LIVIU PETRU BERCEA ‒ Hotarul dintre lumi (Constantin Novăcescu)

O poezie veritabilă nu se poate naște din convenții sau locuri comune. O afirmație care se verifică și privitor la lirica poetului timișorean Constantin Novăcescu, autor a peste 15 cărți de poeme, constant în expresie și arie de selectare a trăirilor lirice. Recentul volum, Tentația golului (Ed. Junimea, Iași, 2023), completează un traseu care, chiar dacă pare (la o primă vedere) uniform, nu e deloc „monoton” sau lipsit de originalitate de la volum la volum. Debutând la o vârstă destul de „nefirească” pentru poeți (aproape toți se grăbesc, din adolescență, să-și scrie, nerăbdători, „opera”), Constantin Novăcescu încredința tiparului, abia în primii ani după 2010, un volum de „poeme arestate” (recuperate, apoi, din dosarele securității comuniste) pentru că îndrăznise să amintească de divinitate, cruce, clopote, biserică etc., iar acestea erau o primejdie pentru ateismul acelei perioade. Trecând prin simbolurile (poate chiar și științifice) ale unei cosmologii pluriverse sui-generis, prin „tentația golului” poetul încearcă o întoarcere la timpurile imemoriale ale începuturilor, când cosmosul era o aglomerare informă, un „gol”, din care s-au născut toate cele terestre prin voința și puterea Cuvântului. O prezență atotcreatoare însoțește existența poetului, manifestându-se ca o „filtrare” permanentă a sevei divine prin uriașe clepsidre cosmice care încă mai au ceva de spus în existența mundană a ființei. Apro- ximări sinonimice ale golului se întâlnesc aproape în fiecare pagină. Golul, nimicul, vidul, pustiul, abisul alcătuiesc o „lume”, de obicei greu sau imposibil de perceput cu simțurile noastre comune, dar accesibilă spiritului și imaginației poetice, o lume pe care o domină o prezență nevăzută, o energie căreia îi da- torăm, probabil, însăși multitudinea formelor existenței. Poetul pendulează între noțiunile (conceptele) amintite supra, văzute, într-o relație sinonimică aproape perfectă, între ele, ca fiind mărci (simboluri) ale unei lumi paralele cu cea a noastră, terestră, o manifestare a pluriversului pe care Constantin Novăcescu îl admite și îl „promovează” în poezia sa. Vidul, golul, nimicul au calitatea, ca într-o sculptură inspirată, de a „umple”, de a marca, de fapt, un spațiu, de a face ca acest spațiu să fie utilizat, „locuit”. Toate aceste concepte încep să aibă atributele materialității, ele marchează, identifică o lume paralelă cu cea terestră, a noastră, pe care o cunoaștem, o percepem prin activarea simțurilor umane cunoscute. Astfel devine posibilă și susținerea ideii de „terț inclus”, la care ține atât de mult poetul. Nimicul este „absență a toate/ gol nimic vid abis”, devenind „clipa de început a timpului”. Acest eter inițial este însă marcat de o prezență fecundantă, creatoare, de o „nemărginită semnătură/ a Unului” care „se revarsă în lume/ nimicul”, într-un spațiu încă inaccesibil prezenței umane: „nu poți vedea locul acela/ (nimicu-i departe)”. Vidul universal e încă nemarcat de atributele terestrității, e sinonim cu însăși energia inițială, așa că „nu are nume/ cuvântul nu-L poate cuprinde// ar putea fi nimicul”. A percepe omenește nimicul este doar o încercare a ființei pământești de a intra în jocul creației, o maximizare a capacității noastre de pătrundere în univers: „cutremurat în fața luminii/ să cutezi/ să deschizi ochiul și mâna-ți/ să mângâie nimicul”, nimic devenit o realitate aproape materială, ușor incertă, neutră, în raporturile dintre cer și pământ, ca în: „uneori se cernea nimicul/ în uriașe clepsidre desprinse de cer/ nu era neguros nu era luminos/ era nimicul”. Cu semnificații asemă- nătoare pare a fi și golul, matrice, uneori, pentru nimic: „golul e poate acel loc unde/ se naște nimicul…”, dar, parcă, mai perceptibil, pentru care acuitatea simțurilor nu ajunge însă: „parcă priveam în vis/ atâtea lucruri ascunse ochiului leneș/ desfășurau culori și umbre/ semne tipare golul”. E o stare primordială, amorfă, în care „cuvintele își pierd puterea”, iar eterul cosmic e plin de prezența Increatului: „vidul golul abisul nimicul / nu-L pot cuprinde încă”. Golul pare a lua forma unui „spațiu” circular, mult mai perceptibil decât nimicul: iarăși sunt/ în cercul din jurul golului/ (căutându-i centrul)/ cu-atâtea cuvinte de taină-n zadar/ încerc străpungerea”. În lumea dominată de nimic, de gol, de vidul primordial, concretul este o realitate virtuală, care permite, cum spuneam supra, într-un plurivers imaginat de poet, existența terțului inclus (o secțiune a cărții este dedicată acestui concept): „niciunde (și) pretutindeni/ același adevăr ascuns/ privirii leneșe/ desfășoară lumi/ nenumărate în plinul virtual”. Un cosmos plin de taine, în care poetul încearcă să se miște cât mai firesc. Nu e o poezie reli- gioasă în adevăratul sens al sintagmei – sau, cel puțin nu în sensul acceptat. Dar, acolo unde intervine taina (și, de cele mai multe ori, taina stă în strânsă legătură cu acest amorfism inițial), poetul presupune (acceptă) un Creator ex nihilo, o energie cosmică în fața căreia i se sfiiește condeiul. O particularitate lingvistico-semantică pe care am semnalat-o și altădată privitoare la poezia lui Constantin Novăcescu revine și în acest volum: solidaritatea semantică a unor concepte fundamentale, care apar aproape obsesiv, strâns legate între ele de puținătatea cuvintelor de legătură și de lipsa totală a oricărei punctuații, care dă cititorului libertatea de „a participa” esențial la asimilarea semnificațiilor textului. O carte sobră, frumoasă în toate accepțiile cuvântului, care întregește prin alcătuirea exterioară un discurs poetic cu esențe tari.