#76 aprilie 2023,  METATEXT,  Tulcea literar-culturală

GHEORGHE ȘEITAN ‒ Eseu. Metafizica priponului de argint

Șade Toma tolănit,

Și cu Murgu priponit,

Cu priponu de argint,

Bătut în negrul pământ1

Dacă „Miorița” este a păstorilor, în schimb „Toma Alimoș” este a războinicilor călare, de aceea nu ne surprinde referirile din baladă la voinici, arme, con- fruntări sângeroase, dar mai ales la relația specială dintre om și cal. Sunt de remarcat trei elemente nelipsite ce conturează tabloul începutului de cântec: Toma Alimoș, calul priponit și movila funerară numită gropană. Împreună cei trei factori enumerați sunt emblematici pentru civilizația kurganelor, acea cultură întemeiată cu multe mii de ani în urmă de către o populație care domesticise calul și își îngropau conducătorii în tumulii pe care-i vedem și astăzi pe câmpuri.

*Fragment din volumul: Gheorghe Șeitan. Zamolxis în cântecul bătrânesc. O abordare hermeneutică a baladei „Toma Alimoș”, în curs de apariție la Editura Ex Ponto.

În aproximativ jumătate din cele 133 variante ale antologiei „Toma Alimoș”, calul apare priponit, dar nu oricum ci „Cu priponul de argint/ Bătut în negrul pământ”, enigmaticul obiect ‒ priponul de argint ‒ fiind interpretat diferit de exegeți, fără a se putea ajunge la un numitor comun, ceea ce ar trebui să ridice un semn de întrebare. Uimitor este tocmai materialul din care apare a fi constituit acest obiect cu care se leagă vitele la păscut și care în mod normal ar trebui să fie o funie din orice, dar nicidecum argintul.

Motivul nedumeririlor exprimate este simplu: argintul este un metal moale. Datele științifice ne arată că pe o scară a durității de la 1 la 10 (scara lui Mohs) argintul este cotat între 2,5 și 3 ceea ce demonstrează că un animal de talie mare precum calul, la prima opintire l-ar rupe. Un pripon, trebuie înainte de toate „să țină” ori a-l confecționa din argint, admițând că cineva ar fi dispus să risipească acest material scump din care se fac de obicei bijuterii sau vase de lux, el ar părea în ochii posesorilor de cai o strălucită inutilitate.

Iată de ce, emitem ipoteza că aici nu poate fi un pripon de argint în înțelesul fizic al cuvintelor ci un pripon de argint în sensul său metafizic, provenind, cum ar fi spus Plutarh, din acea „filozofie secretă în care cea mai mare parte dintre dogme sunt învăluite în povești și alegorii ce nu se lasă pătrunse și ușor înțelese” 2.

Ca să înțelegem sensul superior al priponului de argint, întâi de toate trebuie înțeleasă funcția sa de cordon de legătură a două elemente, care, în acest context, la fel trebuie privite în sensurile lor mistice și simbolice ‒ Calul și Pământul. Dar în același timp, orice discuție despre pripon și calitățile sale nu poate fi separată de o altă funcție și mai importantă și anume aceea a calului ca vehicol de deplasare al voinicului.

Un istoric al artei și simbolurilor din cultura asiatică, savantul A.K. Coo- maraswamy, atunci când comenta legenda lui Buddha, semnala că în mistica hindusă există un cuplu simbolic format din cal și călăreț pentru a desemna cele mai subtile agregate ale ființei, astfel: „Calul” este un simbol al vehiculului corporal, iar „Călărețul” este Spiritul: când acesta și-a terminat încarnările, șaua rămâne neocupată și vehiculul moare cu necesitate. Renunțarea lui Bodhisatwa, ca aceea a oricărui alt sannasyn, e virtualmente o moarte3 .

Ajunși aici, trebuie să deschidem o paranteză pentru a lămuri conceptele cu care operează doctrina spirituală asiatică la care face referire Coomaraswamy. Mai întâi precizăm că triada mistică Spirit-Suflet-Trup se află într-o formă ase- mănătoare atât în religiile antice europene cât și în cele indiene, dar totuși cu oarecare deosebiri. Sufletul a fost numit în mai multe feluri în filozofia indiană, dar toate ideile exprimate sunt de acord că el este cel ce transmigrează după ce omul moare. În citatul de mai sus i se spune „vehicol corporal”, dar a mai fost denumit și corpul astral sau eteric ori corpul subtil (linga-sarira) el având proprietatea de a călători după dezagregarea corpului fizic4.

Cât privește pământul, urmare a corespondențelor dintre macrocosmos și microcosmos, el a fost echivalat în toate filozofiile și religiile lumii cu corpul fizic al omului zis și trup pentru a-l diferenția de celelalte concepte cum ar fi sufletul ori spiritul.

Prin urmare, trăgând o linie după cele expuse, avem în povestea bala- dei următoarele echivalări de ordin mistic: Spiritul este Toma, Corpul astral (vehicolul corporal, corpul subtil ori eteric) este Calul, iar Corpul Fizic este semnificat prin negrul pământ.

Mai departe, important pentru noi, este un amănunt care ar părea extra- ordinar, dacă el nu s-ar înscrie într-o logică a interdependențelor agregatelor explicate deja: teoriile mistice afirmă că între trup și dublul său eteric există o conexiune insesizabilă vederii obișnuite numit cordonul de argint. Or constatăm că acest element supranatural se suprapune perfect atât la nivel terminologic cât și al noțiunilor cu priponul de argint din baladă, ceea ce confirmă, pe de o parte, corectitudinea ipotezelor de ordin simbolic, iar pe de altă parte că balada are un pronunțat conținut mistic.

În ce constă noțiunea de cordon de argint, cui îi aparține și de când da– tează? Există o întreagă literatură despre acest termen, în special în cărțile dedicate misticismului și ezoterismului european, apărute începând cu sec. al XIX-lea (teosofia, rozicrucianismul, spiritismul etc.), dar conceptul este mult mai vechi, atât în Europa cât și în Extremul Orient. Cordonul de argint, numit popolar și firul vieții, este un cablu energetic direct legat de legendele orientale privind ieșirea temporară a sufletului din corp în timpul meditațiilor ori în timpul somnului. La moartea ființei cordonul este rupt, dar în timpul vieții, în anumite condiții el se lungește sau se restrânge făcând posibile călătoriile extracorporale.

În 1929, apărea în Franța o carte a unei exploratoare celebre, Alexandra David Neel, „Mystiques et Magiciens du Tibet” (tradusă și în românește) unde, printre altele, se relata experiența trăită de o femeie dintr-un sat tibetan care s-a aflat în letargie o săptămână, perioadă când putea ieși din trup pentru a se deplasa în diferite locuri:

„Era suficient să-și dorească prezența într-un anumit loc, pentru a ajunge instantaneu acolo; putea traversa râuri, putea păși pe mare, sau trece prin ziduri. Un singur lucru îi era imposibil ‒ să taie un șnur aproape impalpabil, care atașa ființa ei celestă de corpul material, pe care îl putea vedea perfect, dormind pe divan. Acest șnur se prelungea oricât, dar câteodată îi stânjenea mișcările”5.

Trebuie să facem următoarea observație: pentru ca acest concept numit cordon de argint să fie pus în evidență este necesară o stare specială care să facă posibilă ieșirea din corp a sufletului (catalepsie, meditație, somn). De aceea odată cu redescoperirea religiilor și credințelor folclorice din Extremul Orient (China, India), unde astfel de fenomene fabuloase sunt ceva obișnuit, în anumite cercuri occidentale spirituale, de obicei secrete, a început să se vorbească din ce în ce mai des despre cordonul de argint, ceea ce a produs și o literatură care și astăzi este consultată.

Dar așa cum am mai spus, noțiunea nu pare a fi de dată recentă; asemă- nător procedau moirele sau parcele din mitologia greacă, cele care decideau soarta torcând un fir al vieții fiecărui individ, credință existentă și în folclorul românilor prin Ursitoare. Plutarh (46-127 d.H.) își imagina daimonul intelectual al omului „ca o ființă plutind într-o lume mai înaltă, dar legat printr-o coardă de sufletul de jos”6.

Atunci când se vorbește de o preistorie a cordonului de argint este amintit și versetul 6 din Ecleziastul, o carte a Vechiului Testament, scrisă după toate probabilitățile în sec. II î.H.: „Până nu se rupe funia de argint, până nu se sfarmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor, și până nu se strică roata de la fântână; Până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost și până nu se întoarce duhul lui Dumnezeu care l-a dat; O, deșertăciunea deșertăciunilor, zice Eclesiastul; totul este deșertăciune”.7

Înțelesul acestor cuvinte-imagini, este că oamenii sunt supuși timpului, spre deosebire de divinitatea care este eternă, iar ei trebuie să se bucure de roadele muncii lor atâta timp cât firul vieții (funia de argint) nu s-a rupt, iar mintea (vasul de aur) încă mai e întreagă, cât timp organismul corporal (găleata de la izvor și roata fântânii) nu s-a distrus, până când trupul (țărâna) nu merge în pământ și până când sufletul (duhul) nu se întoarce la originile sale, adică la Dumnezeu.

Recapitulăm printr-un exercițiu de logică matematică: balada „Toma Alimoș” cântă despre un cal priponit de pământ cu un pripon de argint, în timp ce ezoteriștii expun teoria legăturii dintre corpul fizic și cel subtil printr-un cordon de argint. Din această ecuație rezultă egalitatea dintre priponul de argint și cordonul de argint.


1)O capodoperă a baladei românești „Toma Alimoș”, Minerva, 1989, p. 224, ediție critică și studiu introductiv de Iordan Datcu și Viorica Săvulescu.

2)Plutarh, Despre Isis și Osiris, Ed. Herald, 2006, p. 31.

3)Henrich Zimmer, Mituri și simboluri în civilizația indiană, Humanitas, 1994,

4)John Grimes, Dicționar de filozofie indiană, Ed. Humanitas, 1999, 145: „Linga – sharira – corp subtil. Conf. filozofiei Sankhya-Yoga, transmigrația privește corpul subtil”.

5)Alexandra David-Neel, Cu mistici și magicieni în Tibet, Ed. „Europolis”, Constanța, 1994, p .27.

6) Zalmoxis ‒ revistă de studii religioase, Ed. Polirom, 2000, p. 272.

7) Vechiul Testament, Ecleziastul, 12, 6-8.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *