MIHAI MARINACHE ‒ Profil. Ioan Gheorghiță sau certitudinea Poeziei…

Se împlinesc, nu peste multă vreme, două decenii de la debutul editorial al poetului nord-dobrogean Ioan Gheorghiţă… Volumul de poezii Ora de identitate (Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1993), nu anunţa doar o nouă ivire în lume a unui poet, ci, caz fericit, consacra totodată destinul unui creator, des- cins, asemeni multora din generaţia sa, din constelaţia lirică Nichita Stănescu, afirmându-se însă repede pe o traiectorie care îşi căuta şi îşi găsea orgolios individualitatea. Căutarea orei de identitate se împletea totuşi pe fundal, cu sonuri discret detectabile în recurenţa unor motive poetice şi în presiunea unor structuri formale insuficient asimilate. Asemeni râului care îşi constru- ieşte prudent şi impetuos în acelaşi timp albia propriului curs, poetul tulcean se redefineşte insistent, sondând, interogând şi glosând pe marginea eterne- lor ipostaze ale unui eu liric autentic magia cuvântului, cântecul, gândul, ar- tistul-călător prin timp, dar şi prizonier al acestuia, râul, satul, singurătatea, străinătatea/ înstrăinarea într-un Babilon modern, rutina, copilăria, iubirea. Numeroase cântece care dezvăluie insondabile tristeţi amplifică aventura cunoaşterii prin cuvânt: „în trup sângele se mişcă precum un şarpe în comă,/ doar gîndurile sunt în stare latentă – vizionare/ frunze de rodie pe zâmbetul unui meteorit,/ rupt în silabe cuvântul abia-şi târăştea abdomenul” (Raza de soare…); „într-o briză de cuvânt/ moare-mă şi naşte-mă” (Cântec); „nu muri cuvântule nud/ să-ţi mai pipăi o dată/ surâsul incandescent/ ce-mi arăta amurgul/ ca pe un singur ochi…” (Memento). Experienţa străinătăţii, trăită şi asumată deliberat, este resimţită dureros într-un neistovit plânset interior, însoţit adesea şi de accente de protest surd, de revoltă neputincioasă faţă de cei care au generat cumplitul exod, fatala migraţie a tinerilor în căutare de lucru într-o Europă obosită şi impermeabilă la elanul aspiranţilor abia sosiţi. Într-un asemenea cadru „prin căuşul palmei mi se scurg sentimentele,/ respir sacadat în seara târzie/ singurătatea mi se-aşterne la picioare/ precum o pasăre pierdută de stol”. Eliberându-se greoi de recuzita stănesciană, de ti- parele formale în care s-a cantonat de mai multă vreme, Ioan Gheorghiţă cucereşte încet, dar sigur, aliniamente noi, neexplorate prin tentativele îndrăz- neţe ale neomoderniştilor sau ale generaţiei optzeciste. Decojind adevărurile primite sau imprimate prin şcoală, el explorează universul peşterilor sufleteşti şi trupeşti ale unui eu ruinat de contradicţii, oscilaţii, antiteze şi regresiuni într-un trecut suportabil: „o, câtă încercare de a ieşi din propriul trup/ cu faţa curată/ de a ne blestema mâinile iubindu-ne, chemându-ne…” (Interogaţie). Încrezător până la obstinaţie în valenţele versului popular, poetul îl cercetea- ză pe toate feţele, îl modelează într-o pastă nouă şi, în cupa astfel făurită, toarnă o substanţă plină de miresmele învăluitoare ale unei iubiri neîmpărtă- şite, nefericite, dar imaginate şi trăite la cea mai înaltă temperatură: „hai, ui, ui, că nu-s iubit/ dar bine demult murit,/ că-s străjer la poarta-n care/ luna n-are căutare,/ că sunt cer şi nor şi lume/ fără trup şi fără nume”. Deşi are nostalgia celui desţărat, punând adesea în ecuaţie (şi în cumpănă) armonia valsului vienez cu satul şi pădurea de arini (îngropaţi parcă în amintiri şi în meandrele visului), eul liric nu glosează semănătorist, paseist şi desuet, ci vibrează conştient cu trăirile altui timp, uneori comprehensiv şi, adesea, vin- dicativ. După mai bine de un deceniu de peregrinări şi experienţe care l-au traumatizat, poetul îşi continuă odiseea identităţii, „prins între margini de exil”. Publică cicluri de versuri în reviste literare regionale şi naţionale, se bucură de includerea în câteva antologii, e premiat de presa românească şi diaspo- ra, însă, editorial, revine în atenţie prin placheta Emigrantiada (Ed. Harvia, Tulcea, 2004). Păstrând proporţiile, titlul aminteşte, simbolic, de epopeea unui neam românesc, cu plecări către un tărâm miraculos al fericirii şi împlinirii, cu suferinţa cauzată de inadaptare şi refuz, cu umilinţa întoarcerilor repetate la vetrele părinteşti: „iată, am nevoie de puţină libertate,/ într-un trup imperfect/ în care ideile sunt ţinute între lacăte şi zăvoare/ tridimensionale…” (Într-un Babilon modern). Cel mai adesea limbajul este frust, pe alocuri crud, violent, poate chiar prea liber, direct şi vidat de lirism: „ori spectrul sărăciei e-atâta de mârşav/ încât ne-au condamnat la lungi pelerinaje,/ ori totul este putred, haotic sau bolnav/ şi nu mai sunt cuvinte, ori semne în colaje,/ ori n-am luat nimic din mări mediterane,/ ori am luat prea mult din ţările din est,/ dar ne-am vândut destinul pe lire şi coroane/ păstrând machiavelic centimele din rest” (Ori n-am luat nimic din mări mediterane…). Volumul amintit cuprinde, pe lângă texte poetice de referinţă, o proză (Râul curgea şerpuind…) şi un ciclu de versuri pentru cei mici. Proza, cu siguranţă, un posibil decalog al emigran- tului dintotdeauna, se ridică la nivelul vibraţiei descriptive eminesciene, cu pendulări între vis şi realitate. Eroul, muzicianul Est, „nu mai era el, copilul alintat al unor vremuri îndepărtate, talentatul, omul viitorului, ci o epavă pier- dută în liziera pădurii de frasini, în care iubirea, speranţa încă mai străluceau miraculos”. Alte 11 texte, „Cântec” (fermecătoare prin prospeţime şi un ritm straniu al muzicalităţii interiorizate), reiterează imaginarul liric cu care autorul ne-a obişnuit, copilăria cu toposul ei nord-dobrogean, râul, satul, înstrăinarea, singurătatea, iluzia, strigătul în gol. Satul, aparent uitat, mai are încă energia, fie şi la nivelul visului sau iluziei, de a-l fortifica pe fiul rătăcitor („satul meu cu cai şi uliţi”, liziera pădurii de frasini, coarnele plugului, strigătul mierlei, boa- bele de grâu): „printre iluzii tot mai scumpe/ din zi în zi şi-atât de rare/ strâng lângă mine-un colţ de ţară,/ strâng, parcă, semne de-ntrebare/ printre străini îmi vântur leacul/ ca mierla ce se scaldă-n tril,/ un zâmbet alb, ciudat şi singur/ prins între margini de exil” (Printre străini…) Chipul iubitei, gândurile despre iubire din „spatele fiecărui cuvânt” şi tăcerile îndelungi, interferate continuu, sunt învăluite într-o lumină specială: „cum pletele-ţi curgeau pe umeri infini- te/ ieşite dintre valuri dunărene,/ cum ochii tăi ca frunza de alun, ca merii,/ mai dobrogeni mă căutau, mai luminoşi (…)/ clipele îmi călcau trupul,/ nop- ţile cu colţii de lună mă visau/ precum cerbii prin dimineţile brumării…” (Cum pletele-ţi curgeau…). Câţiva ani mai târziu, Ioan Gheorghiţă decide să-şi restructureze creaţia de până acum într-o nouă arhitectură, reluând şi texte considerate emblematice pentru artist (cel puţin din cartea de debut şi 18 poezii din Emigrantiada), într-un volum, şi el cu nume emblematic, Undeva la Poarta Raiului (Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2010). Motivele cunoscute, relu- ate obsesiv, se instalează suveran, conturând accentuat personalitatea poe- tului. Ţinutul dobrogean, spre exemplu, întruneşte toate atributele sacralităţii: „o, Dobroge, pământ din care/ renaşte eterna cetate Tomis” (Odă Dobrogei)…; „Dunărea purifică secundele,/ sunetele clopotelor purifică aerul…” (Dunărea…); „Minunile suverane (…) unele au munţi în priviri/ altele au ape curgătoare,/ cu deltă în inimi arhaice (…) dragostea mea plutind întâmplător/ pe valuri dună- rene” (Minunile suverane)…; „Dunăre, Dunăre/ braţele ţi-s mugure,/ trupul de argint/ valul un alint,/ Dunăre, Dunăre,/ miezul cald, eşti sâmbure,/ literă pe gene/ în dureri perene,/ Dunăre”. „Apele mirajului dobrogean” constituie, fără îndoială, calea care duce la „porţile raiului”, sintagmă revelatorie, devenită efigie pentru acest poeta artifex. Totuşi, mai mult decât în celelalte volume, se observă predilecţia creatorului pentru concepte, noţiuni abstracte, silogis- me, paradox, bucuria de a defini şi a mărturisi, într-o sintaxă atent elaborată, despre „vibraţii ascunse, absurde, imense, abjecte/ visând pe pământul imaculat al răbdării,/ vibraţii contorsionate, schimonosite/ prin valurile impo- sibilului…” (Iubire). Ceea ce se poate încă reproşa acestui talentat poet este dependenţa de tirania modelului absolut, Nichita Stănescu (în special versu- rile-definiţii, retorism, stilistică şi structură uşor recognoscibile). Iată, pentru a proba afirmaţia, tiparul discursului liric din poezia Poetul diform: „Poetul diform mărturiseşte un întreg, îşi rupe bucăţica de la gură/ şi-o întinde sângeratului,/ o dată mărturiseşte un întreg/ şi spune câte şi mai câte despre iubire,/ bună- oară despre florile de arţar,/ despre gândurile nescrise ale unei pietre de hotar,/ altă dată, poetul diform mai mărturiseşte ceva/ dar fără să ştie ce,/ gesticulează, priveşte absent/ golurile dinlăuntrul şi dinafara lui/ necretându- şi sieşi…” Fără să absolutizăm, desigur, nota personală a multor texte poeti- ce (altminteri, admirabile prin dialectica ideilor) e dată de o anumită muzica- litate (obţinută prin rime speciale, versuri repetate de 3-4 ori în debutul unor secvenţe care compun tabloul poetic), de atmosfera elegiacă, de seducătoa- rele expresii şi locuţiuni din Cântece, de insolitul metaforelor. Ilustrăm, în încheierea aserţiunilor noastre pe marginea volumului menţionat, cu acest superb catren dintr-un Cântec ultim al cărţii: „de când te-am cunoscut pe tine/ luna-mi albeşte iubirea tot mai ascunsă şi tot mai pură,/ fructul din coaja orei divine/ bate cu teamă, măsură din măsură…” Volumul de versuri „Solzi de primăvară” (apărut la aceeaşi renumită editură constănţeană, 2012) confirmă, după douăzeci de ani de la debut, puternica personalitate artistică a lui Ioan Gheorghiţă, dând de ştire, mai mult decât convingător, că sigiliul marii poezii este păstrat în mâini sigure pentru totdeauna. Dureroasa, continua aventură a cunoaşterii sinelui îl marchează profund, poetul invitându-l pe lectorul mai puţin grăbit, în imperiul trăirilor acestui „timp/ care se numeşte cuvânt/ încăr- cat cu fructele inocenţei” (Priveşte…) şi hărţuindu-l neîncetat în himerele sale. Originală (şi nu uşor de descifrat în unele sintagme), metafora solzilor de primăvară era anunţată încă din textele finale ale cărţii tipărite cu doi ani mai înainte Undeva la Poarta Raiului: „Fata Morgana/ şi-a lăsat fantasma/ la porţile raiului/ însolzindu-şi iubirea/ în apele mirajului/ dunărean” (Sirenă); „..coji de dor/ pe mere coapte/ învelite-n solzi de noapte…” (Cântec de dor).

Într-un Incipio cu caracter de artă poetică din noua sa operă, poetul se confesează tulburător: „Plouă cu solzi de primăvară/ în măreţia Cuvântului,/ în mugurii sălciilor pletoase/ desfrunzind amăgirea”. În Lied surprinde un trup „acoperit cu solzi de sirenă”, iar în altă parte „năvodul serii (…)/ imploră/ ari- pile timpului/ mai argintii/ decât solzii cunoaşterii…” (Rondo). Visător în eter- nitatea prezentului, călătorind însetat prin pletele nesfârşite ale realului (cum îi place, din ce în ce mai des, să se definească), poetul îşi construieşte, ameninţat fiind din toate direcţiile, o platoşă care să-i apere trupul „tot mai incolor/ şi tot mai difuz,/ şi tot mai însetat de iubire!”, care ascunde „sufletul meu stâncos, colţuros” (Mărturisire), oglindit în intimitatea-i precară „casă de amanet, casă de cămătar,/ vânzător ambulant de iluzii…” (Iată-mă…). Perma- nenţa autoflagelare a eului are nevoie, desigur, de curaj, dar şi de cuvânt, pentru a devoala sau a ascunde voit zbuciumul „sunt stânca din care am fost, totuşi, cioplit miraculos/ cu adieri de vânt, cu lumină/ mi-au crescut atâtea clipe-n grădină…/ doamne, în gaura gropii din care am fost scos…” Această stâncă „necioplită destul de frumos/ pierdută prin nori de cuvinte” augmen- tează şi alte posibile conotaţii ale titlului recentei cărţi a poetului nord-dobro- gean, sensibil la „verdele cuvânt/ născut, sfânt”, căruia ploaia i-a dat „veşnicie/ aură şi ie”, destinat fiind să împartă la cină „pâine, vin, lumină” (Cântec). Metafora, stea polară a demersului său liric, străfulgeră universul ideatic care caută şi reuşeşte, din ce în ce mai mult şi mai clar, să-şi găsească propria albie şi parcursul sigur, identificabile pe o hartă poetică a reprezentanţilor generaţiei lui: „Mătasea incoloră/ a secundelor/ acoperă/ trupul nopţii/ cu giulgiul tăcerii…” (Statică)…; „Scheletul timpului/ alunecă pe gheaţa/ artificia- lă a disimulării/ înroşind irişii/ în adâncurile întâmplării/ cu petele/ marii treceri” (Dans); „plouă cu lapte de matcă/ pe obrazul neted/ al fagurelui/ tristeţii…” (Plouă); „se sparg sufletele toamnei târzii -/ stropii candelabrelor/ uitate-n recele absolut…” (Zgomot). Lucrate cu măiestria unui bijutier exersat, multe poezii tind să-şi piardă individualitatea, devenind piese ale unui monolog nesfârşit: „Respiraţia tânără/ a valurilor/ lovind/ coarnele subconştientului/ până dincolo/ de cunoaştere (…)” (Exuberanţă). Iubirea, timpul, gândul, tăce- rea, migraţia cuvintelor, sângele, realul, solzii cunoaşterii, uitarea, fericirea, copilăria, sinele, singurătatea, cântecul, depărtarea – iată teme şi motive, indubitabil frecventate dintotdeauna de marile spirite ale poeziei, însă, de data aceasta cu o îndrăzneală specifică unui nou cuceritor de teritorii lirice… Înde- lung încorsetat de un imagism strivitor (Eminescu, Bacovia, Blaga, Stănescu), Ioan Gheorghiţă reuşeşte, în urma unor experienţe sisifice, să-şi cunoască sinele, să ia în posesie câmpuri întinse din spaţiul neexplorat şi, deci, nein- terogat al Poeziei: „tăcerea/ migrează-n cuvinte/ precum încolţitul nuferilor/ pe tăişul secundei…” (Doar iubirea). Poezia „Semne” ne propune, cu un plus de certitudine, fizionomia unui artist pe deplin cristalizat: „A-nmugurit singu- rătatea/ pe ramuri de arbuşti/ încercănaţi,/ surzenia frunzelor/ loveşte aerul/ ca un cântec de lebădă,/ a-nmugurit singurătatea/ pe trupul de arini/ înfome- taţi,/ obezitatea secundelor/ sparge tăcerea/ sticloasă/ în mii de cuvinte…” Printre construcţii riscante, lovite de preţiozitate „surzeniile violacee ale su- netului”, vălul melancoliei grele acoperă o iubire care, deşi risipită prin miile de cioburi ale memoriei, mai are încă puterea de a trezi la viaţă sufletul cernit al poetului: „numai tu/ îndepărtată iubire/ cu plete prelungi de lumină,/ numai tu/ vei învăţa cerul/ să vorbească,/ să-mi atingă genele/ până dincolo de la- crimi…” (Numai tu…); „pe miezul/ ocularului de pelin/ cresc melancoliile/ ca fructele de aduceri-aminte,/ ca infinitul pe creştetul nopţii,/ ramurile i-au adormit/ lângă verdele tot mai îmbătrânit/ şi mai singur…” (Mai). Satul etern, vin- decător de nevroze, rămâne insula de echilibru, lumină şi speranţă a rătăci- torului modern, locul binecuvântat prin care descoperă pământul „cu care mi-am uns rănile copilăriei”. Nimic desuet, nimic paseist în redescoperirea acestui tărâm edenic, propulsat în tăriile visului şi cântat cu înfrigurare peste tot în lume, devenit, în sfârşit, şi un spaţiu al identităţii poetice (spicele câm- pului, izmă, arini, ştir, lăstari, grind, iezi, cântec de buhă, ceas de colind…): „Curg spicele câmpului/ prin sângele meu,/ şi-n tâmple/ port maiestuos/ un caval…” Fiecare motiv poetic ar putea fi ilustrat semnificativ, lectorul adunând, cu bucuria descoperitorului de comori, numeroase diamante presărate prin toate locurile călcate de „preaîncercatul Sisif” (Cerc). Fascinat de real, de miile de ipostaze sub care acesta se înfăţişează, deşi „mama doar mă simte/ în burta misterioasă/ a realului” (Vox maris), cu deschideri adesea stridente pentru inovaţiile formale şi lexic derutant (dezîmpăcarea, transhumantică, adiaforă, mă apune încet, a-nsurzit, a-ncernit, neprevăzutele, neauzitele, nevăzutele, mi-am înfrunzit, împrăştiatu-mi-s-a), poetul Ioan Gheorghiţă se înscrie, cu certitudine, pe traseul plin de spini al marii poezii: „lăsaţi-mă să cânt/ pe o pană de lebădă, pe o undă de nai/ însingurându-mă pe un bulgăr de pământ, pe o scânteie de rai…” (Lăsaţi-mă...).