CONSTANTIN CHERAMIDOGLU ‒ Scriitori în Constanța veche

Relaţia dintre scriitori şi mare este analizată de multe ori, în vederea desco- peririi influenţelor aduse de imaginea nesfârşitei întinderi de ape, în veşnică tălăzuire, a impresiilor trăite de sufletele sensibile pe malul ei. Constanţa, oraşul ce se trezise la viaţa modernă spre sfârşitul secolului al XIX-lea, a atras mereu scriitorii şi poeţii români, începând cu Eminescu, ce trecuse pe aici şi simţise şi el atracţia mării, aşa cum reiese din rândurile pe care i le adresase de aici, iubitei sale. Vom încerca în continuare să readucem în atenţia cititorilor de astăzi câteva pagini din ziarele vremii, ce au familiarizat contemporanii cu trăirile scriitorilor la malul mării, aşa cum le relatau chiar ei sau în înţelegerea jurnaliştilor din acele timpuri.

Poetul şi epigramistul Cincinat Pavelescu se afla în anul 1912 ca magistrat la Constanţa, iar revista „Flacăra”, la care colabora pe atunci se străduia să-i obţină transferarea la Bucureşti, după cum, ironic, scria un redactor al publicaţiei ieşene „Opinia”, din care cităm în continuare: „Se află oare bardul Cincinat Pavelescu, autorul recentului şi spendidului volum de Poezii exi- lat, ori de bună voie în vechea Tomis, la Constanţa? Judcând după revista <<Flacăra>> s-ar părea că magistratul poet se simte <<depaysé>>, cu toată atenţiunea ce a întâmpinat acolo, culminând în actul prefectorial de a-i tipări volumul <<editura Pariano>>: „<<Flacăra>> se vede silită azi să declare, că afară de ţelul de a stimula producţiunea literară bună şi de a fi un organ de onestă propagandă culturală, revista şi-a mai impus un scop. Acest scop se poate formula astfel: permutarea d-lui Cincinat Pavelescu la Bucureşti”.

Într-un articol publicat în anul 1925, Victor Eftimiu povestea o întâmplare petrecută la Constanţa în vremea neutralităţii, când împreună cu actorul celebru mai târziu, pe scenele Franţei, de Max, participau la un turneu de propagandă ce pregătea populaţia pentru intrarea României în război, de partea Antantei, pentru realizarea idealului naţional. Spre surprinderea sa însă, publicul din Constanţa nu a reacţionat cum s-ar fi aşteptat scriitorul, ceea ce i-a oferit prilejul să scrie rândurile care urmează: „Iată-ne la Constanţa, în plin sezon. Oraşul, plin de vizitatori: armatori din Brăila, greci măslinii şi turci din Constantinopol, foarte bogaţi, foarte înzorzonaţi. Trebuia să înflăcărăm acest public în cazinoul cel nou, funebru ca un mausoleu. Atmosfera era înăbuşitoare. Sala indiferentă. Conferinţa mea nu a făcut nici o impresie. Îmi amintii că în unele oraşe care ne întâmpinau îndoielnic, spuneam o poezie <<Tricolorul>> care entuziasma. Am spus-o şi la Constanţa. Nimic. Nici o flacără patriotică nu-mi lumina auditorul. Era cald, declamasem fără convingere şi publicul avea tot dreptul să fie nemulţumit.

‒ Lasă că ne scapă de Max! mă gândii. Şi de Max înaintă, foarte emoţi- onat. Dar strofele sale eroice răsunară în zadar: nu se mişcă nimeni. Atunci, îndârjit, încăpăţânat, cu disperare, el atacă <<mâinile>>, bucata-i de rezistenţă. Plânse, întâi, copii şi moşnegii martirizaţi; apoi, cu părul sbârlit, răsturnându-şi capul, agitând braţele, tăie mâinile Kaiserului cu o frenezie nouă, sălbatecă. Credeam că se vor nărui pereţii de aplauze! de Max se întrecuse. Nimic. În sală, armatorii din Brăila, Grecii măslinii, cu nasul de plumb şi Turcii obosiţi se priveau cu mirare; de politeţă, ei bătură, cu neglijenţă, din palmele grele, grase şi umede.

Jenaţi, decepţionaţi, părăsirăm scena şi fără să mai spunem nimic, ieşirăm pe terasă să ne răcorim. Atmosferă apăsătoare. Toate erau de plumb. Cerul apăsa marea. Marea, strivită, dobitocită, nu mai respira. Ne aduseră îngheţată. Îngheţata era călduţă. În sicriele de cositor ale linguriţelor, cadavrele smeurei se topeau jalnic. Cărăbuşii de plumb, beţi de căldură, ne cădeau în pahare. În dosul geamurilor, în sala de joc, siluete de jucători treceau, aplecate, ca-ntr-un panopticum”. Poate pentru a nu rămâne scriitorii români cu o imagine falsă despre cazinoul constănţean, este poate locul să amintim că Societa- tea Scriitorilor din România a devenit, după război, beneficiară la câştigurile cazinoului constănţean, astfel că în anul 1927 se încasaseră 600.000 de lei din care urma să se ridice o casă a scriitorilor.

La 4 septembrie 1925 Aida Vrioni (prima ziaristă profesionistă din Româ- nia) scria un articol pentru ziarul „Rampa”, intitulat „Jurnal de ţărm”, din care reţinem câteva rânduri expresive pentru impresiile pe care autoarea le avusese la întâlnirea cu marea şi cu oraşul Constanţa. „Ne apropiem de mare. O simt cu instinctul acela sigur, care îmi călăuzeşte paşii în fiecare an spre ea. Mă ridic în picioare şi o contemplu cu evlavie. Miile de lumini din port îmi strică perspectiva şi mă nemulţumesc. Aş vrea să se desfăşoare înaintea privirilor mele fermecate, ca un loc imens stăpânit de lună. Blânda stăpână a nopţilor vrăjite şi-a recăpătat strălucirea”. Iar mai departe; „La hotel mă prinde vechia viaţă obişnuită de aici, de care parcă m-am despărţit numai ieri. Mă întâmpină gentilul director al hotelului, care nu-şi desminte numele şi pe care îl revăd cu plăcere. Italianul cu nume muzical a luat direcţia acestui hotel din preaj- ma mărei, ca să-i treacă probabil dorul de frumoasa Adriatică. (…) Iată-mă în camera ce mi s-a dat. Las oamenii de serviciu să-mi aşeze bagajele cum vor şi mă reped spre fereastra mare deschisă de perete. Marea îmi surâde argintată de razele lunei, pe care n-o văd, dar îi ghicesc magia. Stau îndelung răpită de prea multă frumuseţe. Mă doare sufletul, prea slab pentru a putea suporta atât noroc”.

Descriind pe scurt traseul vieţii sale, poeta Elena Farago nota în anul 1927 în publicaţia „Rampa”: „După un peregrinaj care se desenează <<sinuos> de la Brăila la Constanţa şi mai pe urmă la Bucureşti, m-am oprit mai temeinic la Craiova”; mutările, spunem noi, erau provocate de serviciul soţului său la o bancă a vremii. Despre timpul petrecut la Constanţa de Elena Farago, aflăm şi dintr-un articol semnat de I. Glicsman („Doctorul Ygrec”) în cotidianul „Dimineaţa”, în anul 1927: „Îmi place mai mult să evoc înaintea închipuirii mele clipele de acum douăzeci de ani când, recomandat de A. Toma, am găsit-o atunci stând la fereastră cu privirea visătoare pierdută spre orizontul îndepărtat şi misterios al Mării, în timp ce valurile agitate se spărgeau de zidul casei, la picioarele ei. Agitaţia acestor valuri a fost atunci cântată de ea în ritmuri ale căror arabescuri graţioase dădeau atâta farmec originalei ei personalităţi artistice”.

Rememorând anii când cu greu reuşea să publice ceva, Ion Minulescu scria în anul 1928: „După mai multe tratative mai mult diplomatice decât literare, reuşesc să public în <<Viaţa literară şi artistică>> a lui Ilarie Chendi, care se găsea în ceartă cu <<Semănătorul>> poezia <<Celei care minte>>, pe care o prezint ca tradusă după un papirus egipţian. Poezia place. A doua zi toată cafeneaua o ştie pe dinafară. Ilarie Chendi, vesel de succesul noului său colaborator, renunţă să mă mai cenzureze şi-mi publică mai toate ma- rinele pe care le scrisesem la Constanţa, unde fusesem luat ca secretar de Iancu Păucescu administratorul domeniilor statului din Dobrogea”. Aici a scris şi prima sa piesă, după cum relata într-un interviu publicat în anul 1936 de „Rampa”: „Aşa bunăoară <<Lulu Popescu>> deşi contează ca debutul meu oficial pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, a fost totuşi scrisă cu mult înainte, prin anul 1906, când după un stagiu bucureştean în cafeneaua Kubker, mă trezeam într-o bună zi la Constanţa, în tovărăşia regretatului poet Dimitrie Anghel, funcţionar în Administraţia domeniilor statului din Dobrogea, al cărei sediu pe-atunci era în faimosul palat al prinţului Sturza, astăzi dărâmat”. Adă- ugăm noi că acea clădire era în continuarea hotelui Palace, spre portul Tomis.

Despre Minulescu şi trecerea sa pe la Constanţa, amintea şi Victor Efti- miu: „Venise de la Paris cu aureola omului care a cheltuit acolo o moştenire, trăsese pe dracul de coadă prin Constanţa, unde şi-a scris cele mai frumoase poezii, şi venise la Bucureşti, unde în scurtă vreme, deveni cea mai interesantă figură literară a vremii”.

Acelaşi Ion Minulescu se destăinuia cronicarului teatral Ioan Massoff în anul 1931, în legătură cu subiectul piesei sale „Porumbiţa fără aripi”: „Mon cher, personagiile sunt reale. Dar, bineînţeles, pentru găsirea lor trebuie să le cauţi acolo unde trebuie. Eu nu le-am căutat <<exprè>>, ci le-am găsit întâmplător, acum douăzeci de ani când eram funcţionar cu Mitică Anghel la Constanţa şi când ne petreceam nopţile prin cabaretele turceşti, în care marinarii chefuiau şi făceau glume cu femeile care cântă. Mi-a aduc aminte chiar că femeia pe care am numit-o Porumbiţa era o algeriană pe care o chema Mozaia. Pe vremea aceia, pentru că eram mai tânăr, m-am mulţumit doar să-i fac o poezie în <<Romanţe pentru mai târziu>>: Tu pari o statuie turnată de amantul tău într-un metal, ce până astăzi n-are încă nici preţ, nici nume, nici culoare… Mai târziu, când mi-am adus aminte de Mozaia, m-am gândit să scriu …Porumbiţa fără aripi”.

Legătura dintre scriitor şi mediul în care locuia este explicată de V. Timuş într-un articol publicat în anul 1931, ocazionat de lectura unei prezentări a oraşului Constanţa în paginile unei reviste, citate deseori şi astăzi: „Mă gân- deam la acestea citind în excelenta revistă <<Boabe de grâu>> monografia oraşului Constanţa scrisă de Ion Marin Sadoveanu. Nu e o înşirare de date şi cifre aride. Nu e un istoric de transformări reconstituite după arhive şi planşe. Poet, îndrăgostit de locul copilăriei, Ion Marin Sadoveanu reconstituie din amintiri şi impresii durabile, proiectate în adâncul trecutului sufletul unui oraş care a trăit o viaţă plină în colţul de ţară udat de valurile unei mări aspre dar iubite. Poeţi şi scriitori s-au perindat de aci, din Tomisul lui Ovidiu şi până azi, şi toţi au plecat sau au înfrăţit acolo ţărâna de veci, lăsând în opera lor ecoul peisajului care le-a vibrat în suflet”.

Acelaşi Ion Marin Sadoveanu răspundea în ziarul „Rampa” unei întrebări privind piesa sa „Molima”, terminată în iarna anului 1930, următoarele: „Am început-o acum un an la Constanţa şi am terminat-o în vara aceasta la Balcic. După cum vezi nu degeaba marea noastră Neagră mai ales, atmosferizează întreaga lucrare. Iarna, lucrările au fost suspendate”. Atunci când reporterul îl întreba ce rol juca Dobrogea în noua sa lucrare, autorul spunea; „Un rol foarte important şi nu numai sub o singură latură. Nu insist, nu analizez păstrând întreaga prospeţime publicului. Ţin numai să atrag atenţia asupra unui rol în piesă: acel al turcului Ali. Ali acesta e dintr-o veche lume dobrogeană, care astăzi se stinge, dispare şi se lasă tot mai mult şi mai rar înspre sud, prin vechile burgade de pe marginea mării. Eu i-am moştenit sufletul şi înţelege- rea de la tatăl meu, vechi dobrogean, care mi-a dat cheia acestui minunat şi înstelat orientalism, după cum simţul pentru pământul Dobrogei şi vechiul său trecut, îl am de la Vasile Pârvan, mare poet şi înţelept, amintirei căruia îi închin pios, partea cea mai realizată a gândurilor mele!”.

Ardelean de obârşie, Ion U. Soricu îşi începea cariera didactică la Con- stanţa, unde a colaborat şi la ziarele locale, după cum vedem din relatarea sa publicată în anul 1929: „…după ce am venit la Bucureşti, n-am avut cu ce trăi. Am luat aşa dar la Constanţa catedra de limba română la şcoala nemţească, aşa că am fost Herr Lehrer, un an în viaţa mea. La Constanţa am cunoscut pe Ion Adam, care scotea ziarul Tribuna Dobrogei. El ne-a împintenat mult cu sfaturi şi cu bani pe mine şi pe Daşcovici. Când a încetat Tribuna Dobrogei, a apărut Dobrogea Jună a lui Sary, unde am scris mulţime de nuvele, la dracu, să nu-mai amintesc de ele, că le cred şi azi publicate prin ziare la Bucureşti, cu titlul <<Din viaţa micilor funcţionari>> şi cu toate că nu sunt iscălite mi-e cam ruşine!”.

În anul 1936 Horia Roman răspundea unei întrebări privind debutul său poetic, astfel: „Am scris prima mea poezie în Viaţa Dobrogeană pe care o tipărea la Constanţa, tânărul avocat Sandu Şteflea. Eu eram elev în clasa V-a de liceu, la Sf. Sava şi el era, mi se pare, cel mai tânâr avocat al baroului din Constanţa. Poezia am scris-o pentru sufletul său larg, generos şi pentru că înţelegeam să dau o mână de ajutor celei mai interesante manifestări culturale ce se făcea în provincia dintre Dunăre şi Mare”.

Într-un alt interviu găzduit de paginile aceleaşi publicaţii, în anul 1935, I. Marin Sadoveanu afirma: „Marea mea pasiune e marea”, adăugând apoi: „În hărţuirea de zi de zi a vieţii mele, rup lunar câte 24 ore, mai cu seamă iarna, pentru Constanţa. E locul copilăriei mele şi al duioşiilor pe care mi le îngădui.. Fac neurastenie cu deliciu şi mă odihnesc în tristeţea de toamnă şi de iarnă a Constanţei…”.

Gala Galaction plasa acţiunea romanului său „Doctorul Taifun”, tot în acest cadru marin: „Romanul începe la Constanţa în faţa mării şi se încheie după patru zile cu un epilog la Techirghiol-Eforie, în vila doctorului Taifun”.

Prolificul scriitor Damian Stănoiu a trecut şi el prin Constanţa, în viaţa sa colorată, iar amintirile despre acest oraş le relata în anul 1934, începând cu tentaţia mării pe care o avea de când era vânzător de ziare în Iaşi: „…plictisit şi de comerţul cu ziarele, visam marea. Încă o urcare în tren şi iată-mă la Constanţa. Am început să mă obişnuiesc cu meseria de hamal în port. Dar am rezistat decât o Am intrat la o cafenea, dar din prima zi de carieră am spart un serviciu de ceai şi am fost alungat”.

Scriitorilor inspiraţi de priveliştea mării şi farmecul cosmopolit al oraşului Constanţa, îl adăugăm şi pe poetul Corneliu Moldovanu, care în anul 1935 scria; „Tânăr, am fost foarte impresionat de Constanţa şi priveliştea Mării Negre. Ecoul acestei impresii a pătruns mai mult în scrierile mele”.

Într-o scrisoare către un amic, scrisă la Constanţa, la 20 august 1898 şi publicată de „Convorbiri literare” în anul 1910, Barbu Delavrancea îşi exprima la final impresia lăsată de imaginea mării: „Marea e o imensitate apucată de furii. De două zile urlă şi se repede cu valurile despletite ca şi cum în fiece clipă ar sta să înghiţă uscatul. La orizont, nu se mai cunoaşte de unde începe. Cerul şi apa, una. Cum să nu fi crezut omenirea în mânia lui Poseidon?”.

Publicistul ieşean C. Săteanu publica la începutul anilor ’30 ai secolului trecut un volum cu anecdote din viaţa scriitorilor români, reluate apoi în presa centrală. Reţinem o întâmplare din vara anului 1909, când Caragiale însoţit de Vlahuţă, Delavrancea şi Gherea, sosiseră la Constanţa. „După un copi- os dejun grecesc la <<Hrisicos>> o excursie la Mamaia escortaţi în birjele turceşti de către Ion N. Roman. Caragiale în vervă admirabilă. Când să se urce în trăsuri spre a porni spre plajă, în faţa birtului numai un singur birjar. Caragiale întreabă:

-Asan, unde-i Memet?

-S-a dus să adape caii! răspunse turcul. În realitate birjarul care aşteptase la scară, s-a repezit cu un alt muşteriu într-o cursă mică.

-Bre Asan, zise Caragiale grav, du-te şi adă-l repede pe Acesta plecă dar din altă parte a străzii sosi Memet în goana mare.

-Memet, unde-i Asan? întrebă Caragiale cu aceiași mutră gravă.

-S-a dus până mai încolo, să-şi plimbe caii!

-Memet, cară-te repede şi adă-l pe Asan.

Cum plecă Memet, sosi Asan, cu ştirea că nu l-a găsit pe tovarăşul său. Caragiale repetă scena, şi turcul porni din nou, pe când al doilea se întor- cea iar. După ce birjarii ocoliră centrul Constanţei de câteva ori, se întâlniră amândoi în piaţeta lui Ovidiu cu tovarăşii săi, făcând haz laolaltă cu turcii, se urcară spre a porni la plajă”.

În vara anului 1931 suplimentul „Duminica Universului”, publica un articol intitulat „Scriitori şi cărturari atraşi de Constanţa”, trecând în revistă pe câţi- va scriitori ce îşi găsiseră inspiraţia la malul mării: Minulescu, Anghel, Jean Bart, dar şi localnicul Ion Adam. Interesantă ni se pare însă o altă informaţie:

„Farmecul primului nostru port la mare a atras spre el din lumea sensibilităţii româneşti, pe scriitori. Doi dintre ei, înainte de război, ceea ce era foarte rar, au şi fraternizat cu apele făcându-se proprietari de nave: Alex. Davila împân- zea rada cu cuterul său <<Vlaicu Vodă>>, iar George Diamandy, mai avut, se dăruise cu o fregată uşoară din Alexandria Egiptului, vas botezat <<Sparge val>> cu care îşi îngăduia călătorii mai lungi. Cred că scriitorii au fost primii yachtmeni români!”. Lor putem să le mai adăugăm noi şi pe Radu Theodoru, cu al său „Hai-Hui”.

După război Constanţa este privită altfel de scriitori, fie ei mai vechi sau mai noi, legaţi mai mult sau mai puţin sufleteşte de acest vechi oraş. În scrisul lor se vede atât dorinţa firească de linişte după o lungă perioadă de suferinţe şi pericole diverse cât şi apropierea de noua ideologie ce sosea odată cu armatele eliberatoare din răsărit. Geo Bogza rememora în anul 1956 în paginile revistei „Contemporanul”, modul cum percepuse oraşul în vara anului 1945: „Mă găseam atunci, după un mare număr de ani, din nou pe ţărmurile Mării Negre, care pentru mine erau ţărmuri ale copilăriei şi adolescenţei”. Iar oraşul îi oferea o imagine în schimbare: „După hemiplegia din timpul războ- iului, Constanţa încearcă să se întoarcă la viaţa dinainte. Vechiul ei pitoresc îşi căuta loc printre ruine. În lungul zidurilor dezarticulate şi fără acoperiş, se auzea iarăşi, cu o intonaţie leneşă, orientală: covoare, covoare… Negustorii, cu pielea obrazului lucioasă şi măslinie, propuneau piese excepţionale aduse de vâltoarea războiului tocmai de la Viena. Se făceau afaceri şi se dădeau lovituri. La o bodegă din marginea oraşului sosea în fiecare dimineaţă pe şoseaua dinspre Eforie, un călăreţ extravagant, care consuma o mare can- titate de băuturi alcoolice, oferind în cele din urmă, şi calului său un litru de rom, turnat într-o căldare. (…) Mergeam, priveam, ascultam, prins uneori de mari explozii de veselie, dar simţind în fiecare clipă, în adâncurile fiinţei mele, aceeaşi gravă tălăzuire de sentimente tot astfel cum la capătul oricărei străzi din Constanţa dădeam cu ochii peste enorma privelişte a mării. În privinţa aceasta, puteam lua exemplu de la acel poet îngândurat de bronz, a cărui profundă meditaţie nu părea cu nimic tulburată de larma micilor turci şi ţigani care, lângă soclul lui, invitau imperios trecătorii să-şi lustruiască pantofii. Un echilibru şi chiar o armonie, nu lipsite de o anume căldură omenească şi de mult farmec balcanic, se stabilise de altfel între pitorescul din acea vară al Constanţei şi marile liturghii ce răsunau în întreaga mea fiinţă, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial”.

George Călinescu insera în acelaşi an 1956 şi în aceeaşi revistă, la rubrica sa „Cronica optimismului”, un dialog imaginar cu poetul latin Publiu Ovidiu Naso, pe care se străduia să-l impresioneze cu realizările noului regim de democraţie populară. Uimit de condiţiile frumoase în care se relaxau la Ma- maia „sclavii”, adică muncitorii şi intelectualii de aici, poetul relegat la Tomis îi răspundea: „dacă pe vremea exilului meu la Tomis lucrurile ar fi fost ca la voi Geţii de azi, n-aş mai fi fost trist şi n-aş mai fi scris Tristia. Îmi pare rău c-am murit. Însă mi-e teamă că voi nu m-aţi fi primit printre voi, fiindcă eu am fost nobil, din familie de cavaleri”. Iar Călinescu îi răspunde în spiritul vremii: „Poeţii care scriu pentru omenire sunt muncitori şi ei”.

Fireşte, exemplele pot continua şi o cercetare atentă a acestui gen de relaţie dintre autor şi ambianţa litoralului, a oraşului cosmopolit cu parfumul epocii sale, poate dezvălui multe alte pagini savuroase.