TITI DAMIAN ‒ „Moromeții” ‒ seninătate și tragism

În literatura română de după al Doilea Război Mondial, încă de la debutul din 1948, Marin Preda a fost scriitorul care s-a aflat permanent în atenția publicului cititor și a criticii literare, faptul datorându-se Omului Preda, perce- put mai târziu ca o conștiință, dar și a Operei sale, trăind și azi în actualitate. Mărturie stau și recentele lucrări care au prefațat împlinirea a 100 de ani de la nașterea scriitorului, semnate de cunoscutul istoric literar Stan V. Cristea (Marin Preda. Anii formării intelectuale, 2016, 530 p., Marin Preda. Repere biobibliografice, 2017, 792 p., volumul omagial Omul și opera la centenar, 2022, 370 p., mai nou, Marin Preda. Răsfrângeri în actualitate, 2023, 160 p.), profesoara Violeta Bobocea, Seninătatea personajelor lui Marin Preda, 2021, 146 p., criticul și istoricul literar Marin Iancu (Lumea personajelor lui Marin Preda, 2021, 556 p., Antologie de reflecții, opinii literare și pilde morale, 2022, 290 p.), criticul și istoricul literar Ana Dobre (Un secol cu Marin Preda, 2022, 440 p.) – lucrări pe care am avut onoarea să le prezint la momentul potrivit, tot ca un omagiu adus marelui scriitor.

Trecem peste bine cunoscutul și mult comentatul incipit din Moromeții (I) în care Timpul apare ca un suprapersonaj și-l urmărim pe Moromete, singur, după ce familia, sosită obosită de la câmp, se dispersează care încotro – pagini mult comentate de critica literară, propunându-mi să „citesc” dincolo de această critică. „Rămas singur în mijlocul bătăturii, tatăl trăsese căruța sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii, apoi ieșise și el la drum cu țigarea în gură. Stătea pe stănoaga podiștii și se uita peste drum”. Vom vedea cum Preda concentrează, anticipând pentru cititor, spiritul dual personajului său. Să ne întrebăm: De ce ieșise la drum? Să cerceteze dacă apare vreun cunoscut. Este vizibilă dorința lui Moromete de a comunica, dincolo de familie, cu lumea cealaltă, a satului. Apare însă un personaj neconvenabil dorinței lui, Tudor Bălosu, un vecin destul de avut, schimbă replici cu acesta, dar nu cum ar fi vrut, cum ar fi procedat cu Cocoșilă, prietenul său liberal, ci prin fine aluzii, prin ricoșeu, referitoare la fiul acestuia, care, ca voiajor, a cam părăsit lumea satului: „De când e voiajor, nu-l mai aranjează”, adică lui Victor nu-i mai convine să fie țăran. Așadar, pe lângă înțepătură, și un semnal de alarmă, interior, pentru sine, despre părăsirea satului de către cei tineri. Replica mult comentată, pe care i-o dă lui Tudor Bălosu atunci când acesta îi cere să-i vândă salcâmul („Să ții minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu, Tudore!”) trimite la figura de stil, aluzia, ca semn al inteligenței personajului, stăpân absolut și al disimulării, ca spectacol, care-l vor însoți pe parcursul celor două volume. Când acesta îi răspunde tot printr-o aluzie, prin care intenționa să-i forțeze decizia de a-i vinde salcâmul („Mă întâlnii pe la prânz cu Albei. Zicea că mâine dimineață pornește prin sat după fonciire. Zicea că a venit un ordin, o dispoziție dracu să-l ia, că cine de achitat fonciirea și n-o să achite mâine, le ia din casă.”), atitudinea lui Moromete se schimbă dintr-o dată („Moromete rămase nemișcat”), încremenirea anunțând teama care-l bântuia lăuntric că nu va mai putea păstra pământul. Interiorizarea sa dramatică se traduce în gesturi. Reacția lui este imprevizibilă: își părăsește pur și simplu interlocutorul, făcându-și de lucru prin curte. Încărcat de grijă, încărcat cu responsabilitatea firească a capului de familie, recurge la violența verbală, apoi la cea fizică față de ceilalți membri ai familiei, peste care, și ca reacție de protecție personală, aveau să se reverse curând reproșurile adresate mai întâi Catrinei: „Când ți-oi da o palmă după ceafă, vezi tu de ce nu se duce!”, „De ce să moară câinele, fă, proasto?”, „Taci, fă, din gură, dosădito! De ce să moară, fă, zăltato, sărito de la locul tău?”. Adunarea la masă a celorlalți este asigurată la fel autoritar: „Deodată curtea răsună de un glas puternic și autoritar, făcându-i pe toți trei să tresară de teamă”.

Am insistat pe aceste prime pagini, întrucât autorul și-a propus, în această primă scenă, să prefigureze evoluția ulterioară a personajului, pendulând între seninul exterior și tragicul interior, într-o mișcare lăuntrică, derutându-i pe cei din jur, reprimându-și cu greu tulburarea. Să observăm că, stilistic, autorul notează toată această mișcare a celeilalte fețe ale personajului, prin epitetele „liniștit”, „încet” și „blând”: „De ce să mâncăm câinele, fă proasto? întrebă Moromete liniștit și încet”, apoi „Tot liniștit spuse mai departe și la fel de încet”; „Glasul lui picură liniștit și încet, de astă-dată sporind…”; „Moromete vorbise până aici încet și liniștit”; „Ce e mă, cu voi? întrebă Moromete cu glasul dinainte, încet și liniștit. Ba chiar blând”.

O rezolvare a acestei probleme urgente a fonciirei și a datoriei la bancă ‒ mai nou și insistențele copilului de a merge la școală, ceea ce presupunea o cheltuială neprevăzută, aproape de nesuportat, din punctul de vedere al tatălui – ar fi venit dinspre Achim, care-i propusese să meargă cu oile la București, problemă discutată tangențial la cină. Moromete intuiește că este ceva ascuns în intenția lui Achim, așa că dilema-i crește. Neavând cu cine să se sfătuiască, iar în Catrina nu avea încredere, căci și ea îl sfătuise să-l lase pe Achim să plece, îl alege pe Nilă, considerat ceva mai greu de cap, dar totuși sincer. Îl ia deoparte de ceilalți, în grădină, sub salcâm: „Tu ce zici, mă, să se ducă cu oile la București? […] Eu i-aș da drumul, dar vezi că dacă n-am avea bruma de lapte de la oi, ce-am mai mânca? Dar ce facem la toamnă cu împrumutul de la bancă? Și mai vine și Albei cu fonciirea!”. Finalul discuției: „Măi Nilă, îngână Moromete cu același glas moale pe care copiii nu prea-l cunoșteau, ce mâncăm, mă, te întreb?”. Comentariul scriitorului: „Moromete vorbise încet și rar, cu fruntea aplecată în jos”, gest pe care avea să-l facă de nenumărate ori, atunci când se simte copleșit de griji, aproape înfrânt. Se observă că în această secvență Moromete nu pune preț pe răspunsul lui Nilă, ci discuția cu acesta are doar o singură direcție: să se hotărască el însuși. Moromete, personaj autoritar, dar îngrijorat, vrea să se convingă pe sine despre justețea deciziei, dar nu se poate lipsi nici de posibilul sprijin financiar pe care i-l va aduce. Este în ipostaza măgarului din fabulă. Plecarea lui Achim cu oile ar fi evitat, de fapt, vânzarea pământului, adică înstrăinarea și risipirea familiei, dar și riscul eșecului. Critica literară mai nouă sau mai trecută s-a aplecat, desigur, cu destulă aplicație, asupra numeroaselor scene, mai ales din primul volum, în care este surprinsă disponibilitatea lui Moromete pentru umor, în scene de o savoare aparte, care fac deliciul cititorului, conferind seninătate personajului. Să amintim: scena din curtea fierăriei lui Iocan, văzută ca o Agora, o sărbătoare a spiritului, un adevărat banchet spiritual, care relevă talentul de comediant al lui Moromete, sau scena achitării fonciirei, în care joacă o comedie în fața agenților fiscali, fiind și regizor, și actor.

Mult mai numeroase și mai savuroase sunt replicile așa-zis moromețiene, risipite în cele două volume ‒ element de continuitate ‒, punând în lumi- nă inteligența și spontaneitatea personajului, care-l ridică în ochii tuturor, susținându-i permanent autoritatea morală, relevându-i subtil seninătatea. Când Tudor Bălosu îi sugerează să-i vândă salcâmul, „Moromete începu să se uite pe cer: ‒ Să ții minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta o să fac o grămadă de grâu, Tudore!”; când Duțulache, câinele, fură brânza, Moromete o persiflează pe Catrina: „Dă-i apă!”; când încheie tranzacția cu Tudor Bălosu primind banii pe salcâm și după ce achită o parte din fonciire, acesta exclamă cu o naivitate ascunsă: „L-am păcălit (pe Jupuitul, n.n.) cu două sute de lei, i-am dat numai o mie…”; când Iocan îi cere să-l susțină ca primar, îi răspunde: „Iocane, eu te susțin, dar are să te mai vază cineva cu barosul prin fierărie? Asta e întrebarea!”; când agentul încearcă să-i confiște căruța opintindu-se s-o tragă spre poartă, îi dă o replică ușor arogantă: „Crezi c-ai s-o poți duce? întreabă Moromete cu interes”; când jandarmul vine la poartă cu soldații să-l caute pe Achim care-i dăduse pândarului o bătaie soră cu moartea, la câmp, Moromete îl persiflează: „Auzi, mă prostule? Bine ți-a făcut, dacă zici că te-a bătut, și nu-l mai căuta degeaba că a plecat la București; așteaptă-l și tu să te întoarcă!”; când merge să se împrumute la Aristide și are o discuție politică despre alegeri, devine malițios: „‒Te pomenești că l-ai ales dumneata să voteze pentru Iorga. ‒ Nu vrea! zise Moromete, cică nu se poate discuta cu Iorga. ‒ De ce? ‒ Cică degeaba are doi creieri, că nici unul nu e bun”; la masă, în pauza secerișului, când hulpavul Paraschiv se repede cu lingura în fasolea încrețită, Moromete îi urmărește mișcările cu interes, savurând scena: „‒ Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete apucând bota în brațe și întinzându-i-o grijuliu. Te-a ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv”. În urma eșecului negustoriei cu grâu, la munte, i se destăinuiește lui Cocoșilă: „Am făcut-o fiartă cu grâul: din 70 de duble, treizeci și cinci pe degeaba”; când află de la Scămosu despre înșelătoria lui Achim și că sunt vorbiți să fugă și ceilalți, exclamă: „Băieții mei, Scămosule! Băieții mei sunt bolnavi! Să fugă de acasă? De ce să fugiți, frățioare, încet nu puteți să mergeți?”; după bătaia cruntă pe care le-o administrează, la întrebarea lui Nilă, care îl vede ieșind, răspunde sfâșiat, cu un imens regret: „‒ Acum unde te duci? ‒ O, mi-e sufletul plin de bucurie, Nilă! Mă duc să mă laud!”; când Niculaie împrumută cărți de la o bibliotecă din Popești-Palanga, Moromete îl ironizează pe feciorul activist care-l mai subvenționa cu bani: „Din moment ce trăiești bine, la ce-ți mai trebuie cartea?”; când Catrina pleacă la cealaltă fată, el o cercetează pe Ilinca, făcându-se că nu știe: „‒ Unde e mă-ta? ‒ La Alboaica, răspunse fata înfuriată. ‒ Și ție nu ți-a spus să te duci după ea?”; când Paraschiv lucra la o poartă, având spectatori pe alde Cocoșilă, Țugurlan, Ion al lui Miai, la constatarea lui Cocoșilă, Moromete răspunde: „Nu e gata poarta, răspunse lui Cocoșilă. Mai trebuie un vițel ca să se uite la ea!”; altădată, când Cocoșilă se arată îngrijorat de ascensiunea legionarilor care apăruseră și în sat, Moromete se dovedește persiflant: „Fugi, mă, de aici! Dă-i în mă-sa de legionari!”; când Țugurlan nu se alege mai cu nimic din dijmă, Moromete îl sfătuiește: „Țugurlane, de ce stai să muncești pe din două pe moșia ciocoiului ăsta? Du-te în lume, domnule!”; când Niculaie se întoarce în sat, fiind nevoit să abandoneze școala, iar tatăl devenise mic întreprinzător, îl pune la muncă: „Și ce beneficiu am eu, mă, de pe urma ta? Ce, nu-ți place munca?”; când ajunge la București după copii, să-i convingă să se întoarcă, devine foarte ferm: „Nu vreți să vă întoarceți? strigă el cu glas înalt: Mi-am luat mâna de pe voi! Mâna mea asupra voastră nu mai există!”; cu alt prilej, Moromete își însușește formula lui Cocoșilă: când un sătean îl îndeamnă să meargă să-l asculte pe feciorul său, răspunde: „Du-te, bă, Moromete, la primărie, că a venit fi-tu să țină un discurs! ‒ Și ce, mă, Bărăgane, răspunse Moromete din curte, fără mine nu poate să-l țină?”.

În multe dintre aceste replici moromețiene descoperim frământarea interioară a acestuia, o metodă sigură, inteligentă, de a se elibera de tensiunea îngrijorării de a nu-și pierde pământul, prin comicul de situație, dar mai ales verbal. De observat imensa disponibilitate a personajului de a converti, în câteva clipe, spontan, iminentul tragic într-un comic savuros prin acea regină a comicului numită aluzia și cea actoricească numită disimulare.

Există acest univers comic, mai ales în primul volum, care dilată per- sonajul, ridicându-l deasupra celorlalte, dându-i dimensiuni monumentale, devenind un tip literar senin, exponent al țăranului de la câmpie. Totodată, umorul personajului înviorează stilul, rostogolind mersul evenimentelor. În numeroase și pertinente studii, cercetători avizați ai operei s-au străduit și au reușit să evidențieze această componentă, până la urmă luminoasă, senină, a personajului și a satului tradițional.

*

Critica de până acum nu a observat, sau a trecut cu vederea sau sub tăcere, cealaltă latură, cea dramatică a evenimentelor, în scene mergând de la cruzime până la tragism, căci și ea face parte din ființa cărții. Să ne oprim asupra multora dintre scene, încercând să le descoperim semnificațiile. Interiorizarea sa dramatică se traduce, uneori, prin gesturi de gravitate extremă și neașteptată.

În familia lui Moromete, amenințările erau la ordinea zilei, de ele „beneficiind” cel mai mic dintre copii, protagonistul primelor incidente de acest fel: „‒ Hai- da, de, Niculaie! Când ți-oi da o palmă după ceafă, vezi tu de ce nu se duce! amenință omul.”; „‒ Hai, Niculaie… hai, Niculaie! Să nu-ți dau acum câteva, zise femeia cu un glas moale și cam indiferent, ca și când ar fi vorbit gardurilor.”

„Niculaie se întoarse spre sora sa și-i arse o palmă peste cap, scrâșnind din dinți. ‒ Niculaie, dacă mă scol la tine, te dau cu capul de pereți până îți ies bulbușile ochilor, zise Moromete fulgerându-l cu privirea.” Să observăm: Niculaie scrâșnește din dinți – nu poate suporta situația de mezin al familiei. Moromete doar îl amenință, pedepsindu-l cu „o fulgerare de priviri”, adică amenințarea unei bătăi crunte.

La masă, un alt incident, în timp ce mâncau cu toții lapte dintr-o singură strachină:

„Într-un timp, Niculaie prinse lingura soră-sii într-a lui și o izbi afară, scrâșnind, stropindu-i pe toți cu laptele fierbinte. În aceeași clipă, palma lui Moromete se ridică și căzu pe capul lui ca o greutate de fier, detunându-l. Băiatul încremeni cu ochii holbați, strânse din dinți și răsuflă greu.” Amenințarea tatălui este pusă în practică destul de repede, când acesta găsește pretextul. De fapt, insistențele copilului cu școala lui sunt cauza acestor ieșiri brutale ale tatălui împotriva fiului celui mic. Relațiile dintre membrii familiei, o familie cu frați provenind din două căsnicii ale lui Moromete, sunt greu de gestionat, iar soluția aleasă de Moromete pentru a-și menține autoritatea este cea mai la îndemână: amenințare cu bătaia, apoi punerea în practică. Lovitura dură și neașteptată aplicată lui Niculaie devenea un avertisment pentru ceilalți, ară- tându-le că el este stăpânul, mai ales că tensiunea între băieți și fete crește, culminând cu bătaia dintre Tita și Paraschiv pe lada de zestre.

a) O scenă de o cruzime nebănuită se petrece pe câmp, când Niculaie a fost bătut de doi copii mascați cu care păzea oile, iar Achim se comportă mai mult decât un arbitru:

„‒ Nea Achime, să nu mă înjuri că chem pe tata de colea! ‒ Pe mă-ta și pe tată-tău. Să-mi spuneți mie care a fost acela care l-a bătut pe frate-miu, că dacă nu, vă belesc pe toți […] ‒ Spune numaidecât, că-ți roz beregata! Nu vreți să spuneți? Stați că vă arăt eu acum! Achim apucă biciul și, fără să se gândească nicio clipă, se repezi la unul și-l plesni peste spinare. Cel lovit urlă și apucă biciul de mână.” O amenințare de o cruditate verbală, urmată de una fizică dovedește ierarhia de grup, pe câmp, care nu se impune decât prin brutalitate și forță. O competiție a vieții, în care copiii se inițiau, pregătindu-se pentru cea de mai târziu, mult mai dură.

„‒ Nea Achime, uite, vezi, (Niculaie n.n.) mi-a spart capul! Zău, nea Achime, că mi-a spart capul! Am dat și eu, a dat și el.” Bătăile dintre copii, tot pentru ierarhie, în cadrul grupului erau frecvente, iar Niculaie era deja integrat acestor mentalități, neexistând nicio deosebire de comportament dintre el și ceilalți copii. Ce avea în plus? Neostoita dorință de a citi, de a învăța care îl individualizează încă din copilărie, între ceilalți frați.

Firesc ar fi fost ca Achim să-i descopere pe bătăuși și să-i pedepsească el, ca frate mai mare, protector, dar, în mod neașteptat, îl obligă pe Niculaie să se bată cu cei doi:

„‒ Veniți încoace, al lui Câinaru și Butică, nu vă fac nimic […] Îl vedeți, e frate-miu, eu nu țin la el, chiar dacă mi-e frate. Repede-te la el, pe mă-ta de urât! Băiatul se repezi și-l apucă pe Niculaie de gât […] În clipa urmă- toare, Niculaie sări în sus ca mușcat de un șarpe și-l apucă de gât. Luat pe neașteptate, celălalt rămase cu ochii holbați și scoase limba afară, horcăind. Chipul se învinețise ca un ficat, se făcuse apoi pământiu. Niculaie strângea ca un nebun și-l împingea de-a-ndăratelea.”

Urmează bătaia lui Niculaie cu celălalt:

„‒ Erați doi, mama voastră! […] Stai aici! ‒ Nea Achime, strigă el arătând spre Niculaie. Îi sparg capul; spune-i să nu se apuce de mine! ‒ Niculaie, scrâșni Achim, auzi ce spune? Niculaie azvârli dintr-o dată ciomagul și se repezi spre celălalt cu o repezeală neașteptată. Luat tot fără veste, celălalt se clătină și căzu. Atunci Niculaie sări în sus cu aceeași iuțeală, puse mâna pe un ciomag și începu să-l lovească pe cel de jos cu toată puterea. Băiatul urla, încerca să se ridice, dar câte o lovitură de ciomag îl culca iar la loc. ‒ Ajunge, Niculaie, stai! zise Achim, apropiindu-se. Spune-i să-și ceară iertare.”

Intenția lui Achim are o singură direcție: să-l inițieze pe fratele său mult mai mic în ceea ce privește confruntările vieții viitoare, în lupta pentru existență. Această luptă este extrem de dură, o spune scriitorul prin gesturile aproape animalice pe care le fac cei doi, o luptă dusă cu pumnii și cu ciomegele, evidențiind agilitatea animalului care până atunci mocnea în om: „Niculae îl apucă de gât”, „Băiatul îl apucă pe Niculaie de gât”, „strângea ca un nebun”, „o lovitură de ciomag îl culca la loc”, „rămase cu ochii bulbucați, horcăind”, „se învinețise ca un ficat”, „se făcuse pământiu” etc.

b) Cealaltă scenă cu bătaie cruntă, sălbatică, în care protagoniști sunt cei doi frați, este aceea în care pândarul pământului boieroaicei încearcă să ia oile lui Niculaie la obor. Bătaia dintre Achim și pândar are o altă motivație: pământul, și legate de acesta, frustrarea, ura și răzbunarea. Pândarul, de fapt un ins care-și asumase rolul de logofăt, păzea cele patru sute de hectare, care ar fi trebuit să fie ale sătenilor, după socoteala lui Țugurlan și a altor săraci, care-l munceau în dijmă, dar nu se alegeau mai cu Este o ură care mocnea în sat, căreia autorul îi dă dimensiunile crescânde în persoana lui Achim. Plus că pândarul era perceput ca exponentul care păzea intrarea spre fericire a oamenilor săraci, dar mai ales a animalelor, ovăzul, „alungându-i fără milă cu pușca lui cu sare”. Obiectivul lui Achim era anihilarea pândarului, numai că lupta devenise inegală. Pândarul, având pușca cu sare, era și mai puternic, și mai experimentat. Achim încearcă să-și depășească limitele prin curaj și agilitate, dar în momentul când este pe punctul să fie învins, îi vine în ajutor fratele mai mic, așadar intră în funcțiune sentimentul solidarității între frați, manifestat doar în situații limită. Inițierea lui Niculaie s-a desăvârșit. Și aici bătaia dintre cei doi capătă aspecte animalice, fără menajamente, pe viață și pe moarte: „Trimise măciuca ridicată drept în capul pândarului”, „Achim repezi măciuca în capul lui”, „Încălecă pieptul și începu să izbească”, „Înce- pu să lovească pe omul căzut cu furie”, „Dădu cu sete (cu măciuca, n.n.) în tidva pândarului”, „Puse mâna pe măciucă și lovi cu furie în tidvă”, „Începu să-i piseze tot trupul” etc.

Să urmărim agilitatea personajului izvorâtă din lupta pentru supraviețuire:

„Pândarul apucă măciuca de cap și cu coada ei începu să-l lovească pe Niculaie pe spate. ‒ Aaaa! Urla Niculaie cu glas înnebunit de groază. Mă omoară! […] Achim se lăsase pe vine și țâșnise în urma împușcăturii. Avea ochii holbați. Cu măciuca ridicată se repezi asupra pândarului și trimise lovitura drept în capul acestuia. Pândarul își apără capul cu pușca, în timp ce Achim îl lovi a doua, a treia, a patra oară. Când scăpă pușca, se repezi la flăcău cu mâinile goale. Achim sări și-și repezi măciuca în capul lui. Puse mâna pe Achim și cu un pumn îl trânti la pământ. Se aruncă peste el, îi încalecă pieptul și începu să-l izbească. Niculaie, care tot timpul se uitase fascinat la cei doi, deodată se trezi înfuriat, se repezi și luă o măciucă de jos. O ridică drept în sus și-i dădu drumul cu sete, cu toată puterea în tidva pândarului. Pândarul se clătină și se lungi ca un sac. Achim sări în sus, puse mâna pe măciucă și ca un turbat începu să-l lovească pe omul căzut cu o furie care-l înfioră pe Niculaie. ‒ Achime, îl omori! ‒ Păi asta și vreau, să-l omor, scrâșni Achim. Mâine, când vii cu oile, te prinde și toată viața nu mai ești om. Începu să-l bată pe cel de jos cu un gând nu să-l omoare sau să-l schilodească pe pândar, ci să-i piseze doar trupul, să zacă în pat câteva luni de zile.”

Confruntarea este cruntă. Dacă s-ar fi inversat rolurile, Achim ar fi fost cel căzut, mutilat, dacă nu, mort. Ori, cel care-l salvează este fratele mai mic, Niculaie. Solidaritatea a fost doar în acest moment de cumpănă, în rest nu mai există altă pagină de roman care s-o evidențieze, și nici între cei trei frați sau între surori și frați. Fiecare crește independent, își formează propriul caracter, într-o mișcare browniană pe care Moromete cu greu poate s-o gestioneze, după cum se va vedea.

Trei momente ale episodului Birică ‒ Polina ‒ Victor Bălosu:

a) Polina și Birică se întâlnesc sub salcâm, în grădina lui Moromete, în momentul când în curtea lui Tudor Bălosu au intrat călușarii. Polina, femeie voluntară, i se adresează lui Birică provocator:

„‒ Și pe urmă trebuie să-ți spun eu ție cine îmi place? Pe cine îmi place, pe acela îl iau. Birică o plesni pe față cu toată puterea. Ea țipă înăbușit și își duse brațele la ochi, dar nu se clinti din fața lui. Fiindcă el nu mai dădu, ea își acoperi ochii. Ardeau. Birică o văzu și rămase nemișcat sub privirea ei, sumbru și necruțător. Dar ea nu clipea și o umbră de spaimă și un fulger de bucurie licăriră în privirea lui. ‒ Ei, te-ai răcorit? murmură fata […]. Era glasul ei cunoscut, glasul ei care îi opărise inima.”

Originală, poate unică în literatură, cererea în căsătorie și acceptarea fetei. Palma dată îi dovedește fetei voluntare că Birică este bărbat, certitudine a unei familii trainice, în care femeia și bărbatul își cunosc rolurile și își știu rosturile, după cum se va vedea în alte împrejurări.

b) În faza a doua, cei doi tineri, îndemnați de părinții lui Birică, hotărăsc să meargă la familia fetei, să se împace. Aici, însă, sunt primiți cu ostilitate și cu aroganță de către Tudor Bălosu și fiul său, Victor, cărora Polina, după un ascuțit duel verbal, nu le rămâne datoare:

„Polina îl apucă liniștită pe fratele ei de gulerul hainei și când acesta se întoarse cu fața, ea îi cârpi o palmă atât de năprasnică, încât Victor se clătină. Când își reveni și se repezi spre Polina, Birică îi ieși atunci înainte și într-o clipă se încleștaseră unul cu mâinile în gâtul celuilalt. Mama și fiica și Tudor Bălosu săriră și începură să izbească în mâinile lor încleștate.”

c) Acum, căsătorită cu bărbatul dorit, Polina se luptă, pe dreptate, pentru pământul ei, zestrea pentru care muncise până la măritiș și care trebuia să vină, potrivit tradiției, de la familie:

„‒ Vreai să mă iau la bătaie cu ai tăi? ‒ N-am chef să mă fac de râs în sat că mă bat pentru averea ta. ‒ Ba, ai să te bați, ai auzit? izbucni Polina cu un glas care parcă pieri în liniștea dimineții. Sunt muierea ta și am dreptul la zestre. Tata n-o să-mi dea nimic dacă nu te bați cu el […] Cine o fi văzut-o călcând alături de el, cu jumătate de pas în urma lui și cu pleoapele lăsate peste ochi ai fi crezut că cine știe ce palme i-o fi tras bărbatul; este acum su- pusă și blândă […] Nu trecu multă vreme și se încăierară […] După felul cum Victor Bălosu se apropia, cu bocancii în picioare și cu pantalonii lui bufanți, înjurând și amenințând, s-ar fi părut că odată ajuns în fața dușmanului are să-l amestece numaidecât cu pământul. Între timp, intervine și Rafira, sora mai mică a Polinei: ‒ Ce cauți tu pe lotul meu, mă, al lui Birică? Ce, mă, e lotul lui tac-tu, fire-ai al dracului cu mama ta! ‒ Pune mâna pe un par, tată, ți-e frică de el?, în paște și dumnezei lui de hoț! Și se repezi ca un uliu asupra cumnatului […] Victor îl lovi pe Birică în zbor, drept în obraz. Carnea lovită se auzi închis ca de apă zdrobită. Birică nu se ferise la prima lovitură. La a doua, el apucă brațul dușmanului cu mâna stângă, iar cu cealaltă îi dădu un pumn după ceafă. Victor rămase în picioare, nu căzu. Stătea doar năuc, înfipt în miriște. Victor Bălosu se împletici și căzu pe miriște. ‒ Să știi că i-a rupt încheietura gâtului, spuse unul uitându-se la Polina. ‒ Așa-i trebuie, răspunse Polina cu mândrie și cu ură, urmărind să vadă ce se întâmplă cu tatăl ei. Tudor Bălosu apare cu o seceră în mână și aștepta. Birică se opri înaintea lui și bolborosi: ‒ Bă, vă omor, fir-ați ai dracului! Vouă nu vă e rușine, mă? Nu e fata ta? Nu ți-a muncit? Nu ți-a muncit destul, mă? Că acum vă fac morman! Ceilalți din jur îl potoliră. Strigau numai ca proștii, așa de pomană: ‒ Mă, Birică, stai, mă! Înțelegeți-vă ca oamenii! […] La, capul locului, Birică și Polina începură să secere…”

Confruntarea este pentru pământ, dar aici legea nu o mai face ciomagul, ci pumnul, pe care Birică învățase să-l aplice cu meșteșug încă din armată: văzuse un plutonier cum bătea un soldat. După ce-i pune la punct pe tată și pe fiu, de-abia atunci este explicată motivația confruntări, Birică făcând apel la morală și la legea nescrisă a satului referitoare la zestre, de-abia după ce-l înmoaie pe Victor și, odată cu aceasta, bagă frica în ceilalți. Polina are dreptul sfânt la pământ, pentru că i-a fost slugă, nu lui taică-său, ci pământului pe care îl merita. Polina își cunoștea bine familia, știe că nu i-l va da cu înțelegere, ci numai cu forța, de aceea se arată atât de îndârjită. Satisfacția ei, „Așa-i trebuie!” își găsește justificarea. Interesant de urmărit atitudinea „spectatorilor” și a celor trei oameni puși cu ziua de Tudor Bălosu, care privesc confruntarea ca pe un spectacol gratuit: „Peste toată parte aceea a câmpului, seceratul se opri. Unii copii se urcaseră pe cutiile căruțelor ca să vadă mai bine”. În această confruntare trebuie avută în vedere și una psihologică, între aroganța familiei înstărite și orgoliul tânărului în fața unei posibile umilințe, între care se instalează firea voluntară a Polinei, care nu ezită să dea foc casei părintești pentru dragostea sa și pentru noua sa familie, pentru pământ, trecând peste barierele impuse de mentalitatea tatălui. „Dragoste și pământ” s-ar putea intitula episodul.

Bătaia Țugurlan – șeful de post are alt mobil: spiritul justițiar al lui Țugurlan – de care satul se cam ferea compătimindu-l, întrucât în sufletul acestuia se adunaseră, în timp, o multitudine de frustrări legate fie de moartea prematură a unui șir lung de copii, fie de lipsa pământului, căci nu deținea decât un pogon, insuficient pentru Acumulase în suflet o ură cumplită, vizibilă pe chipul său mereu încrâncenat, pe care, totuși se străduia să și-l înfrâneze.

a) Primul incident căruia Țugurlan îi face față are loc în curtea morii primarului Aristide, unde Tache, fiul morarului, îl bate pe Ion al lui Miai, care observase șiretlicul, iar acesta îi cere ajutorul lui Țugurlan:

„Țugurlan se dădea îndărăt repede, ferindu-se. Privirea sa strălucitoare nu-l slăbea pe fiul morarului și se lungea parcă din ce în ce mai mult, fascinată de ceea ce vedea. Tache devenise un vierme monstruos, în fața căruia trebuia să se dea mai repede îndărăt, ori să-l omoare cu scârbă, cu groază și cu mânie. Și îl lovi în față o dată, de două ori, una după alta. În aceeași clipă sângele țâșni scârbos din nasul și gura lui Tache, buimăcit. Scoase o exclamație și mugi, se repezi iar înainte, dar lovitura pe care o primi îl trimise de-a-ndăratelea și-l culcă la picioarele oamenilor.”

b) După acea scurtă încăierare plină de înjurături amenințătoare și lovituri crâncene, Aristide îl dă pe mâna jandarmului care îl pălmuiește:

„‒ Vra să zică, îl faci hoț pe domnul primar, cu alte cuvinte! Țugurlan văzu cum i se pregătește o nouă lovitură. O bucurie arzătoare licări în privirea lui. Inima începu să-i bată rar, cu o putere copleșitoare. ‒ Da, pentru mine domnul primar e un hoț! spuse rar și răspicat și în clipa următoare sări asupra omului din fața sa, a cărui mișcare de a lovi nici măcar nu se mai văzu. Se prăbuși cu jandarmul în mijlocul drumului, încălecă peste pieptul lui și îl ștrangulă izbindu-l cu capul de pământ. Mișcarea aceasta nu avea însă puterea care trebuia și îndată țâșni în picioare, apucă pușca de țeavă și vru să lovească cu ea, dar o aruncă și năvăli din nou cu picioarele lui desculțe peste pieptul și fața jandarmului”.

c) Jandarmului îi vin în ajutor Aristide și fiul său, Năstase:

„Năstase sări pe la spate. Până să se apere, Țugurlan se pomeni gâtuit și izbit în față de primar. Îl lăsă pe Năstase să dea pe la spate și gâtuindu-l la rândul lui pe primar, îl împinse de-a-ndăratelea spre primărie și izbindu-l sălbatic, roși zidul cu capul lui.”

Și aici confruntarea este la fel de dură, la fel de crâncenă, animalică, cu ștrangulări, cu pumni peste față și peste piept, cu capul izbit de zid. Ura mocnită și acumulată în timp este aceea care alimentează bătaia. Țugurlan, care nu fusese afectat direct de furt, aflase întâmplător, dar acumulase destul de multe frustrări, poate prin el scriitorul a vrut să marcheze frustrările întregului sat. Terminase făina din sac și trăia umilința de a se împrumuta până la noua recoltă. Îl salvează Moromete. Nu mai ține cont că jandarmul este omul legii, ci este perceput de către Țugurlan ca fiind doar omul primarului, ceea ce îl încrâncenează. Pur și simplu, după bătaie, s-a răcorit, mai ales că i-a sechestrat și pușca jandarmului, care, după o ipocrită strategie, o va recupera a doua zi. După doi ani de pușcărie, va deveni alt om… Aici, numai aparent nu este vorba de pământ, ca motivație a confruntării, ci mai degrabă morala legată de respectul muncii omului, produsul muncii sale, grâul. Tot la pământ se ajunge…

Punctul culminant al tuturor frustrărilor acumulate în familia lui Moromete are nevoie doar de o scânteie, ca să zdruncine toată familia, și așa pe cale de dezbinare, căci cei doi băieți, Paraschiv și Nilă, îndemnați de Guica, vor să scape de sub autoritatea părintească. Poziția lui Moromete este puternic amenințată: complexul dintotdeauna al lui Oedip. Frustrați sunt și copiii, dar deopotrivă este frustrat și Moromete. Pur și simplu, se întâlnesc. Scânteia se ivește, confruntarea având patru faze, prezentate gradat.

a) Mai întâi, Paraschiv și Tita își revendică lada de zestre, de fapt, conținutul, pe care băiatul îl socotea fabulos, după informațiile otrăvite ale Guicăi:

„În clipa când vârî mâna înăuntru, fata se repezi la el. Paraschiv, prins cu mâna înăuntru, scoase un urlet. El se răsuci strâmb, își scoase laba de sub capac și o plesni pe fată drept în obraz. Tita încercă în aceeași clipă să-i întoarcă lovitura, dar Paraschiv o izbi iarăși, de data asta în cap, făcând-o să se clatine și, pentru că fata nu se lăsa căutând să-l izbească și ea, Paraschiv o trânti în mijlocul casei. Răzbită de lovituri, fata încercă să apuce un scăunel, dar Paraschiv i-l smulse cu ușurință și o izbi cu o labă peste ochi. Cu toate loviturile primite, fata nu țipă, nu se vaită. Obrajii îi ardeau ca focul și din ochi îi țâșneau fulgere de ură.”

Se întâlnesc aici tot două frustrări și două orgolii ale celor doi, soră și frate, doar de tată. Până la urmă, tot de zestre, adică de pământ ține. Ciocni- rea este violentă, („se răsuci”, „plesni”, „izbi”, „trânti”), dar inegală. Nu bruma de bogăție își apără fata, ci orgoliul de fată care urmează să se mărite. Tot o Polină… Ura ei este vizibilă pe chip („din ochi îi țâșneau fulgere de ură”).

b) Faza a doua. Cititorul ar fi presupus că Moromete, tatăl, ar fi trebuit să ia apărarea fetei, sau măcar să calmeze tensiunile: „Strigătul fetei clocotea. Moromete întoarse capul spre ea și privi adânc. Fata tremura din tot corpul, adresându-se tatălui printr-un reproș: ‒ Baremi să ne fi spus dinainte, ne luam zdrențele cu noi și plecam! Să nu ne lași în bătaia lor de joc! Nu apucă să termine cuvântul din urmă. Moromete ridică mâna și cu dosul palmei o izbi peste obraji cu toată puterea. Toată lumea tresări. Lovitura o înspăimântă rău pe fată: ura și furia care îi țâșneau din priviri ca și când n-ar fi fost și în locul lor apăru groaza.”

Când Moromete, „privi adânc”, se întâmplă ceva cu el: lua o hotărâre neașteptată, nu de milă față de fata bătută de Paraschiv, ci față de ceea ce îi reproșase ea: „Baremi să ne luăm trențele cu noi și plecăm!”. Tocmai acest ultim cuvânt, „plecăm”, gândit mai demult și rostit la această tensiune îl deter- mină pe Moromete să explodeze cu un dos de palmă dat cu toată puterea. Din punctul lui de vedere, restabilise autoritatea. El nu vorbește aici deloc. Lasă să vorbească gesturile. Transformă ura și furia fetei (și a celorlalți) în groază pentru ceilalți mai mici, apropiați ca vârstă, Niculaie și Ilinca.

c) Faza a Era destul de firesc ca, la rând, următorul trebuia să fie Catrina, pe care o bănuia de complicitate cu fetele, căci trebuiau măritate cu zestre, adică cu zestrea numită pământ, mai ales că intenționa să vândă din lot pentru școala lui Niculaie. Furia mocnită a lui Moromete capătă dimensiuni uriașe. Nu se mai poate stăpâni. Furia omului „blând și sfios” se transformă într-o brutalitate inexplicabilă, necontrolată: loviturile cu pumnul curgeau neoprite. Absența dialogului cu soția pe tema pământului la care el nu voia să renunțe, este prețul acestor crunte lovituri de pumn, numai în cap, fără ca femeia să poată face vreun gest de apărare. Frustrarea lui Moromete nu s-a diminuat și nu s-a încheiat. Urmează o pauză de-o țigară. Întrebarea de început a Catrinei este de prisos („Spune, Catrino, ce ai tu?”), menită doar să găsească o parte din justificări pentru a motiva bătaia. Tăcerea femeii îl înfurie, căci el o consideră complicitate.

„Moromete se întoarse spre femeie și o întrebă iar cu același glas stăpânit care părea blând și sfios: Spune, Catrino, ce ai tu? Vorbește odată! Pentru că mama nu răspundea, omul o izbi cu pumnul în cap întrebând-o mereu ce are. Înainte de a fi lovită, ea plângea; întâiul pumn o făcu să plângă și mai tare, dar la al doilea, deodată tăcu cu desăvârșire. Moromete îi dădu un al treilea pumn. Mama se lăsă jos lângă pat, se ghemui cu capul între genunchi și încetă chiar să nu mai sufle! Paraschiv și Nilă tăceau înspăimântați. Moromete linse țigara de la un cap la altul, o înfipse între buze și murmură: ‒ Dă-mi un foc, Niculaie!”.

d) Faza a patra: Moromete, practic, nu avea cum să se oprească Nu era omul jumătăților de măsură. Nu-i bate pentru că urmau la rând. Motivația este mult mai profundă. Nu-i deloc ură, ci neputință. Vestea despre iminența plecării acestora l-a descumpănit, știe că nu-i mai poate întoarce din hotărârea lor. Nu-i bate să-i mai rețină, ci din neputința de a-i face ceea ce ar fi trebuit să fie, adică țărani, adică păstrarea pământului, adică a proprietății. Scena este zguduitoare, antologică între paginile lui Preda despre acest tip de confruntări. Scriitorul surprinde în cele mai fine nuanțe toate detaliile comportamentului lui Moromete, făcând, aici, din el, un maestru al disimulării, evidențiind contrastul dintre intențiile, vizibile dinspre ceilalți, din exterior („indiferent”, „chemă duios”, „mișcări sfielnice”, „zise cu blândețe”) și gesturi de o brutalitate care pe ceilalți îi înspăimântă, recurgând la elementul surpriză („ridică parul în aer”, „Paraschiv primi parul în cap”, „parul întârzie câteva clipe în aer”, „parul îi paraliza mâinile, fluierele picioarelor, oasele șoldurilor”). Bătaia fiilor este rezultatul acumulărilor tuturor frustrărilor lui Moromete, venite nu atât dinspre familie, ci dinspre societate: fonciire, impozite, banca, Niculaie cu școala lui, care se vor rostogoli la nesfârșit. Simte că odată cu destrămarea proprietății, își vede și familia destrămată.

Moromete își îndeamnă feciorii să se scoale din pat, mai de dimineață, să meargă să pregătească pentru moară. Aceștia, pentru prima dată, dau semne vizibile de nesupunere, îl sfidează pur și simplu:

„‒ Lasă-ne, bre, în pace, că nu mergem! Moromete răspunse cu un glas indiferent: ‒ Treaba voastră, să nu ziceți că nu v-am spus! Închise ușa cu chibzuială mare și cu grijă, în așa fel că toți din casă văzură cum se ridică limba clanței în sus, apoi așezându-se în cleștele ei. Moromete își schimbă din nou glasul și de pe prispă chemă aproape duios: ‒ Bă, Nilă, tată, hai, mă, că s-a înseninat, până nu se face gloată la moară! Moromete nu mai așteptă răspunsul. Intră în tindă și după ușă era un par. Îl piti la spate și închide ușa, în așa fel încât să nu se bage de seamă ce ascundea mâna dinapoi. Făcea mișcări sfielnice. Paraschiv: „‒ Hai, bă, ce tot intri și ieși p-acilea? N-auzi că nu vrem? Mai du-te și singur! ‒ De, mă, Paraschive, ziceam și eu că… ‒ Ce ziceai, mă? Nu-ți mai răci gura degeaba! ‒ Tu ești cuminte, Nilă, spuse tatăl cu blândețe. Hai, dă-te jos din pat și treci încoace […] Fără să se grăbească, Moromete ridică parul în aer și își făcu vânt. Paraschiv se uită cu nedumerire la parul ridicat în aer și când primi lovitura în cap, ridică zadarnic coatele în sus; se prăbuși de pe micul scăunel și se întoarse la pământ cu o expresie de mare uimire pe chip. După ce îl lovi, Niculaie și Ilinca țipară îngroziți. Moromete se întoarse spre Nilă. La vederea parului, Nilă răspunse scurt, înspăimântat dintr-o dată: ‒ Aoleo, tată! Strigătul arăta atâta spaimă, încât parul întârzie câteva clipe în aer, ca și când Moromete ar fi reflectat în aceste clipe, lovitura totuși porni, abătându-se de la direcția ei, capul, și înfigându-se în spinare. Nilă se făcu ghem și întinde mâinile să se apere, strigând mereu cu gură mare: ‒ Aoleo, tată! Nu da! Nu mai fac! Moromete îl lăsă, nu pentru că îi era milă, ci ca să se întoarcă spre Paraschiv. Se întoarse și începu să-l lovească rar și adânc pe unde nimerea. Parul îi paraliza cu chibzuială mâinile, fluierele picioarelor, oasele șoldurilor. Niculaie începu să clănțăne din dinți”.

În dreptul personajului Ilie Moromete putem nota: dramatism interior ge- nerat de imprevizibilitatea existenței și a istoriei. Izbucnirile sale iraționale au ca suport problema pământului, niciodată complet rezolvată. După plecarea Catrinei, Moromete trăiește o stare letargică: nu se mai dă jos din pat, nu mai mănâncă, nu mai vorbește, de credeau că a intrat în anul morții. La vederea soției, care se întorsese pentru scurt timp, Moromete, imprevizibilul, devine alt om, disperat însă, căci, odată cu plecarea Catrinei, iluzia păstrării proprietății pământului se va îndepărta:

„Și deodată se dădu jos cu mișcările vânjoase ale unui om pe deplin să- nătos, se ridică în picioare cu amândoi pumnii încleștați, ridicați să lovească. Catrina țâșni pe ușă. Moromete ieșise după ea cu pași care făceau să duduie pământul, dibui după ușă același par și se luă după ea și ridică ciomagul să-i reteze picioarele. Catrina fugea pe după casă ca o fetiță de 12 ani, îi sfârâiau călcâiele. Moromete alerga și el din răsputeri, cu parul în aer, dar era departe de a o prinde. În aceeași clipă ea pierise după colț: ‒ Să pleci din târla mea și îndărăt să nu te mai întorci! Te omor dacă te mai prind pe aici!”.

Ilie Moromete ‒ un personaj literar unic în literatura română, de profunzimi nebănuite, a cărui personalitate pendulează între seninătate și tragism, elemente ce-l situează alături de marile personaje ale romanelor de sorginte rurală din literatura universală.

Romanul surprinde, în profunzimea sa, prin Ilie Moromete, deopotrivă, latura senină, solară, dar și latura întunecată a satului de la câmpie și a vieții de familie, dură, nefardată. Cruntele amenințări, bătăile în familie, bătăile pentru pământ, bătăile între flăcăi pentru întâietatea fetelor, bătaia copiilor la școală, bătaia soldaților în armată de către superiori, bătăile în alegeri, intră în mentalul colectiv românesc, pe care scriitorii de mare forță, precum Rebreanu sau Preda nu puteau să-l ocolească. Parul face legea în ultimă instanță, ca ultim argument când se ivesc ocaziile. Marin Preda merge ceva mai departe, surprinzând animalitatea și cruzimea: toți se reped la gât, ca finalitate pentru ștrangulare, gestul căpătând suport irațional. Anxietatea existențială este, în ultimă instanță, motivația dominantă, exprimată genial în propoziția: „Unde mergem noi, acuma, Niculaie?”.

Cu certitudine, studiile despre scriitorul Marin Preda și Opera sa nu se vor opri aici, căci, cum este și firesc, aceasta va fi supusă unei permanente reevaluări de către fiecare generație, cea actuală, după cum se dovedește, o face cu prisosință, ridicându-se, prin maturitate, la nivelul operei și omului.