ANASTASIA DUMITRU ‒ Doina Păuleanu despre Constanța, cetate a memoriei

    Regretata Doina Păuleanu care, în 2023, ar fi împlinit 75 de ani, şi-a jertfit viaţa cercetării artei dobrogene şi mai ales redescoperirii farmecului şi fru- museţii Constanţei culturale. În 2023, se împlinesc 145 de ani de la revenirea
Dobrogei la Statul Român (14 noiembrie 1878), dar şi 110 ani de la inaugurarea moscheii (care a avut loc la 4 iunie 1913), evenimente despre care scrie şi Doina Păuleanu în cărţile sale. Având remarcabile performanţe profesionale, autoarea s-a dedicat valorificării artei constănţene, a cercetat personalităţile culturale, a investigat cazurile unor proprietari de case din peninsulă, a scris într-un mod captivant despre cei care nu mai sunt, dar care trebuie readuşi la lumină prin forţa evocării, de aceea voi folosi prezentul şi nu trecut când voi avea în vizor cărţile celei pe care o readuc în atenţia publicului. Puţini ştiu că Mihail Kogălniceanu, cel care îi îndemna pe români să vină în Dobrogea şi să cumpere pământ, a iubit Constanţa, unde a avut trei case, aici am avut primari devotaţi, preocupaţi nu numai de modernizarea oraşului, ci şi de con- struirea muzeelor şi de amplasarea unor statui emblematice, repere culturale investigate de Doina Păuleanu. Puţini sunt cercetătorii care să fi cunoscut totul despre instituţiile, străzile şi casele tomitane, cu istoricul şi locuitorii acestei străvechi şi multietnice urbi. Cărţile sale: Muzeul de Artă Constanţa (coord.) Bucureşti, 1998, Tranziţie şi identitate culturală, Constanţa, 1999, Axa Est- Vest. Constanta – istorie şi dinamica interculturală, Constanţa, 2000, Valori ale artei româneşti în Muzeul de Artă Constanţa, Bucureşti, 2001, Constanţa. Aventura unui proiect european, Constanţa, 2003 etc. şi numeroasele premii obţinute certifică palmaresul şi erudiţia acestei regretate personalităţi care a fost alături de noi la debutul revistei Interartes, în 2012, când ne-a găzduit la Muzeul de Artă Constanţa.
Nu mă voi referi decât la două dintre cărţile Doinei Păuleanu: Axa Est-Vest. Constanta ‒ istorie şi dinamica interculturală, ediţie revăzută şi adăugită, Fun- daţia Pro Arte Constanţa, 2000 şi Constanţa. Aventura unui proiect european, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2003, ambele fiind monografii atractive şi utile pentru cunoaşterea străvechiului şi fascinantului Tomis. În prefaţa cărţii, Axa Est-Vest. Constanta ‒ istorie şi dinamică interculturală, Radu Florescu scrie despre necesitatea monografiei oraşului modern şi românesc Constanţa ca
„simptom de maturitate istorică, ca semn cu privire la procesul de constituire şi afirmare a unei identităţi culturale locale, parte distinctă a identităţii naţionale româneşti.” Cartea cuprinde date istorice referitoare la întemeierea cetăţii, la pribegia lui Publius Ovidius Naso, evocă atât strălucirea oraşului, cât şi decăderea din cauza numeroşilor invadatori. Până în epoca modernă când a avut loc reintegrarea Dobrogei în graniţele statului român, Tomisul s-a situat
„sub vremi” şi sub vrerile multor cotropitori care i-au schimbat până şi numele, dar nu şi „idealul de civilizaţie”, aspiraţiile spre un topos cultural şi spiritual, care continuă să fascineze.
Doina Păuleanu aminteşte de sacrificiul întemeietor: „Originea oraşului Constanţa se pierde în negura timpurilor. Primul nume al oraşului a fost Tomis, o colonie milesiană despre care poetul Ovidiu, în Tristele lui, ne povesteşte o legendă: «Inde Tomis dictus locus hic, quia fertur in ielo./ Membra soror fratris consecuisse sui»”. (Acest loc fu numit apoi Tomis, fiindcă aici se zice că o soră a tăiat membrele fratelui său)”, povestesc ziariştii Th. Ionescu şi I.N. Duployen într-o monografie a oraşului publicată în 1924.1 Această legendă, care „datează dinainte de războiul Troiei”, spune că „Iason, eroul mitologic, voind să răpească lâna de aur din ţara Calchidei, s-a îmbarcat cu mai mulţi tovarăşi pe o corabie numită Argo-expediţia argonauţilor. Ajungând în Colchida, Iason, ajutat de Medeea, fiica regelui, răpeşte lâna de aur şi părăseşte pe furiş Colchida, luând în corabie şi pe fratele fetei, Absirt. Urmăriţi de rege, pe mare, şi fiind în primejdie de a fi ajunşi, fugarii debarcă pe stânca Constanţei, unde îl taie în bucăţi pe copilul Absirt, iar capul înfipt într-o prăjină îl aşază pe un loc înalt, pentru ca regele urmăritor văzându-l, să se coboare din corabie ca să-şi îngroape copilul, iar ei, în timpul acesta, să fugă mai departe. De la acest episod mitologic se trage şi numele Tomis, care vine de la verbul grec temno, a ciopârţi (temnos înseamnă a tăia)”.2
Calitatea sacrificiului întemeietor se evidenţiază prin opere perene de arhitectură şi sculptură, dar şi prin obiecte de cultură mai puţin durabile din specia celorlalte arte, afirmă Doina Păuleanu. Istoricul de artă susţine că locul ales de colonişti pentru ridicarea Tomisului oferea toate avantajele unei aşezări stabile şi durabile. Este citată opinia sugestivă a lui Ion Ionescu de la Brad care scria în anul 1850 despre „raritatea unui asemenea colţ de pământ care, pe o întindere atât de mică, a cuprins o istorie atât de bogată şi sbuciumată”.3 Doina Păuleanu este interesată de cetăţile greceşti Histria şi Callatis, deţinătoarele supremaţiei în epocă, dar şi de mai lenta dezvoltare a Tomisului despre care sunt puţine izvoarele scrise până în pragul stăpânirii romane. Cu toate acestea, tărâmurile noastre sunt evocate de Darius, care, în perioada, din 514-513 a. Chr., a luptat contra sciţilor ajungând aproape de cetăţile de la Pontul Stâng sau chiar prin acestea. Tomisul înfloreşte, fiind legat de comerţul maritim (prin care se leagă de centre importante precum Bizanţ, Apollonia, Atena, Rhodos etc.), dar şi terestru spre Axiopolis, iar de acolo în interiorul Daciei. Tomitanii bat monedă, aleg ca divinitate protectoare pe Apollo, îi venerează pe Zeus, Hermes, Poseidon, Dionysos, Demetra şi pe Dioscuri, suportă influenţe şi uneori fuzionează cu credinţele traco-getice, producând o iconografie originală de tipul Cavalerului trac. Apoi, Tomisul devine legat de soarta nefericitului Ovidius, creatorul operei de exil care mărturiseşte că a învăţat graiul getic. Mormântul celui care a murit la Tomis în anul 17 nu a fost descoperit. Referindu-se la Constanţa sub vremi, autoarea precizează că locul de exil al lui Ovidius a devenit oraşul Constantiana, apoi Kustendje. Oraşul a fost creştinat prin misionarismul Sfântului Apostol Andrei, despre care informează tradiţia, dar şi istoria scrisă că ar fi ajuns în Dobrogea. „Misionarismul său, care pune bazele creştinismului în Sciţia Mică, se integrează organic procesului etnogenetic traco-geto-roman”.4 Sunt dovezi care atestă faptul că în secolul al III-lea, creştinii tomitani erau organizaţi într-o comunitate, care face necesară înfiinţarea Episcopatului de Tomis în prima jumătate a veacului următor, apoi s-a dezlănţuit epoca persecuţiilor. La 7 martie 304, a murit, torturat, Efrem, episcopul de Tomis, la 13 februarie 319, este decapitat alături de alţi şase martiri, Zotikos.
În capitolul Însemnare călătoriei sale, sunt sintetizate opiniile pelerinilor care au trecut prin Tomis. La finele secolului al XVI-lea, când călătorul francez Francois de Pavie, în excursia sa de la Constantinopol pe Marea Neagră, trecea prin porturile Bengala (Mangalia) şi Constance (Constanţa), le găsea
„neprielnice”. Prin 1651, Evlia Celebi găseşte în oraş un total de 150 de case acoperite cu olane, câteva prăvălii şi „o geamie frumuşică”. În veacul următor, viaţa porturilor maritime cunoaşte un reviriment temporar cauzat de perma- nentele războaie din zonă şi de necesităţile lor de aprovizionare. Călătorii mărturisesc că numai cimitirele mai străjuiau ruinele de pe urma atâtor năvăliri „prădalnice”. În timpul războiului din 1809, cazacii ocupă Constanţa şi-i distrug zidul de apărare construit de turcii beligeranţi. Abia după Războiul de Inde- pendenţă al României (1877-1878), când Dobrogea este recuperată şi revine la patria-mamă, va cunoaşte o adevărată înflorire economică, demografică şi geostrategică. În câteva articole publicate în 1878, Eminescu scria în ziarul Timpul: „Din punct de vedere istoric, dreptul nostru istoric asupra Dobrogei este incontestabil”; „Dobrogea e o dependenţă naturală a Ţării Româneşti”.
Doina Păuleanu menţionează că regelui Carol i-a plăcut Constanţa, el a fost iniţial găzduit în casa lui Niculae Macri, comandant al portului încă îna- inte de 1877. După 14 noiembrie 1878, odată cu intrarea armatelor române în Dobrogea, primul prefect al Constanţei este magistratul Remus Opreanu (1844-1908), căruia i se face, alături de ceilalţi reprezentanţi ai administraţiei, o primire călduroasă. După această etapă, Constanţa se dezvoltă urmând mai multe planuri de modernizare. Cazinoul, construcţia-emblemă a unui spaţiu de vilegiatură, a constituit o problemă edilitară majoră, dar cu un început modest. În 1880, Cazinoul era o sală din paiantă, cu pereţii exteriori căptuşiţi cu scânduri vopsite în ulei şi „servea de distracţiune vizitatorilor în sezonul băilor”, putând fi utilizat şi pentru „baluri de binefacere organizate de primărie”, fiind alcătuit dintr-o sală de dans, două săli de lectură, pentru ziare şi reviste, cu săli de jocuri şi cu o terasă unde se cânta la pian şi se dansa.
Istoricul de artă Doina Păuleanu descrie dificultăţile ridicării noului cazinou, dar şi fastul inaugurării lui, se referă la „Societatea marilor stabilimente” şi la hotelul „Palace”, la casele istorice ale urbei, descrise ca „regăsiri contempla- tive” sau ca „sincronism al valorilor”. Un rol aparte îl are Catedrala ortodoxă „Sfinţii Petru şi Pavel”, lăcaş de cult, atribuit arhitectului Ion Mincu. Recepţia provizorie se face în 1885, dar sfinţirea bisericii are loc abia la 22 mai 1895. Motivul acestei întârzieri de un deceniu, care a adus prejudicii stării de con- servare a edificiului, se află în pictura considerată nonconformistă (în raport cu canoanele bisericii), realizată de artistul George Demetrescu Mirea. Doina Păuleanu, o cunoscătoare a artelor, analizează stilurile picturale şi arhitectura- le, caută modelele urbane, identificând farmecul discret al zonei rezidenţiale, ca „imagine spaţial finită a infinitei temporalităţi”. Referindu-se la moscheea din centru, îl citează pe Tudor Şoimaru care, în 1936, scria că „nimeni nu se mai îngrijeşte” de ea. „A făcut-o Regele Carol şi o mănâncă marea. A intrat umezeală şi sărătura în ea pe ogeac şi pe uşile ce clănţănesc de frig. Poţi să lingi sarea de pe ziduri… Covoarele, în care picioarele se înfundau ca în asfalt vara, sunt uzate”,5 afirmaţii pe care autoarea le consideră hiperbolizate. Doina Păuleanu aminteşte că moscheea din strada Crângului, nr. l, cea mai mare din Constanţa, a fost construită de Statul Român şi de regele Carol I, în anii 1910-1913, înlocuind geamia Mahmudia din 1822 ridicată ea însăşi pe locul unui alt edificiu musulman de cult. Proiectul îi este atribuit arhitectului Victor Gh. Ştefănescu, modalitatea de realizare este a lui Gogu Constantinescu, inventatorul de excepţie, în domeniul betonului armat pe care l-a şi folosit în construcţia cupolei. Aflăm că edificiul are în patrimoniul său, începând din 1965, data scufundării insulei Ada Kaleh, celebrul covor al lui Abdul Hamid, cântărind 490 kg la o suprafaţă de 144 mp, „dovedind, borgesian, că legenda poate fi premergătoare actului care a generat-o.” Inaugurarea moscheii a avut loc la 4 iunie 1913, cu participarea unei importante delegaţii de la Istanbul, scrie Doina Păuleanu.6
După ce prezintă istoricul palatului comunal, inaugurat la 17 iulie 1921, în ultima parte a cărţii, intitulată Exegi monumentum, Doina Păuleanu evocă odiseea monumentului lui Ovidius, care, până să ajungă în Piaţa Indepen- denţei, a zăcut nu numai în exil, dar şi în magazii. În 18 (31) august 1887, ziarul Farul Constanţei scrie despre dezvelirea monumentului, ceremonie la care au fost prezenţi miniştrii cultelor şi instrucţiunii publice, prefectul Remus Opreanu şi primarul de atunci, basarabeanul Mihail Coiciu. Ovidius, nici pe soclu, nu a avut parte de linişte pentru că edilii nu au căzut de acord asupra amplasării sale: Remus Opreanu susţinea amplasamentul actual, iar Mihail Kogălniceanu propunea un loc la malul mării, Ovidius este răsucit cu faţa spre mare, însă nu va sta mult acolo, căci în miezul zilei de 22 octombrie (1916), la intrarea în Constanţa, bulgarii, „dintr-un imbold sufletesc propriu, leagă în lanţuri statuia lui Ovidiu şi o trag cu bivolii de pe soclu; şi eleganţii bivoli bulgăreşti îl culcă la pământ pe delicatul autor al Tristelor”, povesteşte cu amară ironie, Ion Conea, în volumul aniversar „Dobrogea. Cincizeci de ani de vieață românească”, editat în 1928.7
Colonelul Marin Ionescu Dobrogianu reiterează acest fapt, publicând o fotografie care-i certifică adevărul. Statuia va fi repusă la loc şi rotită cu faţa spre mare. Alte statui care s-au ridicat prin subscripţie publică au fost cea a lui Eminescu (monument realizat de Oscar Han) şi a reginei poete Carmen Sylva (complex realizat de Ion Jalea, cel care îşi pierduse o mână în Primul Război Mondial). Nici monumentul reginei inaugurat în 15 august 1937 nu a avut o soartă mai bună, fiind dus în magazia Muzeului de Istorie în 1948, unde a zăcut câteva decenii.
Masivul volum Constanţa. Aventura unui proiect european este o conti- nuare a preocupărilor Doinei Păuleanu pentru studierea misterelor urbei de la malul mării. Cartea conţine patru capitole: Colonie şi cosmopolis, Vocaţia mediteraneană, Axa nord-sud, Despre administraţie locală şi protocoale regale aducând în lumină toate reperele acestui oraş port care a trecut prin mai multe faze până să ajungă la aspectul de azi. Lectorul găseşte elemente din istoria Tomisului, din Kiustenge şi din actuala Constanţă, toate aceste denumiri sunt dovada multiplelor transformări ale cetăţii străvechi întemeiate de greci, prelu- ate de romani, apoi de turci, ca, în final, să ajungă la patria-mamă. Constanţa este un oraş cosmopolit, cu savoare orientală, cu mentalităţi diferite, care atrage, iar aventura înceată pe străzile sale reconstituie istoria acestui oraş, întemeiat pe o peninsulă, cu trei deschideri la mare care farmecă. Privirea dintre mare spre oraş oferă o altă perspectivă de înţelegere a istoriei care a lăsat urme pe fiece piatră peste care au călcat diverse neamuri.
Doina Păuleanu scrie despre dorinţa foştilor edili de a moderniza oraşul, de a construi portul, muzeele şi monumentele constănţene. Deşi cartea este voluminoasă, călătoria prin acest univers fascinează prin poveştile adunate de autoare. Astfel, prezentând epopeea proiectului european al portului, din- colo de cifre şi nume, aflăm şi de mentalitatea orientală a locuitorilor care nu puteau înţelege modul de muncă al europenilor, câştigători ai multor proiecte de anvergură în Dobrogea. Vocaţia mediteraneană este descrisă prin prezen- tarea plimbărilor retrospective pe străzile Constanţei, prin evocarea caselor armeneşti şi greceşti, a teatrului „Elpis”, din cartierul grecesc al negustorilor, dar şi prin farmecul lăcaşelor de cult, a sinagogei, a moscheilor. Vizitatorii Constanţei erau impresionaţi de spectacolul şi solemnitatea rugăciunilor de la locaşurile sfinte. Sunt oferite date despre geamia „Carol”, inaugurată cu participarea familiei regale, alături de reprezentanții cultului musulman din România. Această geamie este numită „Kral camisi” sau „Geamia regelui” şi era deschisă în toate zilele, străinii priveau din prag, căci înlăuntru nu se putea intra decât descălţat şi creştinii nu erau obişnuiţi cu această operaţi- une. Autoarea se referă şi la culoarea locală a acestui „Orient în miniatură”, citându-l pe E. Pittard care scrie în 1920 despre un „extraordinar mozaic de rase”. „Punct de întâlnire între Asia anterioară şi Europa orientală, Dobrogea poate fi pentru unii o escală şi pentru alţii un adăpost… Păstrându-şi cu toţii comportamentul, portul şi limba (aceste popoare) constituie microcosmosul eurasiatic, laboratorul magnific de etnologie comparată.”8 Aceeaşi idee este exprimată şi de Tudor Şoimaru, autorul unei monografii, în care afirmă des- pre Constanţa că „s-a născut din drojdie de cafea, Afrodită orientală… Cu un şerbet de trandafir şi-o gingirlie ai o filozofie unică. Fără dramă, fără ecuaţii sufleteşti. Ai nostalgia peisajului şi lenea desţelenirii; mori cu fiecare plecare de vapor şi renaşti cu toate sosirile… De sus, de la cafenea, ai sub picioare marea, o desfizi, o stăpâneşti, nu-ţi scapă”.9
Lectorul este plimbat pe strada Tomis-Sulmona, ocazie de a-şi aminti de exilul lui Ovidius. Apoi este precizată istoria şcolii dobrogene, a multor edificii care au presupus documentare în arhive, autoarea s-a luptat cu neuitarea, cu „necontenita surpare a malurilor”, dar şi a clădirilor care riscau să intre în nămolul timpului necruţător. Aflăm de epopeea statuilor constănţene care, după ce cu greu au fost ridicate, au tot fost date jos de vitregiile istoriei: monumentul lui Ovidius a fost dat jos de pe soclu de bulgari, iar cel al reginei Carmen Silva, de către comunişti. S-au tot schimbat denumirile străzilor: Piaţa Independenţei a devenit cunoscuta Piaţă Ovidiu, gările s-au deplasat, unele plaje au dispărut ca aceea de la Vii, lăsând loc modernizării şi dezvoltării portului. Construcţiile au luat alte funcţionalităţi, unele devenind muzee. Aflăm că în 1897 Cercul literar Ovidius, fondat de „tinerimea” intelectuală avându-l drept conducător pe Petru Vulcan, pune bazele primei biblioteci publice din oraşul Constanţa. Scopul său este sintetizat într-un „Apel către toţi fiii ţerei cari râvnesc ca românismul să păşească sub gloriosa Domnie a M.S .Regelui Carol I, acolo unde a fost menit de destin să ajungă reprezentantul latinătăţei în Orient.”10 Intelectualii erau conştienţi că aveau datoria conlucrării „pentru fericirea acestei ţeri”, îşi propuneau să ridice „nivelul cultural în oraşul Constanţa ca şi în tota Dobrogea, prin alcătuirea unei Biblioteci universale”. Alte scopuri erau să ţină conferinţe cu intrare liberă, să iniţieze şcoli „pentru adulţi unde să înveţe multe lucruri folositoare vieţei lor practice şi cei în vârstă”. Intelectualii au fost preocupaţi de crearea unui cadru propice răspândirii culturii prin instituţii şi reviste. La Cazinou au fost evenimentele cu trupe greceşti care l-au jucat pe Faust, au fost invitate diverse orchestre care au concertat zilnic pe terasa Cazinoului. La 8 februarie 1916, Enescu are primul său concert la Constanţa, Cella Delavrancea evocându-l: „Cânta cu ochii închişi, desprins de realitate, dus de undele sonore pe înălţimi pe care nu le atingi decât prin muzică”.11
Cartea oferă informaţii valoroase referitoare la prezenţa membrilor casei regale la Constanţa. În 16 octombrie 1896, lucrările din port sunt inaugurate de către regele Carol, care aşază primul bloc de beton al digului în larg, la o distanţă de 60 m de ţărm. Sosirea trenului regal la Constanţa se face cu fast, se intonează imnul naţional, regele trece în revistă garda de onoare, primarul urează bun venit, regele răspunde binevoitor, iar doamnele oferă buchete de flori reginei, toţi având un mare entuziasm. În subcapitolul Fapte vrednice de pomenire la palatul regal, Doina Păuleanu evocă mai multe episoade memo- rabile, altele de viaţă cotidiană care îi au ca protagonişti pe membrii familiei regale. Carol I a fost legat de acest ţinut prin vocaţia de ctitor, a revenit ade- seori în urbea tomitană. Primul său popas a fost în septembrie 1879, iar de atunci marea l-a cucerit şi obişnuia să vină des în fiecare an, „căci Dobrogea este fructul celui dintâiu mare act naţional, care a înfrăţit dinastia cu neamul românesc ‒ războiul pentru independenţă. După Bucureşti şi Sinaia, locaţii care erau asociate cu viaţa oficială, la Constanţa regele „era mai în largul său”. În 1899, aniversarea a 18 ani de la încoronare, s-a sărbătorit la Constanţa, în ziua de 10 mai, cu mult fast. Regele Carol I iubea oraşul de la malul mării nu pentru fast, ci pentru libertatea lui, el străbătea zilnic oraşul, aproape singur în trăsură, spre a se duce în port la pavilionul reginei şi spre a se înapoia la palat. Constănţenii se obişnuiseră cu apariţia regelui, „încât manifestaţiile sgomotoase din alte părţi erau înlocuite cu saluturile pline de respect, dar şi de adâncă iubire cărora El le răspundea cu o vădită plăcere.” „Ne amintim cu toţii cum în timpul preparativelor pentru primirea ţarului din primăvara lui 1914 mergea regulat la Cazino de două ori pe zi, ca să inspecteze personal mersul lucrărilor şi să dea el singur o mulţime de indicaţiuni despre cele ce trebuiau făcute. Vizitele acestea aproape neobservate chiar de vizitatorii ce se preumblau de-a lungul digului din dreptul bulevardului, le făcea cu aceeaşi simplitate şi lipsă de etichetă… Şi cu caldă simpatie se interesa în fiecare an de progresele oraşului nostru şi de tot ce putea să merite o cât de mică aten- ţiune din partea sa. Uriaşa lucrare a portului, lucrările primăriei şi în deosebi întărirea malurilor, erau cercetate de marele rege cu amănunţime şi adesea ori cuvântul său autorizat, pus acolo unde trebuia, a netezit multe din greutăţi de care se isbia înfăptuirea acelor lucrări”.12
În şedinţa Consiliului local din 27 iunie 1898, s-a decis botezarea vapoa- relor Regele Carol I şi Principesa Maria. Ziarul estival Sirena scria despre iubirea Reginei Elisabeta pentru mare, în acest sens, şi-a dorit construirea unui cuib într-un pavilion modest ce seamănă mai mult cu o cabină de vapor. „În încăperile strâmte ale acestui loc de odihnă s-a adăpostit, în primăverile şi verile anilor din urmă, regina-poetă Carmen Sylva. Începând cu vizita pe care fosta pereche regală a făcut-o Constantei, când cu inaugurarea lucrări- lor portului în 1909, oraşul acesta a prins să aibă o atracţie din ce în ce mai mare pentru cei doi suverani. Cu deosebire fosta regină se simţea aici mai bine decât oriunde”.13 Sunt enumerate cele două motive care o legau pe Carmen Sylva de Constanţa: spre sfârşitul vieţii sale, ea era veşnic suferindă şi medicii o sfătuiseră să se folosească de aerul mării care în adevăr îi făcea mult bine; marea mai avea pentru regina-poetă farmecul pe care-l exercită asupra tuturor firilor alese şi impresionabile, „singurătatea, misterul, infinitul apelor dădeau aripi închipuirilor de artistă.” Regina Elisabeta îşi lua în fiece an reşedinţa la Constanţa, pentru o lună sau două, informaţii pe care le găsim şi în mărturiile reginei Maria din trilogia Povestea vieţii mele, de unde aflăm despre şederile mătuşii sale în acest oraş unde se retrăgea într-o simplitate încântătoare. Regina Elisabeta care nu avea deloc simţul pragmatic a iubit marea, arta, poezia, făcea acte de caritate, acestea împodobindu-i sufletul sensibil. Pierderea soţului iubit a dat o lovitură puternică sănătăţii plăpânde a reginei Carmen Sylva, apoi s-a retras la Curtea de Argeş, iar pavilionul din port a stat „părăsit şi trist”.
Este amintită vizita memorabilă a ţarului Rusiei însoţit de familia imperi- ală la Constanţa în ziua de 1 iunie 1914, ea reprezintă „obiectul discuţiilor şi supoziţiilor de tot felul, ce se fac azi în lumea diplomatică şi provocarea unei nesfârşite serii de articole asupra politicei externe în mai toate gazetele.”14 Deşi vizita a avut un caracter „intim” (plănuirea unui mariaj între ducesa Olga şi principele Carol), în mediile politicii externe s-au făcut multe speculaţii. Doina Păuleanu sintetizează programul întregii zile şi le enumeră pe toate persona- lităţile care au luat parte la acel eveniment istoric: organizare perfectă, salve de tun, zborul a şase aeroplane la mică înălţime, apariţia iahtului imperial, primirea cu pâine şi sare a ţarului. Principii Ferdinand şi Carol se prezintă milităreşte ţarului, apoi sărută mâna ţarinei. În timp ce suita se cobora, ţarul este condus de M.Sa Regele şi trec împreună în revistă compania de onoare; după aceea, ţarul cu întreaga familie imperială rusă intră în pavilion… Intrând în pavilion, ţarul a fost întâmpinat de Virgil Andronescu, primarul oraşului, care „pe o splendidă tavă de aur, a oferit tradiţionala pâine şi sare”, primarul Constanţei a rostit următoarele cuvinte: «În numele oraşului Constanţa sunt fericit şi mândru pentru onoarea ce ne-a fost dată de a ura Majestăţii Voastre şi Augustei Voastre familii bun venit pe pământul românesc».Ţarul a răspuns:
«În numele Meu, al M.S. împărătesei şi al familiei imperiale, vă mulţumesc de frumoasele urări de fericire ce-Mi faceţi pe pământul românesc»”.15 Tava de aur aveau inscripţia «România 1 Iunie 1914» şi purta marca oraşului Constanţa. Atât tava, cât şi solniţa au fost dăruite ţarului de către regele României. Suveranii au fost primiţi de întreg corpul ofiţeresc din localitate, care se afla înşirat pe treptele bisericii. După oficierea serviciului divin, de o măreţie extraordinară, de către episcopul Nifon, ambele familii regale au fost miruite la iconostas sărutând o icoană şi o cruce de aur. „Atât icoana reprezentând pe Sf. Nicolae, cât şi crucea de aur s-au închis într-o cutie de catifea roşie şi s-au dăruit ţarului de către P.S.S. Episcopul Nifon al Dunărei de Jos”.16 Apoi, invitaţii au vizitat portul, iar la pavilionul regal, a avut loc un dejun strict intim la care nu au luat parte decât membrii familiei imperiale şi membrii familiei regale române. Dejunul oficial a fost la restaurantul Cazinoului la care a participat toată suita imperială, d-nele de onoare ale curţii imperiale şi curţii regale române, toţi miniştrii şi alte persoane oficiale.
Principesa Maria, viitoarea regină, a fost atrasă de oraşul nostru chiar înainte de a-l cunoaşte, dintr-un motiv formulat explicit şi anume, corespon- denţele cu Anglia copilăriei sale. Iubirea pentru mare se va întrupa mai târziu în construcţia castelului şi amenajarea grădinilor de la Balcic, de aceea, va reveni pasionant, cu fiecare ocazie ivită sau creată. La Constanţa se va construi palatul regal în centrul Constanţei, dar şi unul la Mamaia, purtând semnele iubirii familiei regale pentru mare.
Spre sfârşitul celor 560 de pagini ale cărţii, Doina Păuleanu aminteşte de epopeea ridicării monumentului lui Eminescu şi al muzei lui, Veronica Micle, demers cultural iniţiat de Comitetul Pro Eminescu, alcătuit din intelectuali- tatea urbei. „Pentru preşedintele ales al comitetului, I.N. Roman, aceasta a fost şi ultima responsabilitate socio-culturală asumată: finis coronat opus; a făcut-o însă cu duioşie şi dăruire: îl cunoscuse pe Eminescu la Iaşi în 1886. După moartea lui Roman în iulie 1931, conducerea i-a revenit amiralului Ion Bălănescu… Opera poetului a devenit, în anii următori, subiectul unor erudite conferinţe pentru strângerea de fonduri. Distinse personalităţi naţionale au răspuns, după puteri, apelului, incluzându-se în listele de subscripţie. Alege- rea artistului şi a machetei – se ştie – au fost făcute de Tudor Vianu cu totală bună credinţă. În anul 1931, Comitetul Pro Eminescu iniţiază, cu inocenţa caracteristică frumoaselor cauze, un demers singular: încearcă să-1 determine pe primar să instituie o taxă suplimentară de 1 leu la biletele de băi pentru Mamaia.17 Probabil că ultima adresă din viaţa sa, înregistrată la 10 iulie 1931, I.N. Roman o scrie şi semnează cu două zile înainte de moarte. Este o nouă rugăminte, adresată primarului, de a percepe taxa de 1 leu la toate băile din oraş şi de la Mamaia”.
După un îndelungat studiu de arhivă, dar şi după o profundă cunoaştere a Constanţei, istoricul de artă şi omul arhivelor, Doina Păuleanu face o ra- diografie (inter)culturală a oraşului de la malul mării, reconstituie pagini din trecutul tomitan, identifică reperele şi urmele trecerii personalităţilor prin urbe, readuce în actualitate case şi oameni, toate şi toţi fiind simboluri sau alegorii ale neuitării. Chiar dacă Tomisul a fost mereu în pericolul surpării malurilor, personalităţile noastre au ştiut să dezvolte treptat un oraş modern şi să ridice nu numai ziduri, ci mai ales o cetate a memoriei, având ziduri culturale care ne asigură dăinuirea. Doina Păuleanu rămâne o personalitate căreia îi putem atribui sintagma sacrificiului (re)întemeietor, o jertfă necesară rezistenţei şi salvării prin cultură. În acest sens, Doina Păuleanu, istoricul de artă este un Meşter Manole nu de la Argeş, ci de la Marea Neagră, care a crezut în idealul său cultural şi ne-a făcut şi pe noi să nu deznădăjduim chiar şi atunci când forţele nefârtaţilor vor să dărâme noaptea ce construim noi ziua. Dincolo de nefârtaţii istoriei nedrepte, care au căutat comorile acestui rodnic pământ, există o axă spirituală şi o dinamică interculturală care aparţine metaistoriei, iar acolo ultimul cuvânt îl au apostolii, iar cel dintâi chemat a fost apostolul Andrei care a venit pe plaiurile dobrogene să fie pescar de oameni, să ne arate darurile adevăratei comori, mărgăritarele care au devenit seminţele creştineşti ale mântuirii noastre.

NOTE

1. Constanţa şi Techirghiol. Ghid ilustrat, Institutul grafic Albania, Constanţa, 1924, p. 11 şi urm., apud, Doina Păuleanu, Axa Est-Vest. Constanta ‒ istorie şi dinamică interculturală, ediţie revăzută şi adăugită, Fundaţia Pro Arte Constanţa, 2000, p. 15.
2. Doina Păuleanu, Axa Est-Vest…, p. 15. Această legendă este identificată în Foustel de Coulanges, La cité antique, 1849, apud Rosario Assunto, Scrieri despre artă. Oraşul lui Amfion şi oraşul lui Prometeu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 11.
3. Ion Ionescu de la Brad, Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja, Constantinopole, 1850, tradus de FI. Mihăilescu, în Analele Dobrogei, III, 1922, apud, Doina Păuleanu, Axa Est-Vest…, p. 16.
4. Arhiepiscopul Lucian Florea, Adrian Rădulescu, Monumente creştine şi ortodoxe între Dunăre şi mare, „Analele Dobrogei”, serie nouă, I, nr.1, Constanţa, 1995, p.18-39, apud, Doina Păuleanu, Axa Est-Vest…, p. 33.
5. Tudor Şoimaru, Constanţa, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, Bucureşti, 1936, p. 22-23, apud, Axa Est-Vest…, p. 188.
6. Axa Est-Vest…, p. 189.
7. Ibidem, p. 215.
8. Alexandru P. Arbore, Caracterul etnografic al Dobrogei sudice ‒ din epoca tur- cească până în 1913, în „Analele Dobrogei”, XIX, vol. II, Tipografia Dacia, Constanţa, 1938, p. 119, apud D. Păuleanu, Constanţa…, p. 61.
9. Tudor Şoimaru, Constanţa, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II. Bucureşti, 1936, p. 29-30, apud ibidem, p. 61.
10. Ibidem, p. 396.
11. Dintr-un secol de viaţă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987, p. 59, apud D. Păuleanu, p. 185.
12. Sirena, I, nr. 26, Constanţa, 16 mai 1916, p. 1, apud, apud D. Păuleanu,
Constanţa…, p. 454-455.
13. Ibidem, p. 456.
14. Ibidem, p. 458.
15. Ibidem, p. 463.
16. Ibidem, p. 465.
17. D. Păuleanu, Constanţa…, p. 484 şi Doina Păuleanu, Axa Est-Vest. Constan- ţa ‒ istorie şi dinamică interculturală, ediţie revăzută şi adăugită, Fundaţia Pro Arte Constanţa, 2000, p. 218.