate reaşeza în ramă cioburile unei oglinzi sparte din cauza intensităţii emo- ţionale cu care şi-a desfăşurat un experiment sau altul: „Spune-mi cât îţi mai aminteşti din clipele bune?/ Ştii unde se ascunde lumea plină de ură?/ Noi lo- cuim sub podelele anilor noştri,/ ne închidem bucuriile în mici sertăraşe din scrinuri vechi./ Ce ştim noi unde se plimbă memoria pe unde duce/ pisica neagră a zilelor noastre./ Strângerea mâinilor, lacrimile şi zâmbetul,/ ascunse în pliurile unor rochii de seară când ea/ memoria/ se înroşea ca obrajii tăi sărutaţi,/ fericirea împrăştiată ca un şirag de mărgele în patul/ în care ne-am iubit,/ pielea ta mirosind a tine/ apa şiroind peste satisfacţia trupului meu admirat/ ea ‒ memoria ‒ făcând sex cu creierul meu… la fiecare/ impuls de dorinţă,/ durerea pântecul uriaş, copiii, statuile vii ale/ minţilor mele,/ ea ‒ memoria prevestitoare, clevetitoarea/ ţinând în faţa ochilor mei panouri cu/ onomatopee, tortu- rile naşterii…/ ce ştim noi ce/ vom mai şti când/ mâinile vor tremura înaintea paşilor noştri,/ când ne vom părăsi unul înaintea celuilalt/ şi toată iubirea nu ne va mai ajuta să scăpăm de ultima/ treaptă a scărilor pe care ea ‒/ pisica neagră a memoriei noastre/ sare în fiecare zi câte două trepte» (Memoria, pisica neagră rătăcită în dormitor). Atunci când rememorarea îşi îndeplineşte misia de panaceu şi eul liric nu mai este sfâşiat, poemul se luminează uşor şi încrâncenarea existenţială se calmează. Tonalitatea discursului se îmblânzeş- te, cuvintele parcă valsează în alte vremuri (vezi Călător în umbre şi, parţial, Femeia pană). Dar astfel de oaze sentimentale sunt foarte rare în Noaptea scorpion. De obicei, în descendenţa titlului, viziunea este sumbră şi, defel paradoxal, născătoare de versuri cu adâncime: „Micii scorpioni în clepsidră pieptănau timpul» (Scorpioni în clepsidră) sau „în plină zi un om coboară pe scara oaselor lui până la/ măduvă» (La sfârşit nu m-a învelit nimeni cu buca- ta de pânză albă). Nici măcar erosul nu reuşeşte să fie liantul universal al contrariilor. El pierde constant bătălia cu moartea, văzută ca entropie a micro- cosmosului, pentru că eşuează în sexualitate doar violentă sau în asceză. Singurătatea dobândeşte ecou cosmic: „Noaptea se desfăcea în felii groase din şunca rămasă de/ peste zi;/ mă lăsam dusă de muzică într-o deplină ne- bunie-terapie,/ viaţa mea se desfăcea în felii subţiri din grăsimea trupului/ meu,/ mă urăsc, văd în fiecare om o oglindă duşmănoasă,/ am să mă hărţuiesc, jignindu-mă,/ sunt o fată rea, cu mine şi cu toată lumea,/ am spus-o tuturor, niciodată nu m-am iubit/ ce se întâmplă cu mine şi ce e cu atâta tristeţe-n cuvintele/ zilnice/ sunt vorbe triste, zile triste, vieţi cenuşii./ noaptea se desfă- cea în felii groase din care muşcau fantomele/ personajele, oamenii răi pe care-i adulam,/ mă lăsam dusă de ţipătul cristalin al durerii,/ viaţa mea înghe- ţa sub jetul rece al singurătăţii,/ mă doresc, văd în fiecare celulă din mine, o mare iubire/ am să mă dăruiesc minţii mele, adorând/ respiraţiile orelor mele, de la naştere începând/ sunt o fată bună… am clipa mea/ am viaţa mea, altfel închipuită, măcelărită de/ gheare şi cuţite… o mai spun… dacă stau şi scriu/ ce se întâmplă cu mine… exist… în dimensiunea tristă a/ timpului… un subiect bun de poezie…/ Şi unde sunt?… într-o noapte desfăcută în/ felii miraculoase de neuitare» (Viaţa sub jetul rece al singurătăţii). Eul liric este absolvit de orice eşec existenţial atunci când devine eu scriptural. Încă un gând bun me- rită editorul şi la finalul acestei însemnări. Noaptea scorpion conţine şi câteva transpuneri de poeme semnate Iulia Pană în engleză, franceză şi germană. Este o îndrăzneală de marketing literar care ar trebui să facă prozeliţi, o carte de vizită a literaturii române de astăzi, mai mult ca oricând necesară”.

Îmi place cum am scris atunci despre poezia Iuliei Pană (e dreptul meu, la urma urmei!), îmi place deoarece cred că i-am surprins viziuni lirice și constante stilistice de drum lung, care se regăsesc în cărțile care aveau să urmeze. Sce- nografie în care stranietatea forțează expresionist obișnuitul, destinul nostru răstignit (fără de vină?!) între neîmplinirea Sisif și neputința Tantal, sexuali- tate promițând vitalitate veșnică și eșuând în exces sălbatic ori în asceză tot sălbatică, ambele finite temporal, rememorarea ca refacere a unui marsupiu existențial adamic, metafore cățărătoare care torsionează sensuri absconse ale viețuirii până le obligă să se devoaleze. Cam acestea ar fi…

Sar acum peste numărarea prozeliților făcuți de gestul acela superb edi- torial al Doinei Uricariu (adevăr e că doar poeții adevărați înțeleg adevărata dorință a poeziei de a fi citită!!!), mi-e teamă de rezultatul adunării, așa că sar pe tărâmul ferm al filoanelor de trăire sublimată din poemele Iuliei Pană.

Acestea, filoanele, au adâncime și durată. În 2008, la Editura Brumar (editor Robert Șerban, poet, și el mi-a înseninat vremurile de cititor de după 1990 !), apare Contrasecunde. Aflu că pentru Iulia Pană scrisul persistă să fie act de magie albă, o apără de monștrii din gașca nimicniciei, simpla numire metamorfozează viața nesemnificativă în viață semnificativă: „(…) să scrii cum simți viața trecând prin tine cum timpul se/ joacă cu tine/ și cu bucățica ta de rol/ să scrii scrisul tău” (Să scrii). „Tău” înseamnă identificabil. Identificabil înseamnă identitate. Identitate înseamnă asumarea Ta. Ei bine, aici lucrurile se ramifică, intervine o istorie, o lume, ba chiar Istoria, ba chiar Lumea, deoarece e vorba de naștere, nașterea ta unică: „E noapte, prea noapte, și abia m-am născut/ pe piele îmi stau suspendate degete lungi osoase/ Tu m-ai născut, palmele-forceps m-au smuls/Din locul umed și hrănitor al hibernării/ Acum am țipat și ochii se deschid larg pe chipul tău/ Unde ai fost te întreb, unde ai fost mă întrebi…/ e rece afară în viață, un aer tăios îmi despică/ sexul/ așa aflu ce sunt…/ degetele cârlige dureroase mă întind pe pat/ mă prelungesc, mă desfac/ sunt proaspăt născută mi-e frică de frică/ de lumina din cer, de ochii și curenții de aer/ ascuțiți, de mâini și picioare…/ unde sunt te întreb, unde ești mă întrebi./ Acum m-am născut…/ De unde cuvintele le știu?” (E prea noap- te). Pentru că așa au decis ursitoarele. Predestinarea te îmbie cu o siguranță chinuitoare. Ți-e scris să scrii și duci asta spre un capăt, trecând pe sub toate furcile caudine ale revelației (relevării?!) de sine. O dată, cel mult de două ori, accepți și apartenența la grup: „(…) E ca și cum ea fermecata mea patrie/ E oarbă și nu simte/ Că au abandonat-o într-o/ Vale adâncă prin care minutele se învârt în alt sens/ Și noi… orfanii, încă o visăm/ Minunată și fermecată ca atunci când ne-a născut” (De patria mea fermecată mai întreabă-mă…). Tragic y compris, marca Iulia Pană.

În Rigla de aer (Editura Tracus Arte, 2013), tragicul marca Iulia Pană se așează falstaffian, adică pentru o discuție cu greutate. Este ca și cum uriașul seducător prin multele-i păcate, odată admonestat/trădat de fățarnicul Prince Hal, stă pe gânduri, gânduri despre vină și mântuire.

Biologicul sexualizat tinde să devore ființa, deabia la granița cu coșmarescul pâlpâie o luminiță de veghe: „e aşa, o chemare canibalică,/ ecoul din mine/ sau/ un ţipăt rotund în carnea dulce/ altele scâncete mici înăbuşite între buzelebureţi/ în bumbacul din tricoul alb, în stratosfera/ patului răvăşit în care ele/ ecourile ratate devin/ căutările ce pe ascuns se agaţă de urechi./ spun un vers cânt o gamă. trupul se gândeşte/ ce să facă cu mine cu mintea mea/ care n-are…/ habar/ mă înghite ca pe un şir de cuvinte/ cine e această doamnă poetry şi cine o ţine de mână?/ o ţine bine, să nu-i piardă îmbrăţişarea/ torsul curbat desenat pe cearceaf/ mai atrăgătoare decât încercarea mea/ mai ademenitoare în note pastelate/ e o nouă senzaţie, să mă las copleşită?/ se pliază se lipeşte ca un mulaj mă strânge în/ propria-mi carne mă umple de sânge proaspăt” (experi/ mental poetry). Veghea conjură istorisirea, orice istorisire, o roagă să vină și să comploteze împreună pentru a vădi un sens trăirii: „am pus o inimă-n tipar, în nucleul celulelor, în tensiune/ un colaj…/ nu e decât ecoul din mine sau/ un ţipăt divizat în alte ecouri/ din piept îmi răspund sunete joase cavernoase/ care ascund secrete, secreţii şi oase/ rând pe rând intră în vibraţie şi/ toate inimile se rostogolesc şi toate/ fibrele se întăresc şi contracţiile dovedesc/ un cântec al sângelui/ cu urechea lipită de stern/ cu timpanul deschis ca o floare de nufăr/ peste care suflă un şuierat/ trupul se gândeşte/ ce să facă cu mine, cu mintea mea…/ un bol de sticlă te înghite ca pe un şir de cuvinte/ când în mine se comprimă inima/ prea strâmtă, apucată de două mâini/ ce răsucesc în mine un drug înroşit de iubire/ ce răsucesc în mine un gând de trădare/ mai respir mai urc mai cobor o scară din vene/ tipăresc, pe un fin memoire un/ cadran de argint./ o femeie se-agaţă de aortele translucide/ se loveşte în orele atât de mic tipărite/ că nici secundele nu mai încap…/ bum bum/ se răzvrăteşte o dragoste în care/ biologic mă pierd…/ în spate/ cineva ţipă la mine cu o gură tăiată de-un ciob de lumină/ cu o inimă decupată din altă ini- mă/ sunt acum mai aproape” (mai respir mai urc mai cobor o scară din vene). Eheu, fugaces, iubirea și timpul sunt aidoma, nu neapărat nestatornice, însă oricum nestătătoare. Apocalipsa pune semnul egalității între trup și suflet: „pe un tambur răsucesc povestea./ mă apuc și punctez/ metru cu metru/ cu un marker roșu – reflectorizant/ agitația mea flutură o eșarfă cu la mulți ani/ ce se târăşte/ prin încăperile în care locuiescvieţuiesc./ printr-o firidă intră un fir de lumină/ copilul meu îl schimbă într-un semn/ sunt înconjurată de betoane și armături ‒/ golurile din prefabricate au fost/ umplute cu lavabilul şi inefabilul adevăr/ îmi simt plămânul stâng, burete alb/ îmi simt plămânul drept, negru de fum/ pe tambur s-a prins din greșeală o suviță blondă/ e periculos/ copilul vede golul și astupă firida/ cu o cărămidă de plastelină/ „mami, tu ești o faraoană dintr-o piramidă”/ sunetele se plimbă/ pe țevile și/ tuburile, vanele și bidoanele prin care alunecă reziduuri și umori/ e ceva sălciu ca saliva mea cu care șterg inscripțiile din ziduri/ se șterg greu și apar pe pielea mea –/ pe brațele care desenate cu/ urme roșii reflectorizante/ scriu/ răsucitorul fir al întâmplării/ care mă trimite la capătul de sud/ la copilul bărbat metru cu metru/ puncte puncte…” (puncte puncte… roșiireflectorizante). Din nou, să rostești, să povestești, să scrii sunt aruncate în luptă ca paveze împotriva entropiei. La urma urmei, reprezintă acțiuni care atestă ființa. În plus, mai întotdeauna apelează la me- morie: „am auzit cuvintele tale prima oară/ ca printr-o sită/ printr-un filtru vechi plin de scame/ prin ţesătura rară a unui scutec./ pe aleea pe care nu o mai recunosc/ mama mergea legănat/ mama trăgea de timpul ăla nesfârşit/ până la intersecţia cu spitalul mare/ unde mă ducea cu ea/ să mă culce într-o apă şi să mă lase/ să dorm până în alte mări,/ când te-am auzit chemându-mă acasă/ şi pe mama întorcând-o din drum./ cu cheiţă secretă ai răsucit în inima ei/ şi vrabia aia roşie care avea cuib/ a zburat nesigură// pe deasupra mării mi-ai trasat/ o linie la care să privesc/ dreaptă/ cu o riglă să măsor/ cerul şi norii în zilele ploioase/ să îi înclin doar atât cât să las/ loc să intre soarele/ ce magie tati …// dar tu n-ai râs …în colţul gurii tale/ am vrut să pun rigla să măsor/ dar n-ai vrut// ai început să mă strigi pe variate tonuri/ mi-ai dat un nume de vară/ mi-ai dat câte ceva din ce aveai/ prin buzunare/ o busolă veche/ un deviz de fundaţie/ o carte cu cântece/ un os de delfin/ un pământ de flori/ acasă ai făcut uşi mari şi trei rânduri/ de ferestre// cerul se mişcă odată cu norii/ şi miroase a furtună pe mare// ce colecţie de chei ai tu tati…!/ în pivniţă unde stai de vorbă cu/ prietenii tăi și iubitele tale/ încarnate în pisici maidaneze…/ unde ai adunat vase cu apă/ şi mirodenii,/ unde te-a înghiţit/ o buclă de timp/ de ceva vreme uşile-ţi cresc/ se sudează/ singure în pereţii groşi/ şi ferestele/ sunt mâncate de tencuială albă/ şi te întreb/ ce arhitectură e asta…/ privirea-ţi rosteşte să nu mai pun întrebări…/ tată… de ce nu mă chemi acasă?/ aerul dintre noi reverberează/ când mă strigi sunetul stă prins în cuşca minţii/ te aud vag prin filtrul plin de scame…/ pot să deschid uşa?/ pot să deschid uşa?/ pot să deschid uşa?” (un filtru vechi plin de scame). În imaginarea vieții, interogația e întotdeauna mai plină de sensuri decât răspunsul.

Poemele Iuliei Pană sunt tâlhărești în retorică. Te ademenesc pe străduțe baroce, unde metaforele se lipesc de tine făr’ de rușine pentru carnalitatea lor aproape palpabilă, îți pun șișul sensului la gât cu violență, te ușurează de punga burgheză cu certitudini. Apoi, printr-o Sherwood magic, găsești în buzunar o pungă cu incertitudini care te ajută să începi ziua de mâine.

Acum, cititorule, ai dreptul și dreptatea să mă întrebi cine este Iulia Pană în afara cărților ei. Păi, știu eu…?! După cum tu știi deja, am întâlnit-o rareori, chestie de 12 ani diferență la vârstă, ea fiind mereu mai tânără. S-a născut la Constanța, în 1965. A făcut studii de comunicare și relații publice, cu Master, la SNSPA București. Are și licență în arte vizuale, de la Universitatea Ovidius Constanța. Apoi și-a câștigat traiul ca jurnalist, realizator de emisiuni culturale la posturi de radio și televiziune, apropo, vezi iuliapana.blogspot.com. Sincer să fiu, eu cred că și-a câștigat viața în poezie și că Iulia Pană este în cărțile ei.

Drept care o să fac precum mi-am dorit deseori pe când scriam cronici literare cu spațiu tipografic limitat, o să citez. Hai, cititorule, doar încă trei, să ai ce citi…

Despre simetria umană a durerii umane, căci durerea ne amintește că viețuim: „pe hârtia inimii am o pată și doare/ nu știu să-mi șterg lacrimile când plâng/ din piept imi iese un zbor de insecte/ albăstrite de pete/ pe hârtia inimii pun silabe ca niște oase de ceară/ și-mi cânt singură un vid de alint/ pe stânga inima desenează o pareză de boală/ picioarele țin un trup hăituit/ capul e sus își ridică coama de nutrie moartă/ şi atât/ stau/ și ochii nu stau/ scanează o liniște de neauzit/ doar rotițele mici din jucăria de plastic/ pe care le-am înghițit/ pornesc o istorie fin desenată în tuș/ pe hârtia din piept uscată de scrum/ direct pe meninge/ ce cool…/ trebuie să fie o carte de gânduri/ arse/ pe-un cd/ istorie digital amprentată/ pe metalul inimii/ doamne ție cum să-ți trimit ruga mea/ un folder de psalmi?” (hârtia inimii);

Despre dorința de a fi salvați și teama că nu vom fi: „am frică de înălțimi și de văi adânci/ mă ţin strâns de un capăt de sfoară/ atârnat de tablia de pat/ sunt în balans/ fac tot timpul exerciţii riscante/ provocatoare încât/ între noi/ avalanşe de sânge ţâşnesc/ atunci când ţip,/ respir după tine/ şi ţip/ fă-mi un hamac din mușchi și tendoane/ fă un marsupiu din inima ta/ sufletului meu/ pui de cangur/ rătăcit printre jaloane/ pe plaja de la trei papuci/ rușinat-strecurat/ pe urme greblate de sare/ printre scoici şi căluți uscați./ am frică de mare, o pierzanie/ vortexul din care-am sosit/ fă-mi un difuzor din şoaptele tale/ să aud doar bass-ul de hulă/ și octavele femeilor peşti/ am frică de adâncuri și uneori/ mă urci şi m-arunci direct de pe far/ din lumina ochiului sticlos/ mă răzbun/ cu mare şi sare/ desenez din tristeţe legenda/ cu care te încolăcesc cu funii de aburi/ fă-mi o perfuzie cu ser din argint/ să mă împac cu zodia moale de rac/ puiul de cangur rătăcește năuc/ suie coasta de iarbă uscată/ unde marea se-neacă la mal/ să plângă? să uite ce e?/ pe pământul amestecat cu nisip/ aleargă izbindu-se de zidurile/ cazematelor umplute pînă la gură/ de oase/ fă-mi un culcuș între ele/ în măduva uscată/ să-ţi citesc să-ţi adun din/ dru- mul de alge – lungi culoare/ prin care ne-am preumbalat/ eu cu mersul meu împiedicat/ sărit uneori ca o pasăre şchioapă/ nu vreau să uit/ …dar vreau să uit mersul tău apăsat ca un semn înroşit/ între noi o flacară arde un capăt de sfoară” (puiul de cangur);

Ultima, fragment, da, subiectiv, da, este preferata mea, despre cuvintele ca niște lupi măiestriți care dau târcoale înăuntrul nostru: „(…) eu am poeme în liziera vocii/ eșantioane albe ‒ roșii… strânse/ la bariera limbii/ și aici/ vin animalele/ ce stau/ la pânda zilei/ mai mușcă/ carnea albă/ mai latră/ cu cerul gurii indigo” (fluturi de hârtie).

În literatura română, Iulia Pană merge pe aceeași stradă cu Nora Iuga, Angela Marinescu, Mariana Marin (atenție, pe străzile literaturii nimeni nu moare!), fiecare avându-și sinuosul-drept traiect. Iulia Pană mai are de mers, mânată din urmă de ficțiunile ei măiestrite cu cerul gurii indigo.