DANIELA VARVARA ‒ Peste umerii mei (Ion Scarlat)

Recenta carte semnată de Ion Scarlat, Peste umerii mei (Ed. Ex Ponto, Constanța, 2022), vine ca o reeditare cu revizuire și adăugire a primului său volum de versuri, din 2009. Poemele scrise recent completează și întăresc linia unui lirism meditativ-reflexiv construit în jurul iubirii ca sentiment suveran ordo- nator. Un alt element de noutate îl reprezintă traducerea poemelor în engleză, un gest de prietenie literară al Alexandrei Flora Munteanu.

Într-un poem-crez artistic, autorul punctează evoluția umană și individuală (Autobiografie), accentuând dimensiunea spirituală a omului și, implicit, pe cea artistică, în cazu-i. Aceasta îmi aduce aminte de o celebră zicere a lui Berdiaev: literatura este creație de ziua a șaptea. Cu alte cuvinte, scriitorul resoarbe Lo- gosul creator chiar de pe buzele Divinității, rescriindu-și sufletul și înălțându-l, prin cuvânt, prin capacitatea de re-creație, spre statura sa inițială, originară. Iată versurile din finalul textului amintit, care mi se par emblematice pentru demer- sul liric al lui Ion Scarlat: „Măruntaiele pământului/ simnic le-am smuls/ să pot da timpului în calea mea/ o nouă dimensiune.// Fără să știu, într-o zi/ pe mine însumi m-am întrecut“. De aceea, creațiile spiritului, printre care și poezia, pot fi considerate o a treia dimensiune, așa cum inspirat, autorul își intitula inițial volumul. Am menționat creațiile spirituale și nu m-am referit strict la poezie, pentru că Ion Scarlat este cunoscut interpret de muzică și cantautor, „Omul cu chitara“. Prin urmare, muzica și poezia sunt cele care îi încântă sufletul, care îl propulsează mai presus de țărâna din care suntem plămădiți. Prin aceste două arte, poate crea stări înălțătoare pentru cei care se lasă pătrunși de sen- sibilitate, de frumos. Pentru că ceea ce transmite Ion Scarlat prin versuri este echivalent cu ceea ce transmite prin muzică: încântare, delectare sufletească, emoție, plămădite din frământări umane, doruri, tresăriri, reflecții, interogații, căutarea de sine și de frumos, amalgamând deopotrivă efemerul naturii umane cu eternul lumii sensibile.

Veritabil navigator prin viață, prin „imensul ocean planetar“ (Shipyard), eul poetic ancorează acolo unde iubirea devine mare cu ape limpezi și blânde. Viața, poezia, moartea sunt avataruri ale îndelungii căutări a unui sens mai general: „ne cufundăm în moarte/ precum pescuitorii de perle/ în apele adânci ale mărilor“. Până nu ne învățăm „lecția“, până nu ne regăsim, suntem veșnic călători „roși de mereu alte căutări“. Suntem peregrini prin toposuri pe care le împărțim la mii de ani distanță, cu generații, orânduiri, tradiții, oameni care au fost sau care vor fi, „fără să mai știm dacă am fost cândva/ prin Teba ori Vicus Celeris“. Desigur, aici recunosc mândria celui care știe pe ce meleaguri însemnate trăiește, înțelepciunea celui care acceptă că nu e singurul locuitor al acestui tărâm, că, odinioară, în Vicus Celeris-ul nostru, a existat o civilizație care a lăsat urme. Și mă refer aici inclusiv la urmele arheologice din zona Vadu, la exponatele de la Muzeul de Istorie și Arheologie din Constanța și la cel din Histria, cu mențiunea că așezarea rurală pe care acum e plămădit satul Vadu, aparținând comunei Corbu, în care este născut și trăiește autorul, aparținea zonei histriote, cu cea mai veche cetate întemeiată de greci pe teritoriul nos- tru. Vicus Celeris a rămas în inscripții latinești din perioada 100-200 d.H. ca o așezare rurală, o comunitate civilă pe lângă un castru roman. Istoria locurilor, geografia lor le dau o strălucire aparte, iar Ion Scarlat plăsmuiește versul care celebrează acest aici: „Aici, de atâta lumină,/ plutește sărbătoarea în aerul vi- brant/ de cântecul nesfârșit al întinderii de ape// Pescărușii desenează cercuri largi/ să poată cânta în voie/ o legendă despre un pescar și o barcă/ iar eu să pot visa nestingherit/ călătorii abia începute/ prin albastrul care mă inundă“ (La Midia). Eul este o „sămânță încolțită în pământul care doarme adânc fără ape“ – cu trimitere la Facere, la timpul primordial. Tărâm de visare și de legendă, așa apare locul natal, ca și în textele lui Ioan Florin Stanciu, un excelent scriitor pe care l-a dat Corbu.

Iubirea este sentimentul liric cel mai pregnant imprimat în versurile lui Ion Scarlat; ea ordonează întregul univers liric, întregul construct al acestei cărți. Iubirea, în diferitele sale ipostaze: fior mistuitor de dor, de dorință, de împlinire, pe de o parte, iar pe de alta, melancolie, tristețe a pierderii persoanei îndrăgite, a depărtării. Totul, în limbaj liric simplu, aproape naiv. Cuvintele magice care fac sufletul să se deschidă spre visare, spre zbor, spre senin și frumos nu sunt altele decât cele mai cunoscute poate în orice limbă: „te iubesc“: „Hai, mică vrăjitoare,/ mai pronunță odată/ cuvântul acela magic/ și în sufletul meu/ va veni din nou primăvara//(…) Tu poți semăna lumina/ în privirea mea/ numai cu un singur cuvânt/ mai spune-mi odată «te iubesc»“. Astfel, sufletul, invadat de farmecul iubirii, devine o catedrală albastră: „(…) Să nu plângi/ trebuie să fii chiar fericită/ ți-ai dorit atât de mult/ un fluture pe umărul stâng./Este chiar lângă inima ta.// Da, și eu văd desenele ciudate/ de pe aripile sale./ Probail înseamnă ceva./ (…) Să nu plângi./ Voi zidi chiar în sufletul meu/ o catedrală albastră// Visele rătăcite/ poate le va aduce înapoi/ însuși Dumnezeu când/ va trece pe la casa Lui“. O catedrală în care gândul iubirii devine rugăciune, ca în versurile: „Doar un gând/ către tine/ și parcă Îl ating/ pe Dumnezeu/ cu vârful degetelor“ (Un gând).

La celălalt pol, dragostea ca melancolie, incertitudine, uitare, îndepărtare, însingurare este relevată în poeme precum M-ai uitat și O umbră: „Într-un târziu/ fără să vreau,/ am să devin/ doar o umbră/ peste sufletul tău/ atât de drag mie“, Ninsori: „Primul acord dăinuie încă/ prin labirinturi fără hotar/ și peste chitara fără de strune/a început să ningă“, Sinceritate – vezi metafora „pomul iubirii uscat“ sau în Premoniție: „Pasăre măiastră,/ te vei întoarce încă o dată/ cu o aripă frântă/ la culcușul din inima mea…“ și Sinceritate absolută: „Fără să mă vezi, într-o tăcere absolută/ mă sting ca lumina unei lumânări consumate“. Cum poezia este o trăire în spirit, o înaltă valență ce i-a fost dată sau spre care aspiră omul, cartea aceasta nu e altceva decât un „semn că am trecut pe aici“, un semn de existență în duh, care transcende timpul și spațiul, într-o altă dimensiune.