ANA DOBRE ‒ Yoga sentimentală a gân- dului poetic (Luiza Cala)
Pașii care duc în imaginarul în care Luiza Cala se străduiește să contureze diafan yoga sentimentală (Editura Detectiv literar, București, 2022) sunt trepte pe care le străbate împreună cu G.Flaubert, Th. Edison, B.Pascal, Nichita Stănescu, din gândirea cărora extrage esența tare a gândirii poetice, necesară poetei pentru a intra în aceeași vibrație a simțirii hipersensibile. Ea optează, desigur, fără a ignora gândirea rațională, pentru cea sentimentală, simțind cum „gândului meu” îi cresc „niște aripi”, prinse în „plasa magului trecător”, pentru gândirea sentimentelor, așezând în mozaic sentimental, trăiri și stări atinse de aburul lirismului.
Poeta Luiza Cala străbate, apoi, grădinile propriului suflet, percepe trecerea ca alergare a eului în labirintul timpului și speră/aspiră la armonizarea cu celălalt pentru a reface, prin iubire, cuplul originar, perechea predestinată. Yoga – „Am auzit că există o yoga,/ Yoga sentimentală,/ Yoga care unește/ trăirile toate/ În frumoasă simțire”, este pentru ea o tehnică și o modalitate de a trăi, urmărind armonizarea vitruviană a ființei în roata timpului universal, dar și armonizarea cu sine pentru a atinge punctul de echilibru perfect între rațiune și afect, și cu celălalt, pentru refacerea mitică a ființei originare. Experiențele sunt fulgurante, înscriindu-se, uneori, pe traseul devenirii, consecutive, înșirându-se ca mărge- lele pe ața timpului interior: „Uneori nu te văd,/ Alteori ești prezent permanent/ În apropierea mea,/ Chiar în mine.// Uneori te admir,/ Alteori te iubesc/ Sau te ignor jucăușă.// Sunt și zile în care/ Te-aș lipi în amintire”.
Gândul este un laitmotiv, însoțește ca un ecou tot ceea ce trăiește și atinge eul în Ascunde-mă în gând, Ascunsă sub gândul tău. În universul gândirii poe- tice, Luiza Cala se regăsește pe sine și își clădește propria mitologie, sugestive fiind Entitatea care îmblânzea tauri, Nechibzuința pământească, mitologie pe care o populează cu visele și visurile sale. Aspirația eului este, permanent, armonizarea cu celălalt, pe care-l definește ca visare împlinită, pentru topirea totală a unuia în celălalt, simțind acut „mâinile gândului tău”, cum se strecoară ca un fluid până la conștientizarea deplină: Noi ne eram totul, mister și gând plenar: „Eu îți eram mister,/ Noi ne eram/ Putință./ Comuniunea aceasta/ Ne înalță/ Peste cel de-al nouălea cer.// Noi ne eram!”. Trăirile, emoțiile, nostalgiile, tristețile, melancoliile sunt o bibliotecă, pe rafturile căreia se așază, mitizate, clipele, secundele, veacul („Niște zei primitivi/ S-au adăpostit/ În biblioteca tră- irilor mele.”), uneori, în gânduri pribege sau în gând fisurat, alteori, în amintiri abandonate. Luiza Cala oficiază ca o preoteasă (Preotese și preoți), slujind altarului iubirii într-un act conștient, guvernat de rațiunea sentimentului: „Semințe de tine îmi decorau/ Interioarele răvășite;/ Semințele noastre/ Se îmbrățișau/ De lungă căutare obosite”.
Afară sau înăuntru („Linia orizontului/ S-a curbat către mine…”), limita aparține eului, nu și limitările, însă, deși, uneori, eul conștientizează dizarmo- niile, mimând zările tale care îi/îmi sunt interzise, în „ciudată clipire”, de „sacru și vulgar”, interogând retoric: „Când se deschid zările?”, acordându-și, așadar, speranța dorinței împlinite și pe cea a mitizării, „doar (că) eu eram zeiță!…”
Lumina este laitmotiv în secțiunea Versuri care nu trebuie nimănui, simbol prin care Luiza Cala se relaționează cu divinul („Doamne, se termină lumina?”), creând pentru sine altă dumnezeire: „Sunt un călător/ Prin poveștile/ Celor care se iubesc”. Laitmotivele se armonizează sub cupola temei iubirii, sentiment universal și etern, care ține lumea în ființă. Lumea poetei se populează, acum, cu îngerii păcii: „M-am scuturat în îngerime,/ Acolo unde binele/ Îmi este pre- zervat,/ Am înșfăcat apoi/ Platoșa ocrotitoare/ Ca să trec/ Prin murirea nouă/ Dată de răsăritul turbat”; în/cu această îngerime, eul aspiră la întronarea deplină a luminii, a binelui și la risipirea întunericului: „…Îngerii păcii sunt pe drum,/ Liniștea voastră/ Se sfârșește acum!// Faceți loc, îngerii vin!”.
La capătul călătoriei prin imaginarul pe care l-a propus, Luiza Cala se în- toarce asupra universului virtual al cuvântului, cărămida de sunet – semnificat și semnificant, care stă la temelia construcției poetice. Chiar dacă literele pot părea indecente („Literele se lungesc indecent,/ Sfătuite, poate,/ De Chirico”) și „straiele lor se franjurează,/ nu se mai leagă de cuvinte”, risipindu-se „printre umbre trecătoare, sumbre”, privite pentru ultima oară, înainte de a le finaliza în construcții care să-i poarte gândul, poeta decide: „Cuvintele au pierdut indecența!”, permițând metamorfoza – schimbarea la față, trecerea prin meta- foră, așadar, din denotație în conotație, aceea care răsfrânge umbra Pythiei, umbra virtualităților de sens.
Pe strada zeilor lăuntrici („Pe strada mea înfloresc/ Flori de gând,/ Se coc fructe de realizări,/ Pe strada mea oamenii sunt buni,/ Frumoși,/ Pe strada mea oamenii/ Adăpostesc zei darnici/ Și câțiva călători/ Printr-un mâine al păcii.// Pe strada mea locuiesc eu/ Și o mare de suflete blânde. (…)// Strada zeilor mei lăuntrici!”), în labirintul sufletului care desăvârșește cunoașterea prin autocunoaștere, imaginea Pythiei fuzionează cu cea a Casandrei, preoteasa nefericită, cu darul proorocirii nerecunoscut de semeni. Resimțită ca un alter ego, suferința Casandrei („O rază de lumină,/ Abia îndrăznită,/ Brăzda sfioasă/ Ultima față pământeană/ Fața Cassandrei”), este răscumpărată prin surplus de încredere: „Noul adevăr,/ Cel care se înstăpânea/ Peste lumea,/ Până mai ieri știută,/ Nu era adevăr.// Nu plânge, bună Cassandră,/ Timpul tău nu a trecut,/ Este doar păstrat/ Într-o lume mai bună!// Nu plânge,/ Mâine în adevăr/ Ne vom oglindi!”.
Pendulând între rațiune și afect, între cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică, poezia Luizei Cala o scrie, îi transcrie sufletul în mă- sura în care ea însăși își scrie poezia, păstrând ritmurile gândului ce aspiră la materializarea metaforică.