CONSTANTIN DRAM ‒ Shanti Nilaya și strigătul cocorului mut

Acest nou volum semnat de poeta Shanti Nilaya (Dezlegarea de Ulise, Editura 24 Ore, 2023) relevă un nou gen de imaginar, în care livrescul se intersectează cu modalități specifice de decantare a unui orizont emoțional neașteptat; practic, volumul e rezultatul unui balans ingenios, cu configurări poetice de calitate, atestând, în această nouă formulă, alte atribute ale unui scriitor dedicat programului său.

Cititorul remarcă de la bun început toată atenția acordată de autoare ela- borării textuale. Cele două elemente paratextuale de la deschiderea volumului trimit spre cele două tipuri de conținut numite mai sus. Este vorba de o dedicație ad-hoc (Dorului meu, fără de care această carte nu ar fi avut nume), respectiv un sugestiv motto din Faust (Să istoviți pe scena-ngustă/ Creațiunea-ntreagă, crugul mare…). În aceeași linie a elaborării cu program se înscrie și gândirea unui text cu valoare de pandant, intitulat la La teatrul poematic, în care putem deja descoperi nuclee semantice și elemente de stilistică (o anume topică, o cadență căutată și preferința pentru imagini pe care le vom identifica pe parcursul volumului): „O-naripare de altfel de rang – / Intrarea ei în scenă c-un Big-Bang,/ La Teatrul Poematic/ miriade de aplauze stârni:/ Cu o palmă sfera albastră,/ cu cealaltă cerul se porni,/ Chiar dacă-n trup numai idei erau/ Și Calea Tatălui de-a se-ntrupa-n cuvânt/ Abia urmau”.

Primul ciclu se intitulează Ars poetica – Despre utopica republică a scriiturii (venind astfel în consonanță cu afirmațiile de până acum). Cum toate ciclurile din volum sunt relaționate explicit cu un motto, aici descoperim o inserție din Platon: Am venit pentru a ne aduce aminte… O anamneză. De aici pornind, cititorul se poate lăsa călăuzit de mesajul subliminal vizat (sau nu), neputându-se însă trece de asocierea explicită între textul platonician și imaginile poetice propuse de autoare. Remarcăm multele conexiuni culturale care îmbogățesc creator lec- tura, limbajul ce își propune să se depărteze (aici) de emoții, predilecția pentru un anume gen de imagini și sugerarea unui lanț simbolic: Divinitatea, creatorul, cuvântul, omul: „Între stânga și dreapta,/ Gândul Lui mă gândește – /pădure și vreasc,/ Pentru foc mă culege/ ca pe slovă cu slovă și/ mă toarnă-ntr-un teasc.” Al doilea ciclu din volum este Pe-atunci când zeii mai călcau pământul, cu o trimitere paratextuală la Imnul X, al Creației, din Rig-Veda. Cu o disociere propusă între timpul terestru și timpul divin, ciclul are un conținut ce reînvie miticul, zeii/ oamenii, în jurul acestora configurându-se câmpuri semantice de referință: viața, nașterea, moartea și o macro-imagine sugestivă și atot-acoperitoare „nunta de cuvinte”. De asemenea, tot aici găsim și poemul titular, din care cităm: „Eu am trecut pe malul celălalt/ Și-n urmă țărmul a retras pământul,/ Corăbiile-n ape-au înghețat/ Căci marea și-a retras din pânze vântul./ M-am așezat să stau de vorbă mult/ Cum gânditorul sta-n străvechea vatră − / El, în necropola cu rit și cult,/ Eu, pol opus al epocii de piatră.// Dezmărginire, până-n zări m-ai dus!/ Nu se legase-n crugul său Ulise / Să nu-și desfacă nodul care-a prins,/ De trupul lui, catarg vrăjit de vise…/ Și m-am lăsat cuprinsă în tumult/ Cu marinarii gândului pe-afară,/ În seara lumii celei de-nceput/ Uitasem că sirenele omoară…”

Nova antiquitas – Condei scăpat de biciul anatemei este următoarea secvență din volumul semnat de Shanti Nilaya. Aici descoperim sugestive trimiteri spre ceea ce înseamnă poetul, poemul, muza pentru autoarea volumului și multe conexiuni de ordin livresc (arborele sefirotic, Kafka, Cehov), încât o întrebare legitimă (la care vom găsi răspunsul în al patrulea ciclu) este aceea dacă rezistă un discurs poetic extras doar din zona livrescului. Un frumos pastel, ca o pată de culoare, schimbă parțial modelul urmat cu perseverență: „Stă primăvara pe un rug,/ Gata să scape din firidă,/ Și germinează noul crug/ Albastru-n trupul ei prelung,/ De amforă-cariatidă…”; de asemenea, un poem insolit este cel numit Versete luchiane, în care versurile sunt pe măsură, frumoase și pline de o armo- nie secretă: „Mâinile tale, ah, mâinile/ Cum își înalță tulpinile/ Și cum își leagă penelul de os,/ Să-mi pună culoare, să-mi pună miros./ Descătușându-mă din forma rigidă,/ Prin golul ferestrei pe pânză ivită,/ În mările nopții, albe timone/ Sunt mâinile tale visând anemone…”

Cu Ars amandi – Comorile de aur ale Teutei poeta își dezvăluie parte din- tr-un filon sufletesc mai puțin exploatat în această carte. Dincolo de inerentele asocieri culturale care sunt amprenta de netăgăduit a substanței poetice, aici sunt transpuse liric pulsiuni ale sufletului, emoții, sentimente, filtrate discret, fără efuziuni romantice. E și o frumoasă înțelegere a imaginii sferelor dantești dar, mai cu seamă, cu rezultate notabile, sunt adiționări de stări sufletești, în care sentimentul invocat în notația paratextuală inițială, dorul, e cel mai pregnant. I se alătură zbuciumul necontrolat, frământările surprinse în tonuri neașteptate, completând astfel întregul acestui volum. O mențiune deosebită o acordăm po- emului De ordinul trăirii vreau s-ascult, text deliberat provocator, cu inflexiuni ce amintesc, creativ, de Bacovia și chiar de poezia bună a lui Adrian Păunescu: „Și ninge ca-ntr-un recviem de Mozart,/ Se-aprinde vreascul cu altfel de foc,/ Albind surâzătoarele imperii/ Cu ger îngemănate/ La un loc,/ Sub vina tragică a celor care/ Scriu despre toate câte-n lume dor,/ Ca cerul să le-ntoarcă-a doua oară/ Spre viețuirea noastră/ Și a lor.”

Următorul ciclu, Dintr-o atât de stranie geneză, trece la forme de mitizări originale, surprinzătoare fiind imaginea propriului Rai și a „copilului mic ce stă în Dumnezeu”; cât privește ultima secvență, Fericirile lumii celei noi: Ieșirea din Matrix, reușește o interesantă trecere de imaginarul biblic (Chivotul legii, evan- ghelistul Matei și… a unsprezecea poruncă („Și gândea îndârjit la cunoașteri/ necuprinse prin timp de demult,/ ca un înger căzut care-abjură/ tot ce-n urmă lăsase, trecut…/ Nu știa, nu știa el sărmanul/ ce cuprins avea ultima lege –/ cea de a unsprezecea poruncă:/ în chivot să încapă doar zece!”) la un imaginar post- modern cu macro-nuclee specifice ce vizează reîntregiri culturale: Neo (personajul din Matrix, Aleph, pasărea măiastră, lumina, rugăciunea).

Din Epilog. Pentru o invocare deschisă, reținem motto-ul din Sfântul Augustin și întregirea avântată a cunoașterii poetice și divine, totodată, în versuri ce trimit spre ritual consacrat, de vremuri când limbajul poetic era al inițiaților adevărați: „Lasă-mă, Doamne, să te cunosc/ Așa cum Mântuitorul își cunoștea rănile/ Dinainte să i se fi născut./ Așa cum ochii –/ planete ale Cuvântului Tău –/ Își cunoșteau orbitele,/ Înainte ca privirea să își țâșnească/ Strigătul cocorului mut!”.

Această ultimă imagine poate fi grăitoare pentru aventura poetică descrisă de Shanti Nilaya. Dincolo de pletora lingvistică, dincolo de multiplele semne cul- turale, dincolo de formele lingvistice meșteșugite, dincolo de emoții în filigran… Se ascunde adevărata dramă: strigătul cocorului mut”.