NISTOR BARDU ‒ Mulțumesc ‒ S-Bânedz! A mulțumi în dacoromână și aromână
1.E devărat că, deschizând un dicționar al unei limbi, în cazul nostru, al limbii române, mai ales când un asemenea lexicon a fost conceput pentru a cuprinde aproape toate cuvintele existente la un moment dat, un cititor curios ar putea avea senzația că a intrat într-o adevărată galaxie lingvis- tică. Uneori însă, un asemenea cercetător de vocabule poate fi uimit de cât de multe variante și nuanțe de sensuri se pot desprinde doar dintr-un singur termen, în diferite situații de comunicare, pe care autorul sau autorii de dicționare le preiau din vorbirea curentă sau pe care le imaginează la modul pragmatic. Studiind cu atenție un asemenea termen, a cărui glosă se întinde pe pagini întregi, lectorul poate avea impresia că o mare parte din lume a încăput în aria semantică a acestui cuvânt.
Să luăm, ca exemplu, cuvântul a face, de mare circulație în comuni- carea verbală cotidiană românească. În DLR (2010), descrierea, analiza, sensurile și exemplificările acestora cu fapte de limbă din vorbirea populară și din operele scriitorilor se întind pe 18 pagini de dicționar, format A4, de câte două coloane fiecare, cu litere de 12. Este enorm!
Și totuși, comentariul scris al unui cuvânt poate depăși cu mult dimen- siunile acestea. O demonstrează cu prisosință Cristina Florescu, lingvist de mare autoritate, de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iași al Academiei Române, care a scris o întreagă carte despre cuvântul a lăsa (În căutarea sensului pierdut, 1999). De-a dreptul fascinată de straturile semantice dense depuse timp de secole în acest verb pivot al limbajului familiar românesc, pe care l-a investigat în profunzimile sale cele mai as- cunse, autoarea aduce sub ochii noștri o realitate atât de complexă, încât cititorul cunoscător poate avea impresia că se află într-o lume românească extrem de bogată în creații lingvistice. De aceea devine atât de pasionant pentru vorbitorii cultivați, atrași de vraja cuvintelor, ca să nu mai vorbim despre lingviștii lexicologi sau despre creatorii de literatură, să pătrundă ades în lumile pline de semnificații mereu surprinzătoare, create de minunea acestei planete care este omul.
Captivați și noi de cât de multe și complexe pot fi înțelesurile cuvinte- lor, încercăm în aceste rânduri să comentăm două dintre vocabulele limbii române care, la prima vedere, par total opuse: a mulțumi și ban. De ce pe acestea? Vom vedea în continuare!
2.Primul gest pe care l-ar face un curios interesat de verbul a mulțumi ar fi să caute un dicționar la îndemână, care, probabil, ar putea fi Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), prezent azi, poate, în multe din casele în care există elevi care merg la școală. În DEX 2016, în dreptul lui MULȚUMI, mulțumesc ar afla următoarele explicații: „Verb. IV. 1. Intranzitiv: A exprima cuiva recunoștința sau satisfacția pentru o manifestare de politețe, un dar, un bine etc. care i s-a făcut. 2. Tranzitiv: A răsplăti, a recompensa pe cineva. 3. Tranzitiv: A satisface pe cineva, a face pe placul cuiva, a bucura. Reflexiv: A fi, a se socoti satisfăcut; a nu pretinde mai mult. Popular: A se lăsa de ceva, a renunța la…, a se sătura de… [Pre- zent indicativ și regional: Mulțam: – Var. (reg.) mulțămi vb. IV] ‒ Din formula de urare (La) mulți ani!” (s.v.).
Observăm însă că în glosa respectivă nu există exemple. Reținând că etimonul este urarea (La) mulți ani, interesați să vedem „la lucru” verbul re- spectiv, mergem la un alt dicționar, mai complicat, în care am putea să găsim aplicațiile acestui termen în comunicare. Vom vedea infra însă că La mulți ani pare a fi un calc din greacă (εις πολλα ετη), cf. DLR s.v.
3.Apelând la Micul dicționar academic (MDA III, 2003), reținem că termenul mulțumi este atestat încă din secolul al XVI-lea, de Coresi, în Evangheliar, cu formele mălțemi, mânțămi, munțănii, munțămi. În Transilvania, în construcția cu dativul, a mulțămi avea sensul de „a rosti o urare către cineva”; „a închina paharul cu băutură!”. Ca verb intranzitiv, are și sensul de „a saluta pe cineva, urându-i bună ziua”.
În zilele noastre, a mulțumi, în forma de prezent indicativ la persoana I, mulțumesc, a devenit o formulă stereotipă, valoarea căpătată fiind aceea de interjecție. În MDA III (s.v.) ni se spune că „nuanța de acțiune a fost ștearsă”. În această privință, este dat, între altele, exemplul la prezent indicativ cu sensul a răspunde cu recunoştinţă, căldură etc. la un salut sau la o urare. Totuși, în forma aceasta invariabilă, urmată de construcții cu dativul, am putea spune că avem a face cu o multitudine de sensuri. Le reproducem în continuare după MDA III, s.v.:
La prezent indicativ: A exprima recunoştinţa pentru ospitalitate, pentru un dar, un ajutor, un sfat etc.
În construcție cu dativul: A-şi exprima aprobarea pentru acţiunile cuiva; sinonim: a admite, a aproba; ca verb tranzitiv, prin generalizare: a satisface.
Ca verb tranzitiv: A bucura. A da satisfacţie prin activitatea, prin faptele, prin valoarea sa etc. A face pe placul cuiva.
Ca verb tranzitiv (când indică complementul: o nevoie, o cerință etc.): a împlini cu prisosință.
Ca verb reflexiv urmat de determinări introduse prin prepoziţii ca de, pe „în“ ori conjuncții precum cu, sau: A fi, a se considera sau a se declara satisfăcut, bucuros. A se îndestula cu… A nu pretinde prea mult, a se limita la… A socoti că a avut destul din… A renunţa la… A se sătura.
Ca verb tranzitiv în construcții învechite sau populare urmate de prepoziții: A acorda o despăgubire.
Ca verb tranzitiv în forma regională: A datora recunoştinţă.
4.Așadar nici aici nu avem exemple în care verbul a mulțumi să-și arate valorile în sintagme sau enunțuri. Până să căutăm în tomurile Dicționarului Academiei, încercăm dicționarele interbelice, care, la vremea lor și chiar după aceea, unele dintre ele erau foarte apreciate de cei care le foloseau în studiile lor. Ne oprim mai întâi la Dicționarul enciclopedic ilustrat Cartea Românească al lui I. A. Candrea și Gh. Adamescu din 1931 sau Dicționarul limbii românești al lui August Scriban, din anul 1939.
Iată câteva exemple contextuale din dicționarul Candrea, Adamescu (DEICR):
Verb intranzitiv: pentru a-și exprima recunoștința prin vorbe, a aduce mulțumiri: mulțumesc lui Dumnezeu că m-a scăpat de primejdie. A refuza cu politețe: mulțumesc, nu-mi trebuie acum.
Verb tranzitiv: a face pe plac, pe voie, a îndestula, a satisface, a împăca: Dumnezeu că e Dumnezeu, și nu poate mulțumi toată lumea. A răsplăti, a despăgubi: bunicul, fără vorbă, a mulțămit pe Irinuca cu patru galbeni (Ion Creangă) (DEICR, s.v. mulțumi).
5.Dornici să aflăm mai multe aplicații, apelăm la Dicționaru limbii românești al lui August Scriban, din anul 1939 (DLRS), apreciat, după știința noastră, și de lexicografii noștri de Aici vedem că ambele forme mulțămesc și mulțumesc erau curente în vorbirea obișnuită din perioada respectivă. Forma mulțămesc era specifică în partea de est a țării, iar mulțumesc, în partea de vest. August Scriban dă și etimologia cuvântului: mulțămesc: *mulțănesc s-a format după urarea mulți ani. Adăugăm la spusele lui că, mai târziu, sunetul n din această formă neatestată a devenit m, prin asimilare, așa ajungându-se la mulțămesc, care se mai aude și azi în vorbirea populară regională:
Exemple: Verb intranzitiv: „Îmi arăt prin vorbe recunoștința pentru o înda- torire, o binefacere, un dar: i-a mulțămit că l-a scăpat de primejdie”.
Verb tranzitiv: „Răsplătesc, recompensez: boieru l-a mulțămit c’un galben.
Satisfac, las mulțămit: acest: acest răspuns l-a mulțămit”.
Verb reflexiv: „Îs mulțămit, nu pretind mai mult: țăranu Român se mulțămește cu puțin. Foarte mulțămesc! Expresiune de mulțămire de multe ori ironică și de refuz. Azi în Trans[ilvania] și mulțam, mulțămesc!”.
6.Expunerea largă de sensuri și de nuanțe ale cuvântului mulțumi o găsim însă, în sfârșit, în Dicționarul limbii române, așa numitul Dicționar al Academiei. Aici exemplele preluate din primele texte românești din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, (scrierile religioase ale lui Coresi, Varlaam, ale cro- nicarilor, din pravilele din acele vremuri, din culegerile de literatură populară și din operele scriitorilor, de la începuturi și până azi, din documente de tot felul, din ziare etc. , cu precizările de rigoare ale surselor, ating dimen- siunile exhaustivului. Alegem doar câteva exemple, pentru a vedea și aici cum această urare, (la) mulți ani, devenită a mulțumi a dezvoltat în timp o polisemie impresionantă.
Ca verb intranzitiv, în contrucție cu dativul, în forma transilvăneană mulțămi, cu sensul „a exprima o urare către cineva; a închina cu paharul: Să fii, bade, sănătos, Că mi-ai mulțămit frumos! (Jatnik Bârseanu); Să trăiești, vere, bădiță, Că mi-i ști mulțămi, Paharul l-iii dobândi (Viciu). Foarte interesant ni se pare răspunsul la întrebarea din ALR „Urez noroc cuiva”: „Îl mulțămesc”. Poate și mai interesant este sensul „a saluta pe cineva, urându-i bună ziua”, tot din ALR, comuna Pașca: Ieșind de la școală, copiii mulțămesc tot pe rând: bună ziua, bună ziua (DLR, s.v.3).
Ca verb intranzitiv la indicativ prezent, mulțumesc și mulțumim devin stereotipe și capătă valoare de interjecție. Iată câteva exemple care exprimă „recunoștința sau satisfacția pentru ospitalitate, pentru un dar, pentru un ajutor, un sfat etc.; a aduce mulțumiri”: Să ne închinăm și să mulțemim lu Dumnezeu (Coresi). Mulțemim lui Dumnezeu și tatului Domnului nostru (Noul Testament 1648). Stăpîne, stăpîne! Mulțumimu-ți bine, De vin și de pîne (Pop). Îți mulțămesc tare că mi-ai făcut bine (ALR). Pentru atîta încredere, nu am cum să-ți mulțumesc (Odobescu). Mă mulțumesc numai să te privesc cum scrii (Rebreanu) (Ibidem).
Ca verb tranzitiv. Un alt sens: „a bucura, a da satisfacție (prin activi- tatea, prin faptele, prin valoarea sa etc.); „a face pe voie, pe plac”: Nu știi însă cît m-a mulțămit întâlnirea voastră (Negruzzi). Mă voi sili din toate puterile să te mulțumesc (Ispirescu). Mi se pare că am aflat explicația, care să mă mulțumească măcar în parte (Ibrăileanu). Toată lumea căuta să-l mulțumească, să-i ghicească, de se poate, intențiile (Camil Petrescu). În grădina-mpărătească, Ca mai frumos să-nflorească, Și să rodească, Și pe părinți să-i mulțămească (Teodorescu) (DLR, s.v. 5).
Ca verb reflexiv, urmat de determinări introduse prin prepozișii, cu sen- sul „a fi, a se considera sau a se declara satisfăcut, bucuros, a se îndestula cu…, a nu dori sau a nu pretinde mai mult decât…, a se limita la…, a-i ajunge: Mulțumindu-se de această dobândire, făcu în urmă pace cu nemții (Văcărescul Ist.). Eu m-aș mulțămi numai cu o bucățică de pâne (Drăghici). La Botoșăni, am mas la mătușica Mărioara, unde brzădelele foarte mult s-au mulțămit (Kogălniceanu). Dar nici cu atâta nu se mulțumea cucoana (Caragiale). Duca se mulțămi cu acest răspuns (Sadoveanu). Sînt eu omul să mă mulțumesc cu un la revedere? (Camil Petrescu). (DLR, 6).
Este de remarcat că aproape în toate aceste exemple, semul de „urare de mulți ani” nu dispare niciodată, chiar dacă uneori abia se poate sesiza în stratele mai profunde ale cuvântului.
În ceea ce privește etimologia, am văzut supra că verbul a mulțumi provine din urarea (La) mulți ani. Etapele de evoluție ar putea fi acestea: mulți ani > *mulțănesc > mulțămesc > mulțumesc. Variante la infinitiv, precum mălțăni, mânțemi, mânțămi, mânțeni, munțemi (cf. MDA) sunt atestate în textele vechi românești din secolul al XVI-lea, la Coresi, mai ales, dar și la următoarele. Conform DLR s.v. urarea (La) mulți ani ar fi un calc după formula grecească de urare εις πολλα ετη (cf. DLR, s.v.).
7.Forma muțumesc din dacoromână, cu sensul ei primordial de urare ‒ (la) mulți ani ‒, are ca echivalent aromânesc bănedzǔ (sâ-ń bănedz!), ceea ce, în transpunere, înseamnă „a trăi (să trăiești)”. Pentru acest cuvânt, în DDA, v., Tache Papahagi dă semnificația „viețui, «vivre»” și trimite pentru exemplificare la scriitorii aromâni din Scriitori aromâni din secolul al XVIII (Cavalioti, Ucuta, Daniil) (1909) și la Basme aromâne și glosar a lui Per. Papahagi (1905). Din primul volum, reținem: tra se bănedz mult „pentru ca să trăiești mult” (Ucuta 91/41); ș-vu să lă băneadză ínimile alόrǔ tru eta a étiľi „și li se vor înveseli inimile lor pentru vecii vecilor” (Ucuta 89/38); și fără de aiste nu bănămu „și fără de acestea nu trăim” (Daniil 121/4. Din Basme…: până vai băneadză
„până cât va trăi” (13/6), cucotlu s-ńi băneadză „cocoșul să-mi trăiască” (32/4); ninga bîneadză „încă trăiește” (45/38) etc.
În cercetările noastre la aromânii moscopoleni din Albania, în special la Elbasan și la Grabova, am auzit adesea forma s-bânedz în situații de comunicare în care vorbitorii își exprimau, ca și confrații lor din România, satisfacția, binefacerea, împlinirea unei rugăminți, facerea unui bine, etc. Ceea ce diferențiază cele două verbe sunt regimurile din prezent ale acestora. În timp ce dacoromânescul a mulțumi și-a estompat într-atât sensul originar de urare de ani mulți, încât vorbitorii actuali îl folosesc, cum am văzut supra, pentru a exprima recunoștința, satisfacția, bucuria etc., verbul aromânesc păstrează sensul de început de „trăi” (bănedzǔ). Totuși, cum am arătat în comentariile despre a mulțumi, semul de urare nu a dispărut definitiv nici din cuvântul dacoromânesc.
8.Un alt cuvânt aromânesc cu sensul de „a mulțumi”, este efharistisescu (variantă: efhăristisescu). Iată-l atestat la scriitorii aromâni de la sfârșitul se- colului al XVIII-lea: Efhăristisiț-vă a dόmnuluǐ că este bunǔ, alliluia „mulțumiți Domnului, că este bun, aleluia” (Ucuta 99/53); vezi și Ucuta 77/18, 89/39. Termenul este preluat din limba neogreacă (< ευχαριιστω). După știința noastră, forma efharistό este mai degrabă una regională, folosită mai ales de către aromânii din Grecia și, de la o vreme, de aromânii din Albania, care petrec perioade lungi de muncă în această țară. Se poate spune că începe să înlocuiască forma s-bănédz, comentată supra.
9.Verbul bănedzǔ provine din substantivul bánă „viață, trai” (cf. DDA, v.). În studiul Raporturile albano-române (Dacoromania II, 1921-1922, p. 519), Th. Capidan afirmă că bană a intrat în aromână din limba albaneză și susține această părere și în Aromânii (1932, p. 154-155). În explicațiile din DDA (loc. cit.), Tache Papahagi este convins însă că originea cuvântului bană cu sensul „demeure, habitation”, din albaneza nordică, propusă de „Dacoromania”, II, 519 și de „Grai și suflet”, nu poate fi reală, deoarece în Etimologisches Vör- terbuch der albanesischen Sprache a lui Gustav Meyer (1891 și în Dizionario albanese-italiano al lui Angelo Leoti (1939), precum și într-un lexicon grecesc din 1904, acest termen nu figurează. În albaneză, continuă Tache Papahagi, pentru sensul de „viață, «vie»” există un alt termen, și anume ýmër.
Termanul bană trebuie pus în legătură cu alb. banoj „a locui, a domicilia” (DARFSR, s.v.), dar și cu drom. ban, cu sensul de „rang de guvernator al unei regiuni de graniţă în Ungaria federală”; „rang de mare dregător în Ţara Românească după secolul XV-lea”; „rangul de guvernator al Banatului, Se- verinului şi, apoi, al Olteniei; „persoană care avea cel mai inalt rang” boieresc (cf. MDA, s.v.). De asemenea, și sensul de „monedă” din dacoromână trebuie luat în considerare. Ne îndeamnă la această interpretare profesorul Adrian Poruciuc, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în studiul său Historical Implication of a Roamanian Lexical Family of Old Germanic Origin (ban, bănat, băni, bănui, bântui), din 2008. Sintetizând analizele, comentariile și conexiunile, de-a dreptul fascinante, făcute de autor, suntem convinși să acceptăm ipoteza sa, că drom. ban, arom. bană, alb. banoj fac parte dintr-o familie de cuvinte de origine germană.
La această concluzie, Adrian Poruciuc a ajuns după ce a „coborât” în indoeuropeana primitivă, de aici, în vechea germană, de unde o rădăcină cu sufix latinesc, Banatus, a supraviețuit de-a lungul Evului Mediu, în ariile carpato-danubiene, pe când acestea erau sub controlul gepizilor. De la ei s-a transmis populației romanizate din această zonă cuvântul ban, de la care s-au format apoi familia ban-bănat-băni-bănui-bântui. Iar legăturile cu albanezii s-au produs în vremea când vechii germani au ajuns în contact cu trăitorii din teritoriile albanezilor și ale aromânilor. „It is quite evident that, even without the attestation of a «North Albanian bane» proper, the Macedo-Romanian term bană does have correspondents in Albanian. Also, the key to an etymological solution for both the above-men- tioned Albanian lexical family and the one of M. Rmn. bană is provided by the latter’s secondary (but certainly older) meaning of ‘peace’. In my opinion, both M.Rmn. bană ‘life, peace’ and Alb. banoj ‘to dwell’ ultimately derive from an Old Germanic source, just as Rmn. ban and O.Fr. ban do, for that matter” (Poruciuc, p. 386).
Scurtul nostru excurs în această lume galactică a dicționarelor ne arată ce muncă uriașă depun lexicografii și colegii lor din alte domenii lingvistice, pentru a oferi culturii scrise a unui popor, date esențiale despre propria lor identitate.
Bibliografie
Capidan, Th. Raporturile albano-române, în „Dacoromania” II, 1921-1922. Capidan, Th., Aromâna. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, București,
„Imprimeria Națională”, 1932.
Florescu, Cristina, În căutarea sensului pierdut. Gândire specifică și gândire europeană în semantismul verbului a lăsa, Iași, Editura Document, 1999 (218 p.).
Micul dicționar academic, vol. I, 2001: vol. III, 2003, București, Editura Univers Enciclopedic.
Poruciuc, Adrian, Historical Implication of a Romanian Lexical Family of Old Germanic Origin (ban, bănat, băni, bănui, bântui), Iași, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Volume XLVIII Number 3, Spring 2008.
Papahagi, Per., Scriitori aromâni în secolul al XVIII (Cavalioti, Ucuta, Daniil), București, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, 1909.
SIGLE
DARFSR = Dicționar albanez-român. Fjalor shqip-rumanisht, Iași ‒
București, 2003.
DDA = Papahagi, Tache, Dicționarul dialectului aromân general și etimo- logic, București, Editura Academiei, 1974.
DEICR = Candrea, I. Aurel, Adamescu, Gh., Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, București, Editura „Cartea românească”, 1931.
DEX = Dicționarul explicativ al limbii române DEX, București, Editura Univers Enciclopedic, 2016.
DLR = Dicționarul limbii române, București, Editura Academiei Române,
2010.
DLRS = Scriban, August, Dicționaru limbii românești, Iași, Institutul de arte grafice „Presa bună”, Iași, 1939.
MDA = Micul dicționar academic, vol. I, 2001: vol. III, 2003, București, Editura Univers Enciclopedic.