VALERIA MANTA TĂICUȚU ‒ Cuvinte în rana timpului (Camelia Manuela Sava)

Structurat în două cicluri de poeme („Despre mine” și „Vorbesc aripile”), recentul volum al Cameliei Manuela Sava „Despre mine vorbesc aripile” (Editgraph, Buzău, 2022) pare, la prima lectură, un discurs reflexiv-liric despre descoperirea identității artistice și transformarea ei într-o „poveste cu mărgele”, deci în ceva prețios, bun de împodobit „un peisaj colorat cu îngeri”: „Sângele are contur negru/ timpul desenează un om c-o inimă primitoare/ nici un înger nu pleacă la culcare/ până nu se sting una câte una/ stelele”. Universul personal se compune din cadre fotografice, când alb-negru, când color, în dispunere emoțională: „Guști/ carnea gândurilor/ frăgezimea ideilor te încântă/ fotografiezi viața ta/ viața altora// Porți în suflet îmbrățișarea din acea fotografie făcută/ cu aromă de veșnicie// Iubirile/ sunt culorile care te impresionează cel mai tare// Faci un selfie să recunoști/ aripile/ de cuvinte legate” („Fotografiezi”).

Ca poetă, Camelia Manuela Sava are capacitatea de a duce în transcen- dent și micile evenimente casnice, și drama de proporții prin care trece lumea bolnavă, înrăită de măști și ordonanțe de urgență, incapabilă să vadă dincolo de prezentul în suferință. Îngerii trec nebăgați în seamă, iar ocrotirea divină, oricât de generoasă, pare neputincioasă în fața răului absolut care a cucerit mințile și sufletele: „Aseară Dumnezeu trecea pe strada mea/ desculț/ călca pe frunzele ude/ luminau stelele veștede/ luna sângera ca o inimă/ pașii Lui erau mici și adânci/ pentru o clipă S-a oprit să mă îmbrățișeze cu zâmbet/ omenos” („Întâlnire”). Dacă „Cerul e martorul unei fotografii neliniștite” („Dimineața”), construcția de sub el, oarecum mitică, devine expresia acestei neliniști, a acestei neîncrederi permanente în posibilitatea umană de a accede la adevăr: „O casă solzoasă a născut/ un ou mic solzos/ din care s-a ivit dragostea/ cu solzi” („Construcție”). Fanteziile (unele erotice, dar la modul decent) sunt, ca întotdeauna, o modalitate de evadare din lumea în care iubirea nu mai reprezintă ancora în real, ci autocombustie, pierdere, uitare: „Ești doar umbră în brațele mele/ în casă văd tablouri în loc de ferestre/ fumul iese din coaste/ adorm re- pede// Lethe șoptește numele meu” („Această oboseală”). În imaginar, poeta se vede sub formă de pasăre: aripile deschise îi simbolizează, pe de o parte, pe părinții care-au ținut-o cât mai departe de zbaterea mocirloasă a semenilor, iar, pe de altă parte, sugerează legătura cu părintele și învățătorul suprem: „Aripa dreaptă e ochiul verde al brațelor mamei/ ea naște în fiecare iarnă un copil îmbătrânit/ Vărsătorul strigă/ printre mugurii nopții/ Dumnezeu apasă tare cu podul palmelor/ coastele lui Adam// Aripa stângă e mâna tatălui/ el se odihnește pe umărul meu/ ca un copac rezemat de fructele sale// Despre mine vorbesc aripile/ un om suprapune înserarea peste lumină/ viața peste moarte/ bine rău femeie bărbat” („Despre mine vorbesc aripile”). Ființă sensibilă, poeta tânjește după zbor, după spații deschise, după cântec și după iubire, adică după ceea ce condiția umană pare să fi pierdut ori să fi bagatelizat de-a lungul timpului: „Aripa dreaptă/ e martorul ce scrie negru pe alb// Aripa stângă șoptește numele iubirii/ poezia e în travaliu multicolor// Corbul își spală penele cu sânge auriu/ poezia stă scrisă în stâncă negru pe alb” („Cântecul aripilor”). Când scrie, Camelia Manuela Sava este conștientă că intră într-o luptă cu iluziile și că finalul nu va fi cel imaginat: „Nu mai frământați cuvintele rubinii/ cu picioarele goale/ cu picioarele cailor// Pe câmpul de luptă/ iluziile/ se preschimbă în flori/ lăptoase” („Lupta cu iluziile”).

Cu o construcție interesantă, poeme ca „Iarna”, dar, mai ales, „Încăput. Neîncăput” trasează, în catrene expresiv sugestive, lanțul de simboluri care constituie fundamentul emoțional, motivațional-artistic și uman, până la urmă, al volumului: frigul, ochii, tata, anotimpurile, fericirea, fântânile, copiii, poeții: opt trepte ale cunoașterii, de la ceea ce vezi cu ochiul interior („Ochii sunt apoși/ mâinile zgârie stânca/ tragi oblonul peste înserare/ nimic nu doare mai tare ca dorul”) la revelația finală: „Tu scrii eu scriu ea scrie/ umplând paharul cu amar/ peste foile albe se revarsă preaplin Dumnezeu” („Încăput. Neîncăput”).

Al doilea ciclu al volumului are structura unui jurnal în care sunt consem- nate nu micile evenimente cotidiene, ci ecoul lor, emoțiile, sentimentele celei care trece prin timp conștientă de valoarea lui. După un tur sentimental prin locul unde, de fapt, nu se întâmplă nimic, ultimul popas este la bibliotecă: „La bibliotecă am ajuns la timp/ ce de cărți mi-am zis/ turnul babel era fericit/ mă puteam ascunde dincolo de cărămizi/ dincolo de masca albastră/ invitații așteptau curioși în sală/ lansarea cărții mele trebuia să înceapă curând/ le-am spus că nu ne grăbim/ avem o pădure de traversat/ iar eu trebuia să-mi încălzesc vocea/ să îmi scutur emoțiile pe preșul de la intrare/ drumul îl făcusem pe jos ca un eschimos/ ce umblă cu gândurile răsfirate” („O zi”).

Două poeme („Zbor” și „Artă poetică”) din a doua parte a volumului îl conduc pe cititor la descoperirea raportului care există între creator și opera sa: scrisul, dincolo de modalitatea de eliberare și autocunoaștere, dincolo de valoarea te- rapeutică pentru ființa fragilă, supusă nesfârșitelor chemări ale abisului, poate fi și o cale fericită de a găsi și de a păstra esențialul: „Ceea ce scriu e povestea/ risipită pe câmpiile unde bunicul adăpa caii/ lumina se sparge în mii de culori/ dimineața aduni cuvinte din rana pământului// Poetul iubește și lasă lumea să judece/ viii cu viii și morții cu morții” („Artă poetică”).