Un autor, Mihaela Albu, două comentarii ANA DOBRE ‒ Dialoguri revelatorii; STAN V. CRISTEA ‒ Între vocile exilului și recuperarea lor în țară
ANA DOBRE
Dialoguri revelatorii
Creatorul de valori spirituale are lumea lui de aspirații, de idei, idealuri, o lume care se intersectează cu cealaltă, din afară, în care au loc conexiunile cu ceilalți, cu ideile, cu lumea lor. Interacționăm pe baza imaginii virtuale pe care fiecare o are sau o construiește despre celălalt.
O formă de interacțiune, de conexiune este interviul, dialogul cultural, al confesiunii și al schimbului de idei, modalitate de a pătrunde, empatic și comprehensiv, în lumea celui intervievat. Nu există o structură standard a unui astfel de dialog, dar el are mereu una, în care își fac loc o tematică, o proiecție culturală, stabilind o relație – în real, cu actualitatea culturală, în virtual, cu lumea de idei a fiecăruia, cu opțiunile lui, cu modul de a înțelege fenomenul cultural la un anumit ceas al istoriei. De aceea, dialogul cultural are, întâi de toate, o valoare documentară, căci ia pulsul unei epoci, o amprentează cu un mod personal de a privi problemele ardente ale lumii în care creatorul trăiește. Astfel, comunicarea devine comuniune.
Hotărând să reunească într-un volum, sub titlul O viață în labirintul cărților. 12 dialoguri cu Mihaela Albu (Editura Aius, Colecția Exgesis, Seria Rotonde, Craiova, 2023), cele 12 dialoguri pe care le-a purtat de-a lungul timpului, între 2010 și 2023, Mihaela Albu clarifică, în Argument această decizie, punctând calitatea de martor al timpului său, al răscrucii de milenii și secole („destinul ori norocul mi-au permis să ajung să împlinesc trei sferturi dintr-un veac”, dar și șansa de a fi traversat „totodată pragul anului 2000”, și de a fi trăit „în două regimuri diferite”), la care adaugă experiența americană și, nu în ultimul rând, experiența culturală acumulată, o comoară imaterială pe care vrea să o împărtășească celorlalți, cu ceilalți. În confesiune, Mihaela Albu relevă dis- ponibilitatea către prietenie și comunicare, găsindu-și afinități elective cu toți aceia care împărtășesc și mărturisesc aceleași pasiuni pentru lumea cărții, acei care, asemenea ei, au trăit o viață în labirintul cărților.
Borges imagina lumea ca o bibliotecă. Mihaela Albu are propria reprezen- tare – a labirintului, în care nu se rătăcește precum miticul Tezeu, atât timp cât lumina călăuzitoare a ideii/cărții o însoțește pe tot acest parcurs. Universul cărților este un labirint, dar unul promițător, care deschide căi, cărărui, drumuri, în care inițiatul se îmbogățește spiritual. Mihaela Albu recunoaște imboldul către faptă și imperativul autodepășirii, pe care-l semnifică prin verbul a trăi permanent „sub semnul verbului «a face» mai mult decât al celui de «a fi»”.
A face și a fi sunt, așadar, verbe originare pentru plămădirea propriei personalități. Investigarea începe din spațiul intim al eului și se deschide spre lume, spre celălalt, luat ca partener în labirintul pe care l-a străbătut și în care, încă, se află.
În structura dialogurilor, un moment redundant este acela al rememorării anilor de formare – copilăria, școala, adolescența, oamenii providențiali – tatăl, Mihai Popescu, profesor de limba română, mama, Eleonora Constantinescu (1926-2008), profesorii – Elisabeta Stoenescu, Eugenia Ionescu doamna Banu, primii ani în învățământ, până la momentul 1974, când, în urma con- cursului, devine asistentă la Universitatea din Craiova, urcând, apoi, treptele carierei didactice până la cea de profesor universitar. Accentul cade, în con- fesiune, pe relevarea dimensiunii profesionale, multiplicată pe planuri diverse: cercetare, publicistică literară și culturală, pe fapta culturală care presupune participarea la actul/fenomenul cultural contemporan, prin înființarea de publicații, colaborarea la altele.
Cunoscut cercetător al exilului românesc (1945-1989), Mihaela Albu este fondatoare a două reviste unice în peisajul cultural contemporan: Carmina Balcanica, „creația mea de suflet”, revistă pe care o realizează împreună cu Camelia Zăbavă (Craiova), Dan Anghelescu (București) și Marius Chelaru (Iași), dedicată spațiului cultural balcanic, urmărind, concret, organizarea unor „Seri de poezie, a unor serii de conferințe ținute în rândul tinerilor din liceele Craiovei și din alte orașe ale țării”, și Antilethe, o revistă împotriva uitării, dedicată recuperării scriitorilor din exil: Vintilă Horia, Horia Stamatu, Alexandru Busuioceanu, Alexandru Ciorănescu, Virgil Ierunca, Ștefan Baciu „și mulți alții”, facilitându-le, astfel, întoarcerea acasă. Important de punctat este clarificarea noțiunii de exil și/sau diaspora, cu diferențieri de nuanță care, fenomen caracteristic secolului al XX-lea, cu implicații istoric-politice și culturale, acoperă perioada 1945-1989.
Dialogul îi permite Mihaelei Albu să clarifice aspecte ale creației sale, ale modului de a înțelege poezia – „gândul îmbrăcat în strai de poezie”, „formă de manifestare literară”, care înseamnă și presupune un dialog cu sine și cu ceilalți.
Ca scriitoare, autoare a unei opere care o reprezintă în poliedricitatea preocupărilor: poezie: Între două porți (2002), Ca o dragoste târzie… (2005), Catharsis. Poems (2006, apărută simultan la București și Montreal), Lumină înlumită, Poezia (2011), Timpul din ceasuri (2017), Armoarul cu poeme (2019), 10 Poeme (2020), Nisiparnița (2021), proză: romanul Je ne regrette rien (2012), jurnal: în 2009, Et in America… (Jurnal 1999-2005), urmat, în 2010, de Et in America. Lumi în oglindă (1999-2005), Întâlniri cu Aurora (2021), scrieri completate de cele de istorie și critică literară, Mihaela Albu se recunoaște în munca intelectuală, realizată cu pasiune, dintr-o vocație pe care o resimte ca pe un dar/har, orientată, „constant și tenace”, pe două planuri: didactic și literar.
Cititul și scrisul vin, deopotrivă, din exterior, din familie, sub influența tatălui, profesor de literatură, și din interior, „din nevoia de a cunoaște și de a împărtăși”. Caracteristica activității Mihaelei Albu se relevă în îmbinarea activităților culturale – conferințe, participări la manifestări/evenimente lite- rare – lansări de carte, festivaluri, simpozioane etc., cu cea de meditație în singurătate, rodul acestor clipe de solitudine fiind cărțile în care a analizat și sintetizat o tematică diversă, definitorie fiind aceea dedicată exilului românesc și recuperării personalităților pentru literatura română.
Odată cu mărturisirea de sine, Mihaela Albu realizează, cu sugestive inserții, un fundal al epocii în care s-a format, detaliat obiectiv, cu înțelegerea factorului istoric. Istoria mare cu teroarea ei poate fi contracarată prin cana- lizarea atenției în direcția care permite individului salvarea. Iar Mihaela Albu a găsit-o în cultură.
Rezistența prin cultură a fost și pentru Mihaela Albu soluția existențială în care și-a aflat sensul și rostul în durata ce i-a fost dată pentru a pune semnele propriei participări la istoria literaturii române.
STAN V. CRISTEA
Între vocile exilului și recuperarea lor în țară
Recentul volum publicat de Mihaela Albu, În labirintul cărților, IV (Târgoviște, Ed. Bibliotheca, 2022, 222 p., cu un „cuvânt-înainte” de Adrian Dinu Rachieru), ne atrage, încă o dată, atenția asupra trudei sale „pe altarul reîntregirii culturii noastre” (cum spune prefațatorul), în sensul recuperării exilului literar româ- nesc și integrării sale în istoria literaturii române, deși acțiunea sa se înscrie pe dimensiuni cu mult mai largi, vizând „reîntregirea” culturii românești prin valorile afirmate în exil în perioada postbelică. Mihaela Albu probează această devoțiune prin volumele sale de istorie literară, dintre care selectăm: Citind la New York scriitori români (2002), Memoria exilului românesc: Ziarul Lumea liberă din New York (2008), Revistele literare ale exilului românesc. Luceafă- rul, Paris. 1948-1949 – o restituire (2009, în colaborare cu Dan Anghelescu; ed. în lb. franceză, 2013), Presa literară din exil. Recuperare și valorificare critică, vol. I-II (2009-2011), Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate (2015, în colaborare cu Dan Anghelescu), L.M. Arcade – un scriitor român în exilul parizian (2020, în colaborare cu Dan Anghelescu), Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca (2020, în colaborare cu Dan Anghelescu), N.I. Herescu. Un aristocrat al culturii române (2021), Jurnalism cultural în exilul românesc (2021), la care se adaugă volumul Un uomo universale: Ion Biberi (2015) și cele din seria În labirintul cărților, vol. I-IV (2014-2022).
În fapt, Mihaela Albu – critic și istoric literar, poetă și prozatoare – se în- scrie, la ora actuală între cercetătorii cu autoritate deplină care s-au dedicat recuperării exilului românesc, probând o foarte bună cunoaștere a manifestărilor sale, atât în ceea ce privește personalitățile care l-au reprezentat și îl reprezintă încă, dar și a celorlalte modalități prin care s-a ilustrat (cărți, publicații, asociații, cenacluri, biblioteci, edituri, acțiuni culturale ș.a.), după cum se arată și prin diversele studii, eseuri și articole publicate în diverse reviste din țară și din străinătate, dar mai ales prin revista „Antilethe”, al cărei director fondator este, și care a dedicat numere speciale unor personalități ale exilului, unele bine cunoscute, altele mai puțin. Fără să intrăm, aici, în amănunte cu privire la „starea de exil” și fără a putea evidenția în extenso figurile care l-au reprezentat – câteva nume se cuvine a fi rostite, totuși, și anume: Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Ștefan Lupașcu, Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Horia Stamatu, Alexandru Busuioceanu, Basil Munteanu, N.I. Herescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Popescu, Bujor Nedelcovici, Basarab Nicolescu –, trebuie să spunem, împreună cu regretatul Eugen Evu, cel care a recenzat primul volum al seriei „În labirintul cărților”, că Mihaela Albu „surprinde cu o rară empatie și mereu prin forța obiectivității” toate aceste „teritorii” ale exilului (termenul poate nu este atât de potrivit, dar îl propunem pentru a sugera modalitățile atât de diverse prin care vocile exilului s-au manifestat), iar această impresie, consolidată prin toate cărțile sale, se regăsește și în acest ultim volum al seriei, pe care îl comentăm în rândurile de față.
Deși Mihaela Albu își constituie cartea prin două secțiuni (I. Studii și ese- uri; II. Cronici literare, recenzii), în realitate, dincolo de această departajare formală, identificăm trei paliere în care se dezvoltă discursul istorico-literar și critic: în primul rând, câteva studii și eseuri pe teme recurente privind „exilul românesc anticomunist”, apoi studiile dedicate unor figuri ale exilului (Vintilă Horia, Eugen Ionescu, Ștefan Baciu, Bujor Nedelcovici, alături de care este așezat I.D. Sîrbu, pe seama corespondenței sale cu Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu și Mariana Șora), în fine, mai multe cronici literare și recenzii (în mare parte, vizând cărți care interferează cu problematica exilului). Și este evident că, Mihaela Albu a desfășurat, cu empatie și erudiție, cu sârguință și echilibru, dar și cu o pilduitoare insistență, o vastă acțiune de cercetare, de valorificare, de promovare și de integrare a literaturii exilului în cadrele istoriei literaturii române cum doar Nicolae Florescu a mai făcut-o, cu deo- sebire, desigur, prin cărțile pe care le-a publicat și prin revista „Antilethe”, ce tinde tot mai accentuat să preia locul „Jurnalului literar”, după ce acesta și-a încetat apariția.
Din problematica studiilor și eseurilor incluse de Mihaela Albu în cartea sa, pe teme recurente privind „exilul românesc anticomunist”, reținem întâi sublinierea lui Mircea Eliade, potrivit căruia termenul de exil cuprinde un fenomen nu foarte caracteristic poporului român până la jumătatea veacului trecut, dar care a devenit „o trăsătură caracteristică a istoriei noastre” după 1945, cum apreciază Monica Lovinescu, pe de altă parte, cum spune exegeta, plecarea, în acest răstimp, a unei părți a intelectualității „a însemnat, pe lângă salvarea fizică a unor importanți scriitori, artiști, oameni de cultură în general, chiar salvarea culturii autentice într-o mare măsură” (p. 23), concomitent cu faptul că „și-au asumat ei înșiși reprezentarea Țării, indiferent de spațiul geografic în care și-au dus existența” (p. 24), fiindcă, în noile spații, „ei își transplantează așadar limba, identitatea, întregul bagaj cultural și creează o altă «Românie»” (p. 25), iar prin diversele modalități de manifestare „dau măsura acelei Românii din exil, dau măsura continuității literaturii și culturii românești dincolo de granițele actuale ale țării, dau măsura Cuvân- tului românesc rostit în libertate” (p. 26). Pe de altă parte, relevă exegeta, pentru „exilul propriu-zis, cel de după 1945 și până la revoluția din 1989” este caracteristică „nostalgia originilor”, adică nostalgia locurilor natale, dorul de patrie, de familie, de prieteni, care a devenit „sfâșietoare” și acest „dor” s-a văzut fie prin ceea ce au scris, în vers, eseu sau proză (și avem exemplul cel mai edificator al lui Vintilă Horia, cu romanul „Dumnezeu s-a născut în exil” și „Jurnalul unui țăran de la Dunăre”), în general, pentru cei „desțărați” (după expresia lui Ștefan Baciu) fundamentală rămânând „căutarea locului pierdut” („salvarea temeliilor”)”. În același timp, suntem avertizați că presa culturală românească din exil, cea literară îndeosebi, inițiată între 1948-1989, a fost deosebit de bogată, cu publicații apărute pe multe meridiane, chiar dacă nu toate au avut o viață lungă, însă ea va reprezenta „legătura unică ce se mai putea păstra cu tradiția culturală interbelică” (p. 79) și era, totuși, expresia unui „consens cultural”, prin colaborările care asigurau astfel promovarea spiritualității românești (prin ziare precum: Luceafărul, prima publicație literară a exilului, editată la Paris de Mircea Eliade, N.I. Herescu și Virgil Ierunca, în 1948, sau: Dacia, Țara, România, Românul, Vatra, Cuget Românesc, Drum, la care se adaugă altele: Caete de dor, Limite, Ființa românească – înființate de Virgil Ierunca, Destin – fondată de George Uscătescu, Revista Scriitorilor Români – avându-l ca redactor-șef pe Mircea Popescu, ori prin continuările publicistice ale exilului în postcomunism: Agora, înființată de Dorin Tudoran, la Philadelphia, în 1987, și care a apărut până în 1993, sau Apoziția, fondată la München, în 1973, de Ion Dumitru, ba chiar și prin revistele nou înființate: Alternanțe, Lumină lină). O concluzie esențială ar fi că, prin revistele apărute „timp de patru decenii (din 1948 și până în 1989)”, intelectualii români din exil, scriitori și jurnaliști, „au avut posibilitatea să publice în limba română, să se exprime liber, să continue să fie scriitori români și să creeze, am putea spune, România de dincolo, o Românie culturală «dincolo de negurile roșii»” (p. 82). Dar la consolidarea acestei imagini și la menținerea „în nemijlocită și neîntreruptă comunicare cu Țara” au contribuit și cărțile publicate de cei aflați în exil, scrise în limba română (de pildă, Mircea Eliade și-a păstrat limba română pentru literatura sa, dar a folosit franceza și engleza pentru literatura științifică, iar Vintilă Horia, cu o carieră internațională în franceză și spaniolă, a scris poezie numai în românește, „limba în care visez”, cum mărturisea). În fine, relațiile epistolare ale exilului, pe lângă memorii și jurnale, dau și ele seama despre „fapte, întâmplări, relații de prietenie, de respect ori de inamiciție, greutățile sau reușitele” epistolierilor, informațiile mergând chiar și până la aspecte socio-politice ale momentului din țara în care trăiesc (p. 111-112), iar exegeta dă mai multe exemple, din scrisorile primite de Mircea Popescu de la Neagu Djuvara, Mircea Eliade, Vintilă Horia, ori din cele primite de Leonid Mămăligă (L.M. Arcade, după numele din presa exilului) de la Horia Stamatu, deliberat nefiind incluse scrisori primite de Mircea Eliade, „scriitor și savant în care toți românii vedeau chintesența realizării universale” și „centrul de referință” (p. 119).
În palierul care prezintă câteva dintre vocile importante ale exilului ro- mânesc, Mihaela Albu aduce, indirect, unele importante contribuții la istoria literaturii române, vizând mai ales receptarea acestora. Începe cu Vintilă Horia, cunoscut îndeosebi ca romancier, ca eseist, ca poet, dar a fost nu mai puțin un gânditor-filosof, ipostază căreia îi consacră studiul său, fiind interesată mai ales de viziunea pe care acesta o are cu privire la societatea europeană la sfârșitul secolului al XX-lea, așa cum o regăsește în volumul de interviuri „Călătorie la Centrele Pământului” (între alții, cu Jaques Rueff, Gabriel Marcel, Ernst Jürger, Werner Heisenberg, George Emil Palade, Ștefan Lupașcu) și în jurnalele de o factură specială, „Jurnalul unui țăran de la Dunăre”, „Jurnal de sfârșit de ciclu 1987-1989” și „Jurnal de sfârșit de ciclu 1989-1992”. Im- portante sunt reflecțiile „gânditorului-filosof” cu privire la criza lumii actuale, la simpatiile de stânga din Occident, la dominația antivalorii, la știință și literatură ca unică oglindă a societății contemporane, la literatură/roman ca instrument de cunoaștere (de pildă, afirmă că „Literatura se înscrie în aceeași ordine de idei cu știința și filosofia cu care este contemporană.”, iar „un roman este la fel de capabil să reproducă lumea în profunzimea sa ca și un tratat de filosofie sau ca o teorie fizică sau biologică. Sau tot atât de armonios ca o simfonie” – apud p. 35). Dincolo de unele concluzii pesimiste sau optimiste, Vintilă Horia întrezărea, metaforic, o perspectivă optimistă pentru România și afirma că, dacă o schimbare de regim ar fi posibilă aici, s-ar întoarce în țară, să trăiască sau să moară la umbra Carpaților și să revină la limba română. Nostalgia după satul românesc o întâlnim și la Nicolae Stroescu-Stînișoară și la Antoaneta Bodisco.
Și Eugen Ionescu este văzut din perspectiva exilului și a limbii române, prin prisma memoriilor și jurnalelor aparținând Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, fiind desprinse din acestea mărturii asupra legăturilor avute cu comunitatea românească din Paris. Pe lângă faptul că citea și traducea literatură română, se va implica de multe ori și în promovarea ori sprijinirea unor scriitori români (Paul Goma și Bujor Nedelcovici, de pildă), de aseme- nea, era totdeauna alături de organizațiile românești și a colaborat la unele reviste românești din exil (în primul număr al revistei fondate de Dorin Tudo- ran, în 1987, îi îndemna pe scriitorii din afara țării: „«Scrieți românește» și, bineînțeles, scrieți și în alte limbi. Dar mai ales românește, pentru ca limba să nu piară” – apud p. 45). Pe de altă parte, revistele românești din exil sunt și o sursă documentară în ceea ce-l privește pe Eugen Ionescu, căruia i-au fost dedicate multe articole.
În cazul lui Ștefan Baciu, poetul cu o bogată activitate internațională, exilul reprezintă o temă recurentă în poezia sa, indiferent unde s-a aflat (la Rio de Janeiro, în Brazilia, unde a devenit cetățean de onoare, ori la Honolulu, în Hawaii). Din cele două cuvinte care reprezintă cele „două borne” din poezia sa – exil și dor – se desprind altele, ca ramuri ce alcătuiesc împreună „copa- cul poeziei/simfoniei, scrise de Ștefan Baciu departe de locurile natale” (p. 73), una dintre aceste „ramuri” fiind singurătatea, cu varianta sentimentului de clandestinitate, de desțărare, de rupere a rădăcinilor („Și eu sunt veșnic clandestin”, spune într-un vers). Poezia lui Ștefan Baciu poate fi privită, afirmă exegeta, preluând un vers al său, ca „un dans cu fața întoarsă-n trecut”, adică, din toate poemele se desprinde un singur sentiment tragic – dorul (p. 77).
Apoi, mărturisirile scriitorului „incomod” Bujor Nedelcovici, din volumele „Aici și acum” și „Jurnal infidel”, sunt „un protest împotriva uitării” (p. 121), adică, „întreaga sa operă – romanele, în principal, dar și jurnalele ori confesiunile din diversele interviuri – au constituit un permanent protest împotriva cenzurii, împotriva lașității, împotriva oportunismului, împotriva dictaturii, îm- potriva comunismului, dar și împotriva amneziei în cele din urmă” (p. 125). Iar în ceea ce privește jurnalul lui I.D. Sîrbu („Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”) și corespondența sa (din volumul „Traversarea cortinei. Corespondență cu Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu, Mariana Șora”), ca și romanele sale „de sertar” („Adio, Europa” și „Lupul și catedrala”), acestea reprezintă, dincolo de valoarea lor intrinsecă, și o formă de „rezistență prin cultură”, care „își are și în I.D. Sîrbu un reprezentant care supraviețuia prin cunoaștere, prin luciditate, dar și prin actul continuu de consemnare a realității, prin «prinderea în insectar» a acelei lumi pe dos în care trăiește” (p. 131).
În palierul cuprinzând cronici literare și recenzii, Mihaela Albu scrie cu o empatie nedisimulată despre oameni și cărți având legătură cu tema centrală a volumului. Despre Sanda Golopenția afirmă că este „un emisar cultural român pe «bulevardele» lumii”, adică „un profesor român”, „un savant român”, „un intelectual din stirpea interbelică”, despre care spune că „și-a păstrat matri- cea identitară”, fiind totodată un „emisar al unui spațiu cultural” (p. 135-136), și îi prezintă cartea Fluviul Alfeu, demonstrând astfel că este mai presus de toate „un scriitor român” (p. 143). Când analizează volumul Iordan Datcu și Constantin Eretescu în scrisori (2020), relevă că textele împărtășesc nu doar o mare bogăție de informații și preocupări între cei doi, ci și diverse impresii, temeri, bucurii și speranțe, deopotrivă „respectul pentru prietenie”, iar scri- sorile respective „ar trebui ele însele să figureze drept modele ale genului epistolar, volumul însuși constituindu-se într-unul de referință” (p. 151). Cu o deplină înțelegere este văzut și volumul al patrulea din Turnul de veghe. Jurnal de exil al lui Constantin Eretescu, care rămâne „un document prețios al vieții unui om, dar mai cu seamă al unui scriitor-martor și conștiință a vremii sale” (p. 151). Iar dacă o cronică prezintă volumul lui Ovidiu Pecican, Pavel Chihaia. Aventurile vocației (2018), dedicat doar studierii „prestației istorio- grafice a cercetătorului” care „înainte de a se redefini ca istoric, a început prin a fi tânăr romancier și traducător de poezie” (p. 166), o alta este axată pe „O «arhitectură» științifică despre arhitecturile ludice «construite» de Costache Olăreanu”, unul dintre cei trei scriitori care reprezintă fenomenul „Școlii de la Târgoviște”, în fapt având în vedere volumul publicat de Lina Codreanu, Costache Olăreanu. Arhitecturi ludice (2019), devoalând mai ales „toposurile formatoare” ale prozatorului (Huși, Târgoviște, București, Cluj), radiografierea „esteticii formative” și analiza biografiei sublimate în operă.
Aplecându-se cu foarte multă afabilitate asupra unora dintre cărțile pu- blicate de Ștefan Ion Ghilimescu, Mihaela Albu relevă mai ales preocupările acestuia privind exilul românesc, „fiind unul dintre cei mai avizați cunoscători și analiști ai fenomenului cultural petrecut în afara granițelor” (p. 184), cum a dovedit-o și prin volumul dedicat lui Alexandru Ciorănescu, Timpul și oglinda. Contribuții ciorănesciene (2019), o necesară „restituire”, „întoarcere” în cul- tura țării a unui „mare necunoscut” (este încă un mare necunoscut întrucât, după 1990, n-a intrat în conștiința publicului român în gradul în care s-ar fi cuvenit „unui savant român care a trăit în exil peste 40 de ani”). O altă cro- nică vizează un volum mai degrabă de strictă istorie literară, Clasicii noștri. Recitiri, evaluări, digresiuni (2020), în cadrul căruia Ștefan Ion Ghilimescu îi „recitește” pe Titu Maiorescu (într-un calup de articole), I.L. Caragiale, G. Călinescu (răspunzând la întrebarea: „De ce și-a dat G. Călinescu doctoratul la Iași?”, dar abordând și alte subiecte, precum „Dosarul ultimului roman al lui G. Călinescu”, „Note despre civilitatea și umanismul lui G. Călinescu”, sau: „În jurul metamorfozei purpurii a lui G. Călinescu”, „G. Călinescu și stalinizarea României”, „G. Călinescu și tovarășul Beniuc”, „G. Călinescu, mod de folosință”), Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi (cu articolul „Tudor Arghezi și filosofia faimoasei prefețe a lui Ion Caraion”), Perpessicius, Tudor Vianu, dar și Emil Botta, Alexandru George, Radu Petrescu ori Eugen Jebeleanu, „provocările-stimuli” pentru istoricul literar decurgând din „reacțiile” în timp la operele acestora, între altele, și în funcție de „vremi și vremuri” sau de „capacități și interese”. Ultima carte analizată, Cabinetul de stampe (2022), plecând de la decodarea metaforei din titlu și a mottourilor-ghiduri, trece în revistă „tabletele” cuprinse în scenariul acesteia, iar când este vorba despre „Doi români la Roma”, care nu este un titlu explicit, arată că „tableta” se bazează în prezentarea acestora pe revista „Antilethe”, în general, însă, „tabletele” au legătură cu zona în care trăiește Ștefan Ion Ghilimescu, adică județul Dâmbovița.
În același context privind demersurile recuperatoare, Mihaela Albu analizează și cartea lui Adrian Dinu Rachieru, Voci din exil (2022), între care și Panait Istrati, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran ș.a., ori mai aproape în timp, Dumitru Țepeneag, Paul Goma, Nicolae Breban, Bujor Nedelcovici, Matei Vișniec, Basarab Nicolescu, fiecare având, în titlul capitolului ce i se dedică, un „determinant”, o sintagmă-sinteză a ideii în jurul căreia se conturează prezentarea. Când scrie despre o „voce”, autorul – „un cercetător din speța cărturarilor de adevărată clasă” – apelează la opera acestuia, dar și la cele mai variate surse bibliografice, iar exegeta ia ca exemplu „cazul” Petru Dumitriu, arătând că au fost citați inclusiv criticii care, la vremea respectivă, i-au lăudat literatura „de propagandă”, însă pledând pentru ideea că scriitorul este „una din figurile majore, de dorit a fi aduse acasă printr-o recepție calmă, scutită de frisoanele politicianiste” (apud p. 196). Ultima cronică, pe marginea volumului postum al lui Nicolae Florescu, „…în numele celor «proscriși»” (2021), după prezentarea structurii acestuia, în patru capitole (I. Publicistica, II. Anchete și interviuri, III. Dialoguri esențiale, IV. Schițe de portret), insistă pe crezul și pe atitudinea istoricului și criticului literar care, prin unele dintre cărțile sale și prin intermediul revistei „Jurnalul literar” (continuatoare a „Jurnalului” călinescian), s-a implicat și a pledat pentru „Reintegrarea urgentă a literaturii exilului în cultura română” (p. 200), accentuând totodată că „Nicolae Florescu a fost un mare patriot!” (p. 202).
Încercând să sintetizăm „subiectele” cărții, am sesizat că, așa cum mărturisește în „Argument”, Mihaela Albu și-a scris studiile, eseurile, articolele, cronicile și recenziile din acest ultim volum al seriei „În labirintul cărților”, cum a făcut-o și în celelalte, respectiv „…în numele celor proscriși”, preluând deviza din titlul cărții postume a lui Nicolae Florescu, adică subliniind că o face „În numele celor «proscriși», în numele Adevărului!”. Un Adevăr de care are nevoie atât memoria exilului românesc, cât și istoria literaturii române.