BOGDAN PASCAL ‒ Silvia Luchian ‒ gânduri de primăvară

Silvia Luchian, artistă dobrogeană, născută pe meleaguri constănțene și stabilită pe malurile Dunării, la Tulcea, este absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, București, promoția 1974, clasa condusă de profesorii Florea Dinu-Șerban și Ilie Pavel, este membră a Uniunii Artiștilor Plastici – Filiala Tulcea și, de asemenea, face parte din Asociația Scriitorilor „Aegyssus” Tulcea. O persoană sinceră și caldă, a cărei prezență poartă aureola unei nostalgii senine, fapt care îi aduce o notă de distincție, tulcenii o îndrăgesc, nu doar grație prezenței pe simeze, ci și prin faptul de a fi contribuit, prin munca sa de profesor de educație plastică, la Școala „Constantin Găvenea” și la Liceul „Grigore Moisil”, la formare a zeci de generații de elevi.

Prezentă și în acest an, la ediția curentă a Salonului de Primăvară, unul din evenimentele artistice definitorii pentru activitatea U.A.P. – Filiala Tulcea, în calitatea sa de artist plastic, doamna Silvia Luchian a expus, de-a lungul timpului, în cadrul multor expoziții naționale organizate în țară – București, Buzău, Bârlad, Constanța, Drobeta Turnu Severin ș.a. ‒; este un nume bine implicat în destinul Taberei de Creație de la Calica (1983-1990), semnătura ei apărând și în expoziții de grup în străinătate – Germania, Franța, multe din lucrările sale fiind admirate în colecții particulare din Franța, S.U.A., Canada, Germania, Norvegia, Suedia, Anglia, Grecia, Italia, Israel. La Constanța, prezența artistei Silvia Luchian a fost în cadrul expoziției „Incursiuni în peisajul dobrogean”, găzduită de Muzeul de Artă Constanța, în anul 2013.

Ajunsă la un moment în care decursul vieții sale de până acum permite o generoasă și fructuoasă privire în urmă, artista Silvia Luchian a consimțit să ne împărtășească un mănunchi din gândurile ei. „M-am născut la 15 noiembrie, în 1951, la Cerchezu, o localitate aflată la 9 kilometri de Negru Vodă și doar câțiva kilometri până la frontiera cu Bulgaria, un spațiu geografic interesant, plin de soare, culoare, un ținut al canaralelor, ce străbat sudul Dobrogei până dincolo de Kaliakra.

Acolo mi-am petrecut o copilărie frumoasă, chiar dacă nu lipsită de obligațiile gospodărești specifice – se știe că la țară, copiii de la vârste fragede aveau tot felul de sarcini de îndeplinit în gospodăriile tradiționale. Preocupările mele în desen și pictură au devenit mai serioase și mai de luat în seamă undeva în jurul vârstei de 10-12 ani, când desenam cu o linie mai precisă orice mă interesa mai mult, făceam portrete, reproduceri, caricaturi, de culoare aveam să mă atașez mai târziu. Lucram cu pasiune oricând găseam mai mult timp liber – că nu prea era – aproape făcusem o obsesie pentru desen. Părinții mei erau încântați, tata avea ceva carte, făcuse la Constanța gimnaziul și seminarul.

Treptat, aveam să atrag atenția celor din jur, mai ales a colegilor și a pro- fesorilor, atunci am auzit pentru prima oară vorbindu-se de talent: „Tu ai talent, trebuie să urmezi o școală, un liceu de artă”, iar cel care îmi spunea acestea era Marin Voinea, primul meu învățător, el le fusese învățător și părinților mei. Școala din sat îi poartă numele cu cinste, iar eu, o deosebită recunoștință.”

Își amintește cum, în vara anului 1965, urcând de la plaja Modern, din Constanța, pe strada Cuza Vodă, alături de cumnata ei, au trecut pe lângă Liceul de Muzică și Arte Plastice. „Ne-am interesat mai întâi de secția canto, pe care doream să o urmez, participasem la mai multe concursuri de muzică populară pe raion, pe regiune. Aveam să aflu că în liceu nu exista o secție canto, decât la Școala Populară, aflată pe aceeași stradă, ceva mai spre mare. Și nici nu puteam să studiez vreun instrument – mai ales pianul – era prea târziu pentru așa ceva, intram în clasa a opta. Totuși, directorul, mi-a recomandat studiul unui instrument care mi s-ar fi potrivit, credea el, violoncelul. Am refuzat și, cumva, mi-a părut rău mai târziu, dar cred că Domnul ne aranjează lucrurile cum știe el mai bine. Am fost întrebată apoi dacă nu vreau să urmez artele plastice. Am acceptat cu bucurie și cu o oarecare ușurare! Și, peste doar câteva zile, m-am prezentat la examenul de aptitudini, alături de alți copii, o clasă întreagă. Nu știu cum am reușit să îi conving pe cei din comisie. Anul acela, 1965/1966 (anul școlar – n.n.), a avut un rol decisiv în pregătirea mea, era pentru prima oară când am luat cunoștință cu atâtea noțiuni legate de limbajul plastic, gramatica fiecărui element compozițional, tratare valorică în tehnici diferite etc. Insist asupra acestei perioade întrucât, fără pregătirea mea din clasa a opta nu aș fi reușit la examenul de admitere pentru intrarea în clasa a IX-a. În anii de liceu, chiar dacă am fost obișnuită cu un ritm de lucru foarte încărcat, având ore atât dimineața cât și după amiaza, am avut noroc de profesori buni, unii dintre ei cunoscuți și ca artiști, fără de care eu nu aș fi existat, artistic vorbind – Victor Mihăilescu, Gheorghe Gheață, Ioan Duman, Ion Mătăsăreanu, Elena Olteanu, Lucas Zocrafos. Astfel, în acei ani avea să se contureze și preocuparea mea pentru pictură și culoare, care avea să se sublimeze în anii de facultate. Facultatea la care mă gândeam atunci avea profil pedagogic, mă pregăteam pentru meseria mea de profesor și astfel, am terminat studiile universitare la București, în cadrul Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Profesorii din facultate, unii dintre aceștia, foști studenți ai lui Camil Ressu, Ion Medrea, mă apreciau pentru desenul meu cu o compoziție pe care o considerau riguroasă. Pot spune că la facultate programul de studiu a fost mai lejer decât cel din liceu. Nu a fost ușor la admitere, se dădea examen la desen artistic, pictură și compoziție, probe eliminatorii, apoi la limba și literatura română, din aceste două etape se calcula o medie generală”.

Fire cu un potențial artistic polivalent, destin punctat însă prin culoare și tușă de penel, Silvia Luchian se arată a fi deopotrivă de plurivalent înrădăcinată în filoanele pline de inspirație ale istoriei artei. „Nu aș putea spune că mă regăsesc în vreun curent artistic sau altul. Cred că am fost atrasă de curentele unde preocuparea primordială a artiștilor era culoarea – impresionismul, fauvismul, nabismul – aș putea spune mai degrabă că am fost atrasă de creațiile marilor artiști ai Renașterii, apoi continuând cu impresionismul și celelalte curente principale ale secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Mi-au plăcut așadar Claude Monet, Pierre-Auguste Renoir, Berthe Morisot, desigur, apoi post-impresioniștii Paul Gauguin, Vincent van Gogh, Henri de Toulouse-Lautrec, Paul Cézanne, nabistul Pierre Bonnard, precum și reprezentanți ai fauvismului – Henri Matisse, Raoul Dufy, André Derain, Albert Marquet, într-o oarecare măsură am fost atrasă și de suprarealism. Din punct de vedere al consistenței cromatice, se poate spune că am avut, în creația mea, o perioadă mai roz, urmată de alta violet, o perioadă a contrastelor și a culorilor tari, saturate, strălucitoare, chiar violente și cu un contur al formelor mai puternic. De asemenea, îmi plăcea Alexandru Ciucurencu și poate, într-o oarecare măsură, am fost influențată de creația acestuia.”

Despre maniera în care își percepe și intenționează creația, artista ne împărtășește o viziune proprie, maturizată de experiență. „Prin creația mea încerc și îndrăznesc reconstituirea unor imagini din trecut, în încercarea de a mai salva, recupera ceva, din frumuseți care s-au pierdut. Lucrările mele sunt figurative, mai puțin explicite conceptual, îl las pe privitor să găsească mai multe sensuri imaginii propuse. De exemplu, creez o atmosferă plină de singurătate, dar și de speranță; fiecare lucrare aduce, transmite anu- mite stări și chiar dacă nu există și personaje umane incluse, las să fie resimțită prezența umană – într-o curte, cu clădiri vechi, unele ruinate, o frânghie cu rufe întinsă, un ghiveci de flori la fereastră semnalizează că acolo locuiește cineva, că mai există o speranță de viață. Cred că peisajul, în ultima perioadă, este genul predilect pentru mine, realizat cu elemente locale specifice spațiului nord și sud dobrogean, inclusiv al celui din Cadrilater, cu alternanțe de vegetație și piatră, de nou și vechi, de lumină și umbră, realizat compozițional într-o manieră spontană, pe alocuri elaborată.

Pentru mine arta nu are doar rol decorativ, ci și funcțional, cred că, privită astfel, o regăsim pretutindeni, în multe domenii de activitate. Indiferent de schimbări și cu toată nebunia ultimilor ani, arta va rămâne, atâta timp cât vor exista și oamenii. Omul este creația lui Dumnezeu și, prin ceea ce la rândul său creează, încearcă doar să o reconfigureze. Până la apariția fotografiei artiștii au tot încercat să reproducă natura, cât mai fidel, după aceasta realitatea a fost reprezentată mai sintetic, mai decorativ uneori. Eugène Delacroix, artist al secolului al XIX-lea e unul dintre primii care dă semn acestei schimbări de percepție, cu o viziune mai amplă, un mod de reprezentare bine regăsit în cu- rentul impresionist. Consider că la momentul actual, contează foarte mult ideea artistului, dat fiind că astăzi artistul are o mult mai liberă opțiune asupra a ceea ce vrea să reprezinte.”

În privința gândurilor spre viitor, Silvia Luchian pare a avea o atenție bine focalizată pe noi proiecte ce își așteaptă materializarea. „Pentru viitor… mi-aș dori să pot găsi un răgaz între diferitele probleme co- tidiene, să îmi creez un mediu propice pentru a-mi realiza și alte serii de lucrări, mai conceptuale, cu aceleași teme sau chiar abordând altele. Și bineînțeles, să pot scrie, să termin ceea ce am început, un roman nou…”

Romanul „Amintiri cu parfum de canara”, primul roman al doamnei Silvia Luchian, tipărit la Harvia, Tulcea, 2009, își are izvorul în șirul amintirilor pe care mama artistei le depăna în verile în care se revedeau, o carte pe care autoarea o privește ca pe o cronică de familie, surprinzând transformările profunde pe care vâltoarea istoriei le-a adus într-unul din cele mai izolate sate din Dobrogea, iar romanul „La păscut cu inorogul”, apărut la Editura Karograf, Tulcea, 2012, aduce prezența fantasticului în arealul rural, prin prisma mitologiei populare.