MARIUS BRUTARU ‒ Rolul bisericii în Europa ‒ influență și perspective

După secole de conflicte datorate, între altele, şi discriminărilor religioase, europenii au găsit, în prezent, drumul către reconciliere, un drum ce are la bază dialogul între instituţia BISERICII şi primul organism la nivel supranaţi- onal, Parlamentul  European.

Dialogul – un cuvânt în vogă astăzi – provine etimologic din „dia”, care înseamnă „prin” şi „logos”, adică „vorbirea” ce vehiculează un sens. Este bine ştiut că fără dialog este peste putinţă să convieţuim: existenţa însăşi e dialog, adică e chemare şi răspuns, e întâlnire, comunicare, împreună-lucrare. Numai înţelegând exact natura şi virtuţile dialogului, devenim conştienţi de măsura în care depindem de acesta.

Dialogul dintre instituţiile europene şi Biserică a fost cultivat încă din a doua jumatate a veacului trecut, fiind favorizat spre sfârşitul anilor 1980 de către preşedinţii Comisiei Europene şi semi-instituţionalizat în anul 1989. Principalul obiectiv îl constituie păstrarea demnităţii umane, societăţile civile având nevoie şi de comunităţi religioase; libertatea credinţei este un drept individual al omului, ce trebuie respectat. Apoi, religia are un rol substanţial în promovarea, concilierea, reconcilierea şi comunicarea valorilor europene. Se poate considera că religia este un factor de cultură şi civilizaţie, ce a de- terminat şi continuă să influenţeze major cursul omenirii.

De asemenea, dialogul poate arăta popoarelor europene şi credincioşilor din diferite biserici natura religiei şi politica ei actuală. Este necesar ca bise- ricile să coopereze nu numai între ele, ci şi cu mişcările laicilor, în scopul de a crea un nou spirit în societatea civilă. Dorinţa Bisericii este de a consolida democraţia ‒ o realizare importantă pentru Europa şi o moştenire pentru ge- neraţiile viitoare ‒ şi de a promova eclesia. Trebuie să lăsăm în urmă pagubele provocate de comunism, de războiul civil şi de ultranaţionalism, punând în aplicare iniţiative concrete pentru toţi, la nivel local, naţional şi european. Şi iată că, celebra maximă a scriitorului francez Andre Malraux, „secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi de loc”, confirmă ideea că în acest secol religiile cunosc un reviriment fără precedent. Este necesară însă crearea cât mai multor punţi pentru ca dialogul dintre Biserică şi instituţiile europene să se dezvolte, acest lucru fiind o garanţie că Europa de mâine va continua să fie un spaţiu al toleranţei şi al păcii între popoare – subiect dezbătut tot mai des în ultimul timp în diverse scrieri, precum şi în conferinţe, seminarii, simpozioane.

Prezentul articol își propune să sublinieze importanţa deosebită pe care Bisericile o au în societatea contemporană, pornind de la concluziile statisticie- nilor şi sociologilor care susțin faptul că: aproape toate comunităţile religioase au priză reală la popor ‒ lucru prezent la toate nivelurile sociale; prin urmare, instituţiile europene centrale trebuie să facă totul pentru a le încuraja să intre în dialog, mai întâi între ele, şi apoi cu instituţiile europene. Redactarea arti- colului nu a fost posibilă fără o documentaţie consistentă, recurgând atât la scrieri de specialitate, ale căror semnatari sunt personalităţi remarcabile în domeniu, cât şi la materiale on-line (articole de presă). Un volum de referinţă folosit pentru elaborarea primului capitol este cel publicat de Patriciu Vlaicu, intitulat „Locul şi rolul recunoscut Bisericilor în ţările Uniunii Europene.”1

Prin tematica abordată am urmărit o trecere în revistă a istoriei construcţiei europene şi influenţa Bisericii asupra valorilor umane de-a lungul timpului. De asemenea am pus accentul pe rolul important și pe susţinerea pe care Biserica Ortodoxă Română le-a avut în aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană.

În general, cultura şi spiritualitatea europeană este de sorginte creştină şi poartă amprentă eclesiastică, aceasta deosebind Europa de alte continente. Vin cu precizarea că, actualmente, în Europa, se mai întâlnesc încă două mari religii ‒ iudaismul şi islamismul – ce împreună cu creştinismul au origine avraamică. Factorul de coeziune a acestora este monoteismul, aspect ce face să se impună dialogul interreligios, dar şi dialogul cu toţi oamenii de ştiinţă de pretutindeni. „Dumnezeu la Bruxelles. Religia în spaţiul public european”2, un titlu sugestiv al cărţii lui Radu Carp, ce mi-a inspirat această lucrare, este şi sursa de bază pentru abordarea, în cel de-al treilea capitol, a temei cu privire la colaborarea directă dintre BOR, atât cu Parlamentul European, cât şi cu celelalte Biserici majoritare din Europa.

Odată cu Reforma, poziţia Bisericii este puternic zdruncinată. În partea de nord a Europei, state puternice acceptă reforma, conducătorul statului fiind cel care dădea tonul în alegerea religiei şi astfel, în cele mai multe cazuri, statele pe care le conduc devin protestante3. Secolul al XVI-lea găseşte Bise- rica Catolică într-o situaţie nu prea încurajatoare din punct de vedere moral, curentele reformatoare şi abuzurile clerului – greu de trecut cu vederea – au făcut ca să apară voci categoric antiecleziale şi anticleraliste.

Revoluţia Franceză a ridicat pe om şi principiile „democratice” deasupra oricăror idealuri. Abuzurile care au dominat ultimele secole s-au întors împo- triva Bisericii. În Franţa a început o nouă perioadă a persecuţiilor şi a fost pro- clamată laicitatea ca principiu în ceea ce priveşte relaţia dintre Biserică şi stat. Această instituţie, fundamentală până atunci, se vede treptat marginalizată.

Modelul francez, deşi nu a fost imediat preluat de ţările europene, totuşi a influenţat, încetul cu încetul, viitorul relaţiilor Biserică – Stat în Europa Centrală şi de Vest. Rând pe rând, ţările cu o populaţie catolică majoritară ajung să observe tendinţe de răcire ale lor cu Vaticanul, chiar dacă acest fenomen era într-o oarecare măsură limitat de intensa activitate diplomatică a Sfântului Scaun.

În tot acest timp, în Răsăritul Europei, în mare parte aflat sub suzeranitate turcească, pentru fiecare naţiune Biserica era considerată ca cel mai important bastion de rezistenţă în faţa otomanizării și islamizării. Astfel, în timp ce la sfârşitul secolului al XIX-lea în Occident Biserica pierdea influenţă, în Răsărit, influenţa acesteia în statele eliberate de sub ocupaţia otomană creşte din ce în ce mai mult.

Solidaritatea creştinilor ortodocşi din fiecare ţară – atitudine ce se transfor- mase într-o manieră de manifestare a rezistenţei antiotomane, la acel sfârșit de secol – a reuşit să marcheze programele politice ale statelor moderne. În secolul al XX-lea, o societate nouă s-a înfiripat la nivel european. Aspiraţiile comune, nevoia de a face faţă unei noi mentalităţi economice, au făcut să se nască idei îndrăzneţe. Toate domeniile vieţii sociale au ajuns să fie influenţa- te de noile realităţi. Biserica, la rândul ei, se află, vrând-nevrând, în valurile acestor curente înnoitoare4. Principiile creştine sunt prezente în întregul de- mers al istoriei europene. Legislaţia, filozofia, literatura, arta şi fiecare formă de viaţă spirituală în general, poartă direct sau indirect pecetea creştină. Ca exemplu avem mişcarea Iluminismului, în care este evidentă influenţa învă- ţăturii evanghelice şi lozinca Revoluţiei Franceze: liberté, egalité, fraternité, ce întipăreşte principiile de bază ale antropologiei creştine5.

Această influenţă s-a produs asupra tuturor popoarelor europene, confe- rindu-le elemente comune ca argument pentru unitate. Dincolo de fluctuaţiile istorice, cele trei dimensiuni constitutive ale culturii europene şi-au menţinut influenţa şi au reprezentat, în mod constant, bazele moştenirii de civilizaţie comună a Europei. Realitatea multiculturală europeană contemporană este o provocare creştină de a-şi reînnoi mesajul în cadrul unei comunităţi mai mari: „imaginea Europei este în mod esenţial marcată de creştinism”.

Continentul european este acoperit de simboluri ale prezenţei creştine, de la catedrale, mânăstiri, şcoli şi spitale până la troiţe şi capele. Chiar şi ritmul timpului poartă o formă creştină, de la săptămâna de 7 zile la calendarul religios care marchează scurgerea anului, dar mai presus de toate imaginea omului este marcată de creştinism. Prin urmare, Uniunea Europeană a secolului XXI este percepută ca o comunitate de valori care pune în centru respectarea drepturilor omului, toleranţa, responsabilitatea şi solidaritatea”6. Această comunitate devine în secolul nostru tot mai unită şi graniţele dintre statele Europei se estompează datorită vitezei transmiterii informaţiei şi tehnologiei, dar şi organizaţiilor oficiale în care se constituie tot mai multe state. Uniunea Europeană se bazează pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului pen- tru drepturile omului şi libertăţile fundamentale, principii care sunt comune statelor membre. „Uniunea este rezultatul istoric al căutării păcii în şi pentru Europa, care se va ofili fără rădăcinile sale spirituale şi religioase deoarece din acestea creşte puterea de a da forma viitorului; Europa va fi completă abia atunci când vor fi depăşite discrepanţele cauzate de cele două ideologii totalitare din secolul XX – naţional-socialismul şi comunismul – prin procesul de extindere a uniunii Europene şi prin aprofundarea constituţională a Uniu- nii.” Identitatea religioasă a fost unul dintre lianţii care au structurat primele viziuni despre Europa.

Religia nu poate fi separată de niciuna dintre sferele publice naţionale, chiar dacă actorilor religioşi nu li se recunoaşte, în aceeaşi măsură, din punct de vedere normativ, legitimitatea intervenţiilor publice. Totodată, religia con- tribuie la crearea unui spaţiu public european. Aceste două caracteristici nu intră în contradicţie, ci completează ideea potrivit căreia religia rămâne în acelaşi timp şi o opţiune privată.

Gândurile şi sentimentele dezvoltate în sfera privată a individului conduc inevitabil la acţiuni şi urmări practice în sfera publică. Altfel spus, „o veritabilă religie, chiar dacă este exercitată numai privat, nu poate fi doar privată”7. Problemele provocate de noul context european sunt diverse şi recunoscute, iar religia este chemată să cerceteze responsabil şi să valorifice noile teh- nologii pentru a-şi menţine rolul în cadrul vieţii individului8. Aplicarea valorilor ei de-a lungul istoriei s-a dovedit a fi benefică pentru societate, acest lucru constituind un argument pentru promovarea continuă şi însuşirea lor şi de către generaţiile viitoare.

ROLUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

ÎN CADRUL MANIFESTĂRILOR RELIGIOASE DIN EUROPA

De remarcat este faptul că „noi am fost întotdeauna europeni” şi că nu poate fi vorba de o „intrare a noastră în Europa, ci de regăsirea noastră în Europa, sau mai precis de regăsirea Europei în noi”9, aşa cum sublinia Arhie- piscopul şi Mitropolitul Clujului, Alba Iuliei, Crişanei şi Maramureşului, într-un material despre oferta europeană. Biserica Ortodoxă Română este adepta principiului că trebuie să ne unim prin ceea ce ne asemănăm şi nu trebuie să ne separăm prin ceea ce ne deosebim. Având în vedere faptul că Europa este un continent plurireligios şi multinaţional, factorii implicaţi în realizarea unităţii şi securităţii europene trebuie să aibă în calcul toate dimesiunile vieţii umane, pe care să le cuprindă într-o Constituţie europeană agreată de toţi partenerii. Însă „Uniunea Europeană nu poate fi fundamentată doar din punct de vedere economic, politic sau militar, ci are nevoie şi de o coordonată spi- rituală, recunoscută în Constituţia europeană, datorită rolului mare pe care creştinismul l-a jucat şi trebuie să-l joace, în continuare, în realizarea unităţii” şi securităţii noului edificiu european10. Europa este pentru Bisericile Ortodoxe o provocare şi o oportunitate. Dar este în acelaşi timp şi un pericol şi o şansă. Biserica noastră „se declară în favoarea integrării europene datorită identităţii specifice a Ortodoxiei româneşti, care mărturiseşte credinţa răsăriteană într-o limbă de origine apuseană şi poate constitui o punte de întâlnire între Orient şi Occident”.11 Relaţia dintre B.O.R şi statul democrat român putem spune că este una tipic ortodoxă, post bizantină, în care statul şi Biserica nu sunt concepute ca instituţii concurente, puterea statului este cea din afară, în vre- me ce autoritatea bisericească este una cu rezonanţă interioară12, spirituală. Biserica Ortodoxă Română este, după Biserica Ortodoxă Rusă, cea de-a doua Biserică Ortodoxă din lume în ceea ce priveşte numărul de credincioşi, înaintea Greciei şi a Bulgariei. Din acest punct de vedere, pentru ortodoxia românească, „fiind cea mai bine reprezentată în UE, integrarea înseamnă o şansă, dar şi o responsabilitate mai mare”13. La întrunirile special organizate în scopul promovării ideii integrării europene, Biserica noastră a participat de fiecare dată în spirit constructiv. Şi aceasta „datorită faptului că proiectul european este prea important pentru a fi lăsat doar pe mâna politicienilor sau a economiştilor sau a juriştilor şi că istoria acestui continent este prea legată de biserică – deci de religia creştină ‒ pentru ca viitorul lui să-i fie acesteia indiferent”14. Din acest motiv, ierarhii şi clericii Bisericii Ortodoxe Române, alături de conducătorii şi slujitorii altor două mari religii ‒ mozaică şi musul- mană cu adepţi în ţară, dar şi alături de alţi fideli aparţinând altor confesiuni sau denominaţiuni creştine – au fost preocupaţi de iniţierea unor conferinţe, discursuri, mese rotunde, conferinţe la nivel naţional dedicate informării cle- rului, în privinţa importanţei integrării în Uniunea Europeană. La întrunirea naţională de la Snagov, din anul 1995, unde reprezentanţii partidelor politice şi altor instituţii din România, au semnat Declaraţia de aderare a României la structurile europene, a fost reţinută remarca: „în realizarea unităţii europene trebuie să se acorde o importanţă maximă şi dimensiunii spirituale, culturale şi sociale a vieţii europene”. Accelerarea eforturilor a dus la dezvoltarea unei Strategii Naţionale pe linie economică pe termen mediu. Toate cultele religioa- se din România, aparţinând celor trei mari religii ale lumii, cu preponderenţă Creştinismului, inclusiv BOR, s-au implicat în elaborarea unei forme finale a acestei strategii.

Biserica Ortodoxă Română şi-a manifestat sprijinul faţă de statul român în problema integrării europene şi în scris, semnând alături de ceilalţi condu- cători ai cultelor din România şi ai Bisericilor şi denominaţiunilor din care fac parte, la data de 16 mai 2000, la Snagov, Declaraţia Cultelor privind integrarea României în Uniunea Europeană: „Ne exprimăm sprijinul activ pentru acest proces. Întrucât am fost întotdeauna europeni, facem în mod firesc eforturi în acest scop, fiind convinşi că această integrare serveşte atât intereselor credin- cioşilor noştri, cât şi întregii societăţi româneşti” şi „cultele au vocaţia sfântă de a contribui la reconcilierea şi apropierea dintre persoane şi popoare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor”.15 Având în vedere viaţa religioasă intensă a credincioşilor săi, Biserica Ortodoxă Română s-a angajat, alături de celelalte culte din România, „să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului spiritual și cultural european, reafirmând respectul pentru viaţa, demnitatea persoanei umane, dreptul la proprietate, valoarea familiei și a solidarităţii umane“16, pentru a mări valoarea tezaurului spiritual și cultural european.

În contextul eforturilor de integrare europeană, conducătorul Bisericii Ortodoxe Române de la acea vreme, PF Patriarh Teoctist s-a întâlnit, alături de unii ierarhi şi clerici ai BOR, cu D-na Ministru a Integrării Europene, Hilde- gard Puwak, în ziua de 28 ianuarie 2003, cu privire la unele amendamente aduse Constituţiei Europene. Urmarea acestei întâlniri a fost constituirea unei comisii formată din ierarhi şi clerici ortodocşi şi romano-catolici, dar şi din reprezentanţi ai Guvernului României. Comisia a formulat un amendament, care trebuia să fie înaintat forurilor decizionale europene, spre a fi inclus în preambulul Tratatului Convenţiei, amendament propus anterior de d-l Elmar Brok, membru în Parlamentul European: „statele membre şi cetăţenii Uniunii Europene… (sunt) conştienţi de istoria lor şi de valorile universale indivizibile ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii, precum şi moştenirii sale religioase, preponderent creştină”.

De asemenea, PF Patriarh Teoctist, invitat fiind la Forumul de integrare europeană ţinut la Palatul Parlamentului, în ziua de 14 februarie 2003, afirma, în sprijinul integrării României în Uniunea Europeană, că: „Biserica Ortodoxă Română va sprijini aceste demersuri de integrare a României în structurile europene”. „Iar ca o mărturie a preocupării noastre pentru acest lucru, vă rog să-mi îngăduiţi ca acum, concret, să formulez aici o intervenţie specială la textul Declaraţiei, şi anume aceea că, în rândul valorilor europene ce stau la baza Europei unite să fie înscrise, pe lângă valoarea religioasă, în general, şi valo- rile preponderent creştine, care stau la baza culturii şi civilizației europene”17.

CADRUL LEGAL AL LIBERTĂŢII RELIGIOASE ÎN ROMÂNIA

Conform Constituţiei României din 1991, Biserica este separată de stat, libertatea de conştiinţă este garantată, libertatea credinţelor religioase nu poate fi îngrădită sub nici o formă, cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia18. Şi în Constituţiile anterioare19 ale ţării noastre, începând cu cea din 1866 şi până la cea din 1965, Biserica este tratată ca o instituţie autonomă şi autocefală.

Constituţia din 1923, invocată adesea ca model de Constituţie democrată, proclamă libertatea conştiinţei ca absolută, garantează protecţie tuturor cultelor deopotrivă, recunoaşte biserica greco-catolică, alături de cea ortodoxă, ca biserică românească, în condiţiile în care religia ortodoxă este religia domi- nantă în statul Român, iar cea greco-catolică are întâietate faţă de celelalte culte.20 Constituţia din 1923 are însă şi prevederi cu privire la organizarea şi administrarea Bisericii Ortodoxe sub controlul statului, punând, aşadar, biserica sub tutela statului. Constituţia din 1938, din timpul dictaturii regale, dă o formulare mai sintetică prevederilor referitoare la libertatea religioasă şi la cele două biserici româneşti, diminuând, totodată, implicarea statului în treburile religioase.

Potrivit constituţiilor comuniste din 1948, 1952 şi 1965, statul garantează tuturor cetăţenilor libertatea conştiinţei şi pe cea religioasă. Cultele religioase se pot organiza şi funcţiona liber, biserica ortodoxă română este autocefală şi unitară în organizarea ei, iar şcoala este separată de biserică. În ciuda proclamării, cu unele nuanţe la nivelul Legii fundamentale a separării bisericii de stat, în realitate între biserica majoritară, cea ortodoxă, şi statul român, a existat întotdeauna o implicare reciprocă foarte profundă21.

Până în 1989, în România erau înregistrate 14 culte. Imediat după schim- bările din decembrie a fost recunoscut şi cultul greco-catolic. Alte grupări religioase au cerut, la rândul lor, să le fie acceptat oficial statutul de cult, dar statul nu l-a mai acordat decât Martorilor lui Iehova. Calea urmată de către celelalte comunităţi religioase a fost înregistrarea lor ca asociaţii religioase, pe baza legii 21/1924 ‒ care limita asocierea numai pe motiv de atingere a ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor altora şi a bunelor moravuri. Pentru înregistrare era nevoie de un aviz din partea Secretariatului de Stat pentru Culte. Secretariatul de Stat pentru Culte provine din Ministerul Culturii şi Cultelor, preluând în cea mai mare parte organizarea și resursele umane ale fostului minister. Ca o concluzie a celor de mai sus, viaţa religioasă implică astăzi, în România, cel puţin trei tipuri de actori: persoane practicând împreună libertatea de credinţă, fără să aibă nevoie de o recunoaştere a lor, ca grup; comunităţi religioase care au căpătat personalitate juridică prin înscrierea lor ca asociaţii; cultele ca atare, care se bucură de un cadru instituţional pentru dialogul cu statul, în principal, prin instituţia cu rang de departament care este Secretariatul de Stat pentru Culte.

Constituţia României regăseşte conexiunea recunoscută dintre libertatea de opinie, de conştiinţă şi a credinţei religioase. Articolul 29 din Constituţia României a avut ca referinţă, ansamblul documentelor internaţionale care tratează tema libertăţii de conştiinţă.

Constituţia României nu defineşte statul român drept stat laic. Instituţiile politice fundamentale ‒ cum ar fi Parlamentul, Guvernul și Președinţia ‒ care stau la baza regimului politic, sunt definite independent de biserici şi nu ac- ceptă, formal, intruziunea instituţiilor religioase. Principiile libertăţii religioase sunt afirmate de Constituţie şi de legislaţia internă, deşi mai există ambiguităţi pe ansamblul normelor juridice. Se mai ridică întrebarea, în ce măsură spiritul reglementărilor constituţionale exprimă o completă „egalitate religioasă” în România. Nimic din formularea constituţională nu obligă la o separare completă între stat şi biserici.22 Libertatea religioasă nu apare formulată doar negativ (în sensul neintervenţiei statului în domeniul religios), ci şi pozitiv (ca o garantare a libertăţii religioase, a unor raporturi de toleranţă între biserici, a învăţământului religios în şcoli de stat, a sprijinirii cultelor). Aliniatul (3) al articolului 29 lasă deschis conţinutul unei legi care să definească eventualele limitări ale manifestărilor religioase-constituţionale ‒ şi măsurile de sprijin pen- tru culte, pe care statul le poate asuma. Ultimul recensământ23 a fost realizat în anul 2002 de către Institutul Naţional de Statistică. Datele privind structura confesională a populaţiei au fost colectate luând în considerare următoarea definiţie a religiei: „religia reprezintă credinţa sau opţiunea religioasă ori spirituală, înregistrată conform declaraţiei fiecărei persoane, indiferent dacă această credinţă se manifestă sau nu prin aderarea la o comuniune organizată pe bază de dogme religioase sau spirituale specifice”.24

La recensământul din 2002, 99,8% din populaţia ţării şi-au declarat apar- tenenţa la o religie (confesiune), 0,1% s-au declarat atei sau fără religie, iar restul de 0,1% din populaţie nu au dorit să-şi declare apartenenţa religioasă. Biserica Ortodoxă Română (inclusiv Episcopia Ortodoxă Sârbă din Timişoara reprezenta 86,8% din populaţie. Biserica Romano-Catolică reprezenta 4,7 % din populaţie, iar Biserica Greco-Catolică mai puţin de 1%. În timp ce Guvernul României a declarat că rezultatele recensământului sunt corecte, Biserica Greco-Catolică a susţinut că numărul membrilor săi este mai mare decât cel raportat de recensământ şi a estimat că reprezintă 3,6% din populaţie.25 Așa cum am putut observa în cadrul acestei expuneri rolul bisericilor este extrem de important în procesul de comunicare socială și religioasă. Considerăm acest dialog indispensabil pentru viitorul religios al Europei și pentru a redefini specificul confesional al statelor care alcătuiesc împreună Uniunea Europeană.

---

1. Vlaicu, Patriciu ‒ Locul şi rolul recunoscut Bisericilor în ţările Uniunii Europene, Editura Arhidiecezana, Cluj, 1998, p. 88.

2. Carp, Radu – Dumnezeu la Bruxelles. Religia în spaţiul public european, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009.

3. Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogale, Istoria Bisericească Universală, volumul II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucu- reşti, 1993, p. 35.
4. Alexandru Tănase, Cultură şi religie, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 87.
5. Anca Manolescu, Europa şi întâlnirea religiilor, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 32.
6. Radu Preda, „Revoluţia” europeană şi Bisericile, în „Renaşterea”, nr. I, 2003, p. 4.
7. Horia Roman Patapievici, Despre politică, religie şi naţionalism, în „Idei în dialog”, nr. 10 (13), octombrie 2005, p. 30.
8. Ibidem
9. P.S Bartolomeu Anania, Ce ne oferă Europa?, în www.bisericasfan- tatreime.com , accesat la data de 25 iunie 2020.
10. Ioan-Vasile Leb, Reflecţii privind Constituţia europeană şi Charta Ecumenică, în „Ortodoxia parte integrantă din spiritualitatea şi cultura euro- peană”, Mănăstirea Constantin Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, 28 aprilie – 2 mai 2004, 131; Dumitru Popescu, Ioan Ică, Biserica Ortodoxă Română şi integrarea europeană, în „Biserica în Misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar”, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 766.
11. Dumitru Popescu, Biserica ortodoxă română şi valorile euro-atlantice, în „Biserica în Patriarhia Română la ceas aniversar”, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 831.
12. Radu Preda, Biserica în Stat – o invitaţie la dezbatere, Editura Scripta, Bucureşti, 1999, p. 1
13. Conferinţa pastoral-misionară Biserica Ortodoxă Română şi integrarea europeană. Exigenţe, probleme şi perspective, în „Candela Moldovei”, Buletin oficial al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, an XV, nr. 8-9, august-septembrie 2006, p. 11, citat din intervenţia IPS Mitropolit Daniel.
14. Radu Preda, Bisericile ortodoxe în Europa „celor 27”. Provocări şi perspective, în „Biserica în era globalizării”, Alba Iulia, 2003, p. 283-284.

15. www.patriarhia.ro/Publicatii /BOREUROPA /Snagov ‒ (site-ul oficial al Patriarhiei Române) ‒ site accesat în data de 25 iunie 2020.
16. Miruna Tătaru-Cazaban, Declaraţia Cultelor privind integrarea Ro- mâniei în Uniunea Europeană, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 4-6/2000, pp. 121-122.
17. Adrian Gabor, Radu Petre Mureşan, Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană – Contribuţii necesare la securitatea şi stabilitatea europeană, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, 35, citat din cuvântarea PF Patriarh Teoctist la Forumul de integrare europeană.
18. Constituţia României din 1991 ‒ Articolul 29, aliniatul 3.
19. Radu Carp, Ioan Stanomir, Inventarea Constituţiei. Proiecte inte- lectuale şi dezvoltare instituţională în Principatele Române în secolul XIX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 56.
20. Radu Preda, Libertatea religioasă în România post-comunistă. Repere social-teologice, în „Ethos şi Aspecte teologice şi sociale ale mărturiei creştine. Acta conferinţei internaţionale Etică-etnie-confesiune”, Presa Uni- versitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008, p. 334.
21. Radu Preda, Libertatea religioasă. Repere sociale, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p. 68.
22. Vlad Mureşan, Europa în România sau România în Europa, în „Filo- calia”, supliment al revistei „Renaşterea”, nr. 2-3, Cluj, 2000, p. 1
23. www.insse.ro – accesat la data de 19 iunie 2020.
24. http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/vol1/pdf – notă metodologică, p. 7, accesat la 8 iulie 2020.
25. http://www.state.gov/documents/organization/132848.pdf ‒ Raportul Internaţional privind Libertatea de Religie, accesat la 18 iulie 2020