VALENTIN CIORBEA ‒ Unirea Dobrogei la România versus pierderea Basarabiei de Sud. O analiză comparativă (1878)
După negocieri care au durat o lună, 1/13 iunie ‒ 1/13 iulie 1878, reprezentanții Marilor Puteri ale Europei au dat prin Tratatul semnat la Berlin soluții consecințelor „Crizei orientale” derulate între anii 1875-1878. Eveni- mentele sunt cunoscute distinsului cititor, așa că ne rezumăm la enumerarea prevederilor referitoare la România.
După sacrificiile umane și materiale făcute pe câmpiile Bulgariei de către oștirea română, forumul internațional a confirmat independența României. Au fost impuse însă condiționări, precum modificarea Constituției pentru acor- darea drepturilor cetățenești și religioase străinilor pripășiți pe meleagurile românești. Cea mai gravă decizie prevăzută în Tratat obliga țara noastră să-și sacrifice statu-quo-ul prin cedarea Basarabiei de Sud, mai precis a județelor Bolgrad, Cahul și Ismail, Rusiei.
Reușind să-și impună interesele geopolitice la Dunărea de Jos, Rusia a schimbat statutul Dobrogei, care îi revenise ca despăgubire de război de la Imperiul Otoman. Prin articolul 46 al Tratatului de la Berlin, cea mai mare parte a regiunii, astăzi județele Tulcea și Constanța, era unită la România, condiționat cu retrocedarea județelor basarabene.
Știrea că trebuia cedat un teritoriu Rusiei a provocat reacții de neaccep- tare a deciziei berlineze. În presă și Parlament au fost exprimate opinii de respingere a unirii Dobrogei la România. Foarte vehemenți au fost 46 de deputați animați de parlamentarul N.B. Locusteanu, care au cerut respinge- rea cesionării județelor basarabene, refuzarea Dobrogei fiind prezentată în imagini terifiante opiniei publice.
Dintr-o cu totul altă perspectivă, fundamentată pe dreptul istoric și argu- mente geopolitice s-au poziționat factorii de decizie, președintele Consiliului de Miniștri, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe, alți membri marcanți ai Parlamentului și importante ziare.
Cei doi oameni politici vizionari, în acord cu opinia domnitorului Carol I, au văzut în Dobrogea regiunea care aducea țării deschiderea necontrolată către căile maritime internaționale. Ei, și importanți intelectuali precum Grigore Cobălcescu și Mihai Emineascu, au văzut în provincia transdunăreană un nou viitor pentru România. Politic, guvernul de la București nu-și putea permite, fără riscuri geopolitice majore, să respingă Tratatul de la Berlin. Se punea în pericol locul țării ca stat independent european.
Guvernul Ion C. Brătianu a început să pregătească preluarea administrației regiunii transdunărene. Un element important în cadrul programului l-a con- stituit cunoașterea realităților dintre Dunăre și Marea Neagră prin cercetări la fața locului.
Primul document cu date, informații și aprecieri despre Dobrogea, pre- luate din regiune, a venit pe adresa Ministerului de Interne din București de la Prefectura Ismail. Poartă denumirea „Raport pentru schimbul Bassarabiei cu Dobrogea” (Sic). Dovadă că a fost cunoscut la nivelul guvernului Ion C. Brătianu este arhivarea în Arhiva Diplomatică a României, păstrată la Mi- nisterul de Externe. Depistat în anul 2018, a fost publicat și ulterior în 2019, inclus într-un mic corpus de documente diplomatice românești pentru anii 1878-1884.1
Informațiile privind realitatea dobrogeană și aprecierile cuprinse în respec- tivul testimoniu, datat 25 iunie/7 iulie 1878, au relevat și punctat importanța Dobrogei pentru România versus pierderea Basarabiei de Sud. Era o abordare inedită în acel moment de căutări de răspunsuri la numeroasele întrebări privind realitățile geopolitice de la Dunărea de Jos.
Pentru cercetătorii istoriei Dobrogei, valoarea izvorului istoric este deo- sebită întrucât permite cunoașterea celui mai important moment, de mare însemnătate ‒ unirea provinciei transdunărene la statul român, implicațiile și consecințele imediate.
Documentul are mai multe secțiuni abordate succint. Prima temă evaluea- ză „schimbul Basarabiei contra Dobrogei”. Autorul, prefectul județului Ismail, sancționează Congresul de la Berlin pe care îl consideră „tribunal” întrucât a dat o sentință „imorală, căci este nedreaptă, fiind silnică”, impunând ruperea din componența statală a Basarabiei și decizia nedorită de a da Dobrogea. Hotărârea avea ca suport forța Marilor Puteri. România, în opinia autorului, nu avea decât două opțiuni „să opunem ei armata sau să ne plecăm înaintea uraganului”2, în speranța că viitorul poate aduce țării un recurs, o revenire la frontierele existente.
Comparând valoarea schimbului sub aspect teritorial, câștigul adus de Dobrogea era mai mare numai dacă frontiera sudică se stabilea pe linia Silistra-Balcic.
Dezavantajul venea de la realitatea din teren. Orașele și satele basarabene erau prospere, iar în Dobrogea populația fusese puternic afectată de distru- gerile și jafurile bulgarilor și cazacilor. Numeroși turci și tătari își părăsiseră gospodăriile și se refugiaseră spre sud. Pentru a reda dimensiunea devastă- rilor în document se exemplifică situația orașului Medgidia. Din 800 de case, numai 40 mai erau locuibile, în rest nu se afla „decât cenușă”. Concluzia era că războiul și jafurile „au pustiit Dobrogea”.
În continuare, autorul raportului, cercetând golful Balcic, protejat de Capul Caliacra, comparativ cu Constanța, conchide că poate deveni port pentru nave comerciale și militare, Küstenge fiind „mai mult decât foarte mic și mai tot descoperit”.3
Prefectul de Ismail a ținut să evalueze și situația frontierei de sud. Atrage atenția guvernului că numai cu Silistra nu se va putea rezista în fața unui atac dinspre Bulgaria sau în cazul unei debarcări pe litoralul sudic dobrogean.
O prezentare succintă, dar foarte importantă în document este acordată populației regiunii. Autorul raportului recunoaște că datele au fost culese „în grabă” de la Statul Major al armatei ruse de ocupație, care instalase propria administrație începând cu 10 iunie 1877. Datele autorității ruse estimaseră o populație de 111.859 suflete, din care 19.700 erau români, 10.125 bulgari, 2.135 evrei, 650 armeni și țigani, 1.100 greci, 3.200 lipoveni, 3.600 cazaci, 1.500 germani, 3.000 cerchezi, 56.849 turci și tătari. Cum s-a menționat mai sus, cerchezii și jumătate din populația musulmană se refugiaseră în Asia Mică și în sudul Dobrogei. În consecință, în unitatea administrativă Tulcea mai locuiau „maxim 83 sau 84 mii suflete”. Comparative, în cele trei județe basarabene locuiau 104.535 suflete.
Concluzia documentului era că luam o regiune cu un minus de 20.500 locuitori. România primea în Dobrogea 19.700 locuitori români și se cedau în Basarabia 33.057 de români. Referitor la românii dobrogeni, autorul docu- mentului, discutând cu ei, nu precizează din ce zonă, probabil Tulcea, reține o informație deosebit de importantă referitoare la vechimea, continuitatea și păstrarea conștiinței etnice. Locuitorii români aborigeni se declarau daci, daci- eni, pe care istoricii Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu îi considerau „cei mai vechi români din Dobrogea”4, după cum confirmă și izvorul istoric din 1878 pe care îl prezentăm.
În zona Silistra-Mangalia și Rasova-Tuzla trăiau 15.000 locuitori, din care 10.000 musulmani. Între linia Silistra-Mangalia și Silistra-Balcic viețuiau 22.000 locuitori. 12.000 erau de etnie musulmană, iar 10.000 români și bulgari.
Raportorul a inclus date ale ocoalelor sangeacului Tulcea, utilizând ca repere casele și religia. Exemplificăm cu câteva: Ocolul Sulina ‒ musulmanii aveau 10 case cu 34 locuitori; creștinii posedau 585 case cu 2.649 suflete. Un total de 595 case și 2.688 locuitori. În Ocolul Babadag musulmanii dețineau 3199 de case în care viețuiau 696 suflete. Creștinii aveau 2.619 case și numărau 15.015 locuitori, un total de 5.818 case și 30.711 locuitori. În Ocolul Küstenge se număraseră 4.345 case și 16.004 locuitori musulmani, iar creștinii în număr de 301 suflete locuiau în 62 de case. Totalul Ocolului Küstenge era la case de 4.407, iar la locuitori 16.305.
Economia Dobrogei era prezentată prin prisma producției pe zone. Bunoa- ră între Deltă și Babadag se practica agricultura, terenul fiind propice cultivării grânelor și porumbului. La sud de Babadag calitatea slabă a pământului a impus locuitorilor să cultive orz, o plantă mai puțin pretențioasă și să practice preponderent zootehnia. Ocoalele Isaccea, Babadag, Măcin și Sulina aveau importante suprafețe de pădure.
Date importante pentru cunoșterea statutului proprietății funciare în Do- brogea sunt consemnate în raport. Se atrăgea atenția că legile musulmane stabileau pentru locuitori numai drept de uzufruct, pământul fiind al lui Allah. Schimbarea statutului proprietății trebuia făcută de autoritatea românească prin împroprietăriri treptate și colonizări. În raport sunt enumerate date refe- ritoare la impozite. Dobrogenii plăteau impozite directe pe persoană, chirie și șeriat. Impozitele indirecte se obțineau de administrație din vămi, timbre, licențe, pășunat, tutun, lemne, sare, pescuit ș.a.
Documentul prezintă succint situația administrației musulmane și ruse. Sub administrația rusă principalii funcționari erau guvernatorul, subguverna- torul, cancelaria, poliția, vameșii, tribunalele, șefii de ocoale, căpitanii de port ș.a. Despre calea ferată Küstenge-Cernavodă s-a consemnat că era bine întreținută de compania engleză care administra și portul.
Concluzia era că în Dobrogea se impunea aplicarea unei noi legi comu- nale și județene.
În contextul în care în public se exprimau opinii pro și contra acceptării Do- brogei autorul raportului prezintă concluziile într-o cheie geopolitică. Refuzând regiunea transdunăreană România nu realiza decât o satisfacție trecătoare. Pericolul rus rămânea. Dobrogea însă „ar avea proprietatea miraculoasă de a împiedica pieirea noastră și a Turciei, /…/ are facultatea de a prelungi viața”, dacă era luată în totalitate pentru a putea, prin poziția geografică, să joace rolul de tampon eficace între ramurile slave. Cu alte cuvinte autorul documentului accentua că regiunea Dobrogea urma să protejeze statul român la Dunărea de Jos.
În fine, „Dobrogea alipită României nu-i dă mușchi, dar îi dă aeru” (Sic), fiind mai mult necesară statului român decât Bulgariei.5 Dintr-o provincie de frontieră, Dobrogea asigura cea mai largă deschidere la Marea Neagră.
Fiind demografic „un mixtum compositum”, România putea administra Dobrogea dacă funcționarii lucrau cu îngăduință și bună credință. Numai astfel se putea asigura dezvoltarea economică și demografică a noii provincii. Autorul raportului exprima posibilitatea ca într-un viitor favorabil Basarabia de Sud să fie preluată, predicție care s-a adeverit în 1918.
Documentului prezentat mai sus i-au urmat alte rapoarte trimise la București de delegația română de la Tulcea și echipa colonelului Ștefan Fălcoianu. Toate informațiile referioare la starea și situația Dobrogei au fost utile factorilor de decizie în preluarea administrației și instalarea armatei în- tre Dunăre și Marea Neagră precum și în stabilirea reperelor de integrare și modernizare a Dobrogei.
- Valentin Ciorbea, Florin Stan, Dobrogea în documente diplomatice românești 1878-1884, Editura Academiei Oamenilor de Știință din România, 2019, pp. 33-41.
- Ibidem., p. 33.
- Ibidem, p. 34.
- Constantin Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la întemeirea statelor românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 134.
- Valentin Ciorbea, Florin Stan, cit., pp. 40-41.