GABRIEL RUSU – Constanța. Gramatica rememorării – Îndreptar de întâmplări, personaje și întâlniri (DIANA DOBRIȚA BÎLEA)

DIANA DOBRIȚA BÎLEA. Mă dau în vânt, chiar și în cel de gradul 8 pe Scara Beaufort, după biografiile scrise de cei care le-au trăit. Nu mă refer la autobiografii, nu-mi plac, din motive de retorică generală și personală. Când îți scrii autobiografia, parcă îți ridici bleg privirea către o oficialitate căreia îi ceri mizericordie, pe când atunci când îți scrii biografia, pur și simplu te bagi în seamă cu un amic, la cafenea, în tren, pe net.

Paranteză. Cu scriitorii pe care nu i-am (prea) cunoscut, am stabilit o cutumă: îi rog frumos să-mi trimită o biografie scrisă de ei. Hei, cititorule, n-ai idee ce probă de ficțiune a lor este aceasta, nu în sensul imaginațiunii, a abaterii de la adevăr, ci în direcția stilistică, a modului în care cuvinte, propoziții, fraze, care nu aspiră la apariție editorială, modulează o viață așa cum a fost ea. E text pe viață de text.  Închid paranteza.

Diana Dobrița Bîlea și-a scris biografia și mi-a trimis-o, ca unui amic băgat în seamă pe net. M-am împrietenit instant cu ea. Nici nu se putea altfel, pentru că am dat mai întâi de cărți citite de autoare, apoi de cărți scrise de autoare. Încep să citesc și citez: „De Cosette, fetiţa din Mizerabilii, am auzit pe când aveam cinci ani; (…) tata mi-a povestit câte ceva din viaţa ei pentru a mă convinge să vreau să învăţ literele, ca apoi să aflu singură din cărţi lucruri uimitoare. Și m-a convins”. O să-ți fabric un roman acum, cititorule, fii atent, un roman mai modern, mai post, fii atent! Încep în zigzag tristram shandy, cu finalul: „Mi-am petrecut viaţa, aşadar, în: Gârliciu, Constanţa, Bucureşti, Sicilia. Din 2012, locuiesc în Constanţa”. Diana Dobrița Bîlea s-a născut la 6 august 1967, în comuna Gârliciu, judeţul Constanţa, pe malul Dunării. Apoi, mult mai apoi, a locuit cinci ani în Sicilia, unde a scris în limba italiană Perche amiamo?, roman publicat acolo în 2012 și lansat în trei orașe din fericita insulă. Paranteză. Mediterana își face toate insulele fericite. Închid paranteza. În același an, s-a întors în România, a tradus, a adaptat și a publicat romanul ‒ De ce iubim? a apărut, în 2015, la Editura Ex Ponto. Și așa ajung, reajung la scriitorii constănțeni de care îmi amintesc într-o gramatică din ce în ce mai permisivă. Îmi amintesc și lucruri de care-și amintesc numai personajele mele. Iată, Diana Dobrița Bîlea își amintește: „Când aveam 16 ani, am trimis vreo 2 poezii la revista Tomis; la Poşta redacţiei, dl Nicolae Motoc mi-a răspuns astfel: «Se pare că aveţi talent. Prospeţimea unor imagini ne face să susţinem această idee». Apoi urmau exemplificările”. Se pare că avea/are, ea, talent. O, nea Nae Motoc, mi se face puținmult dor de el, cred că tresare mai pe la începutul acestei cărți. Și nu numai el tresare, tresar și Ovidiu Dunăreanu, și Ion Roșioru, și Angelo Mitchievici. Pentru că memoria Dianei Dobriței Bîlea își spune cuvintele: „În 2015, habar nu aveam că vreau să intru în Uniunea Scriitorilor. Dar am cunoscut doi Oameni minunaţi, doi maeştri, doi îngeri literari care au intervenit în destinul meu: domnul Ovidiu Dunăreanu şi domnul Ion Roşioru. M-au convins că am talent şi m-au susţinut din toate puterile lor. Domnul Ion Roşioru mi-a prefaţat/postfaţat fiecare roman după ce m-a cunoscut (doar primul roman, Iubirea urcă muntele, publicat mai întâi în 2004 şi apoi în 2015, nu a beneficiat de condeiul său fermecat.) Domnul Ovidiu Dunăreanu m-a numit «prietena mea» şi «dunăreancă de-ale mele» din 2015 când m-a cunoscut. În timp ce-mi citea romanul Omul dintre două lumi, în 2017, mă suna şi-mi spunea că n-a mai citit un roman atât de frumos de 10-15 ani. La lansarea acestei cărţi, a afirmat public că sunt cea mai bună prozatoare dobrogeană dintre toate femeile care au scris pe aceste meleaguri. În 2018, am devenit membră a Uniunii Scriitorilor din România, susţinută şi de dl profesor Angelo Mitchievici. În 2019, dl Ovidiu Dunăreanu mi-a prefaţat romanul Fântână în cer”. Fac un calcul (dacă greșesc, scuze, DDB, sunt varză la matematică), în 2019 Diana Dobrița Bîlea avea 52 de ani. Ce făcea când avea 14 ani, iată: „Am scris primul roman în vacanţa de vară dintre clasa a opta şi a noua (în preajma vârstei de 14 ani, i-am împlinit atunci, în august). În liceu, am scris alte romane, aveam cititori printre colegi; la internat, erau expuse lucrările mele: poezii, de regulă”. Păstrează regula și debutează, la 27 de ani în buză cu 28: „(…) în revista Luceafărul, nr. 18 BIS, Bucureşti, 7 iunie 1995, p. 14, cu poeziile: Eu pe obrazul timpului acest, Sisifa, Domnul «X»”. Îmi place sintagma „timpului acest”. În restul timpului „acel”, orice scriitor își câștiga pâinea și computerul: „Profesiile mele de-a lungul timpului: am lucrat în învăţământ, la Gârliciu; corector (Libertatea, Bucureşti), jurnalist (colaborări în Bucureşti, în trecut; recent, şi în Constanţa); în prezent, redactor şi jurnalist colaborator”. Asta pentru că, să punem punctul pe „i”-ul profesiei ‒ „Am fost şefă de promoţie la postliceală (Cultură, secţia Tehnoredactori, Bucureşti) şi la facultate, unde am avut diplomă de excelenţă, media celor patru ani de facultate: 9,25” ‒, Diana Dobrița Bîlea a absolvit Facultatea de Științe Politice și ale Comunicării, secția Jurnalism.

A venit și paragraful în care să punem punctul pe „i”-ul scrisului. Este ușor diversificat ca genuri literare, scrisul, însă are o constantă retorico-te- matică recognoscibilă. Voi reveni asupra acestui aspect care formalizează o carte de identitate literară. Deci poezie, proză desantată direct în roman, gazetărie preponderent culturală. Tânăra/matura autoare decide: roman. Și roman avea să fie: Iubirea urcă muntele (Editura Europolis, 2004, reeditat la Editura Ex Ponto, 2015), De ce iubim? (știm povestea siciliană și reeditarea, prefață pontică de Ion Roșioru), Dragoste și război (Editura Tipo Moldova, 2016, reeditat la Editura Ex Ponto, 2016, acum cu o prefață de Ion Roșioru și o postfață de istoricul de marină militară comandor dr. Ioan Damaschin), Îngerul Linei (Editura Ex Ponto, 2016, prefață de Marius Chelaru, postfață de Ion Roșioru), Omul dintre două lumi (Editura Ex Ponto, 2017, prefață de Ion Roșioru). Apoi o surpriză, o abatere de la calea romanului, aparentă abatere, dacă vei citi, cititorule: Impresii de călătorie în lumea cărților (Editura Ex Ponto, 2018, prefață de Rodica Lăzărescu). După care revenim, autoare și cititori, la roman, Fântână în cer (Editura Ex Ponto, 2019, prefață de Ovidiu Dunăreanu, postfață de Ion Roșioru). La această sumară bibliografie, adaug două notații. Prima, repetată cu osârdie în această carte a mea, e că data nașterii editoriale lasă de multe ori în mister data conceperii. Vidi. A doua e motivul pentru care am semnalat la fiecare ediție numele prefațatorilor și postfațatorilor: cei mai mulți dintre ei sunt personalități ale culturii constănțene pe care le respect scriitoricește, iar girul lor constant pentru un nou venit în iubita noastră Dobroge a ficțiunilor îi certifică noului venit valoarea și apartenența. Veni, vici.

S-a scris însuflețit despre cărțile Dianei Dobriței Bîlea. Selectez ceea ce mă interesează, democratic:

„Diana Dobrița Bîlea este o prozatoare adevărată în ambele sensuri ale cuvântului: atât în dezvoltarea largă, riguroasă, pe zeci de pagini, a unei situații, cât și în atenția pe care o arată cuvântului, așezării lui în propoziția simplă sau în fraza amplă, ramificată (…). Cartea de față abordează o temă mult discutată sociologic – aceea a unei egalități reale de șanse și de tratament «sentimental» a persoanelor cu anumite invalidități, într-o societate care abia acum încearcă să integreze, până la sensibilul punct al trăirilor interioare, pe aceia care au avut neșansa să ajungă «altfel» decât majoritatea semenilor lor. În ce măsură însă narațiunea va rămâne o referință în lumea literară, numai timpul o va stabili”. (Aureliu Goci, în Curtea de Argeș, aprilie 2016 – despre Iubirea urcă muntele);

„Scriitoarea Diana Dobrița Bîlea ne vorbește adesea în paginile romanului său de excepție, despre spiritul apelor, despre spiritul curat și nevinovat al copiilor, ca venind din adâncuri și de la Dumnezeu. Cititorul va vorbi, mult timp după ce va fi închis coperțile romanului Dragoste și război, despre spiritul literar al autoarei. Cu siguranță că este un spirit nu doar înțelept și profund, dar și un spirit de înaltă clasă literară, de lumină și har, dăruindu-ne cu iubire și profesionalism un roman contemporan, scris cu penița și cerneala zilelor noastre, despre o poveste, deloc inventată, a zilelor trecute care, iată!, face istorie și pe care nu avem voie să o uităm. Căci, așa cum spunea filozoful american George Santayana, «cei care nu îşi amintesc trecutul sunt condam- naţi să îl retrăiască»” (Mihaela Meravei, în Vatra Veche, noiembrie 2016);

„Îngerul Linei al Dianei Dobrița Bîlea din Constanța, roman apărut la Ed. Ex Ponto, 2016, e povestea tulburătoare a Angelinei Călin, o mogâldeață de fată care cunoaște gustul infect al decăderii, cu toate implicațiile ei, după ce printr-un concurs de împrejurări nefast, rămâne singură pe lume. Prin speranță, ambiție, inteligență, reușește să treacă prin toată agonia cu un vis: acela de a deveni scriitoare, ceea ce se și întâmplă (…). Diana Dobrița Bîlea, o autoare care prin profunzime și originalitate, a reușit să câștige nu doar admirația cititorilor, ci și aprecierea criticii, ceea ce îi confirmă un drum luminos către podiumul literaturii române. Închei cu admirația și cu bucuria că am descoperit un autor de care sigur vom mai auzi” (Mihaela Aionesei, în Vatra Veche, martie 2017);

„(…) romanul Dianei Dobrița Bîlea rezumă, conștiincios, o inferfață a unei realități imediate, sacre, pe fundalul unui «scenariu comun». Valorile morale şi spirituale create de personajele cheie de-a lungul romanului, procedeele estetice intratextuale şi modalitatea de exprimare a instanţei narative străbat romanul pentru a defini o altfel de gândire mitică, una complicată progresiv. Tocmai acest lucru atrage o regenerare a poveștii, romanul devenind o oglindă a mitologiei ca reper estetic” (Mirela Savin, în Vatra veche, august 2017 – despre Omul dintre două lumi);

„«Fântână în cer»: poezie, mitologie, magie, psihologie, parapsihologie, șamanism, onirism, sete de absolut. Un roman cu esențe care pot obloji estetic răni ale supraviețuirii terestre, un reper în proza noastră fantastică, o gnoză a iubirii înnobilată cuceritor cu ficțional, cu filosofia magilor” (Ion Fercu, în Ex Ponto, nr. 3-4/2020);

„În opinia autoarei, creaţia artistică îl scoate pe scriitor din cotidianul apăsător pentru a-l introduce într-o lume a fanteziei, în timp ce lectorului i se permite să vadă realitatea într-o nouă perspectivă (…). Spaţiul exterior, artistic reprezintă doar un simplu pretext pentru izolarea instanței intradiegetice într-un univers domestic intern unde trezeşte imaginaţia şi îl transpune în lumea ideală a poveştilor, așa cum observăm în Oniric, basmic, psihologic, accente kafkiene sau religioase despre Firele ascunse, subintitulată proză scurtă din diverse timpuri, de Ioan Dumitru Denciu, unde: «Fantezia debordantă a prozatorului coroborată cu știința conjugării riturilor, a miturilor, a credințelor populare, a superstițiilor, a prejudecăților, a elementelor basmice, a compo- nentelor realului cu suprarealul, nevoia de a umple goluri și de a trasa cu o tușă personală, neofensatoare pe anumite spații ale Vechiului, dar și ale Noului Testament, împlinesc un rotund literar ofertant, plin de surprize, care îmbie la reflecție». (…) Vocea autoarei îşi găseşte, în acest volum, treptat, prin fiecare cronică, o notă distinctă: uneori caldă, alteori capătă reflexe de metal, plină de efervescenţă şi prospeţime, combustie şi stricteţe, entuziasm şi tonuri sentenţioase (…). În fapt, volumul Impresii de călătorie în lumea cărților este unul fără artificii, o mână întinsă prietenește pentru a întâlni o altă mână, un suflet sincer, este o carte mereu deschisă pentru a fi citită și completată de către fiecare pentru toţi ceilalţi” (Nastasia Savin, în Acolada, ianuarie 2018).

…Aprecieri pe toată linia, argumentate, e clar că Diana Dobrița Bîlea și-a câștigat dreptul de a exista în literatură. Dau atenție argumentelor, încerc să le așez în logica unui portret de scriitor făcut oarecum în diacronie. Aureliu Goci remarcă profesionalismul de prozator, capacitatea de a povesti pe larg riguros și de a nu șchiopăta printre cuvinte în propoziții și fraze. Mihaela Meravei este încântată de filonul de misticism luminos care pune ordine în istoria neamului. Mihaela Aionesei descoperă comandamente morale proprii oricărui romancier focusat pe combaterea răului din noi/din jurul nostru. Mirela Savin subliniază că narațiunea este țesută de gândirea mitică. Ion Fercu, vădit laureat al Academiei Române (2020), aduce în ecuație Mircea Eliade prozatorul, Creanga de Aur Frazer&Sadoveanu, dublul la Dostoievski, softul Pygmalion, Fântâna Vieții Veșnice. Nastasia Savin, citind despre cum citește Diana Dobrița Bîlea alte cărți, concluzionează (așa-mi pare, îmi asum!!!) că ținta comentariilor nu e textul ființă lingvistică, ci autorul ființă psiho-socială. Dacă distorsionez mesajul tuturor autorilor citați acum, îmi asum!

Dată fiind această asumare, concluzionez, eu acum, că Diana Dobrița Bîlea este din stirpea romancierilor cu acte-n regulă. Scrie despre cărți cum scrie despre viață. Și invers?! Hai să vedem, să mai citim…

Aleg să citesc, cu tine alături, cititorule, Omul dintre două lumi. Unu, pentru că Ovidiu Dunăreanu o consideră pe Diana Dobrița Bîlea, pentru acest roman, „cea mai bună prozatoare dobrogeană dintre toate femeile care au scris pe aceste meleaguri” (conform biografiei trimisă mie pe net de DDB).

Doi, pentru că în prefața romanului, scrisă de Ion Roșioru și intitulată Mai presus decât moartea, aflu: „Omul dintre două lumi este cel mai tulburător roman din câte a scris până acum prozatoarea Diana Dobriţa Bîlea, roman ce se înscrie fără niciun fel de reţinere sau de exagerare în sfera realismului magic ilustrat în chip strălucit, printre alţii, de columbianul Gabriel Garcia Marquez cu al său Cien años de soledad (1967)” ‒ romanul fluturat ca un stindard a apărut în prima săptămână a lui iunie 1967, iară eu nu uit că Diana Dobrița Bîlea s-a născut două luni mai târziu. Trei, pentru că vreau să văd (compar?!) un alt Macondo dobrogean, pe lângă cel instituit rex de Ostrov-ul prietenului meu Ovidiu.

În stratul profund, acel strat alcătuitor în care orice ficțiune își fundamen- tează lumea și, totodată, viziunea acelei lumi asupra ființei umane, romanul istorisește confruntarea între identitate și alteritate, act existențial crucial cu varii ipostazieri de-a lungul și de-a latul universalității civilizațiilor. În Omul dintre două lumi, confruntarea nu este conflictuală, ca în cânturile homeri- ce, spre un exemplu, este erotic-sapiențială, ca în nopțile arabe spre un alt exemplu. Identitatea este sedusă absolut de alteritate și ajunge să-i adopte ADN-ul cunoașterii în absolut. Astfel, eros nu mai face pereche antagonică în materialitate cu thanatos, ci urcă pe spirala metamorfozării și devine parte (părtaș, partener?!) veșniciei.

Rezum povestea, ca să îmi susțin afirmația. Știu că a face rezumatul unei ficțiuni este aproape de impietate, dar cu cinism îl citez fracturat pe Molière, „Je (…)prends mon bien où je le trouve”. La urma urmei, orice critic literar/ eseist este oleacă pirat, citează pe alese și rezumă. Așa că…

Ileana este o frumoasă fată blondă din orașul de la mare, „are sângele sărat” și o neliniște încă nedescifrată în privire. Vine la Gârliciu chemată de prietena ei Luana, în fapt chemată de destin. Călin este un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani, înalt și lat în umeri, cu ochii de un verde tulbure ca al Dunării. Adastă în Gârliciu fiind țintuit de meseria lui de podar al fluviului, în fapt fiind țintuit de destin. În ce constă chemarea Ilenei și așteptarea lui Călin? În o iubire nu atât mistuitoare omenește, cât transcendentă omenescului. Ea se îndrăgostește fulgerător și decisiv. El pare că se ferește de iubirea prea mundană, precum un anahoret dăruit altor taine. Ținutul începe să fie stăpânit de întâmplări ciudate, din ce în ce mai multe și mai ciudate. Seceta devas- tatoare este combătută cu obiceiul păgânesc al Caloianului. Ființele pădurii (haita de șacali) și ale apelor (peștoaica uriașă Somnia) interacționează, ca de la egal la egal, cu ființele umane. Se aud a vestire de rău bătăi de clopote îngropate de istorie. Celor în pragul morții li se dă viață, iar sufletelor celor înecați li se dă absolvire. Spirite anistorice dogmatice încearcă să-și prelun- gească viața cu sângele muritorului neasemenea Călin. La petrecerea din noaptea de Sânziene, apare după șapte ani un șarpe uriaș, balaurul locului. Călin îl înfruntă, îi salvează pe fetele și pe flăcăii care-și căutau perechea, dar dispare, de bună voie, împreună cu emblematica fiară. O parte a ținutului este lovită de un soi de entropie, pământul nu mai rodește. Cu entropie este amenințată și comunitatea, bătrânii se gândesc mai abitir la moarte, nunțile se desfac, din ce în ce mai puțini copii vin pe lume. Vrăjitoarele locului fac vrăji albe, dar cam în van. De Sfântul Ilie, în cimitirul satului apar mere scuturate din livada Raiului, dăruite doar pruncilor morți ale căror mame nu au gustat fructul înainte de sărbătoare. Un timp, Ileana bate malurile fluviului căutându-l pe Călin care, înainte de a porni în neștiut, îi dăduse a înțelege că intuise în ea un suflet oarecum pereche. Interacționează și ea cu șacalii, cu Somnia, cu un emisar al șarpelui uriaș. Apoi, înlănțuirea făptuirilor și făpturilor ciudate este întreruptă de un intermezzo citadin. Ileana se întoarce în orașul de la malul mării, practică medicina, inițiază o relație sentimentală, neconsumată fizic, cu Maurice Costăchescu, tânăr om de afaceri prosper și pictor rebel. În încercarea ei de a(-și) forța normalitatea, pleacă amândoi într-un weekend la Gârliciu. Aici, Maurice are a cunoaște experiențe de viață, printre care două sunt importante: este salvat de la înec de un misterios necunoscut-cunoscut și își dă seama că Ileana este hărăzită altuia. Din nou apoi, înlănțuirea făptu- irilor și făpturilor ciudate se reînnoadă. Ileana și Călin, aflat încă pe tărâm de farmece, se reîntâlnesc, străbat împreună străfundurile de apă întâistătătoare ale Dobrogei, se unesc, concep un copil. Băiatul Cristian se naște în Dunăre ocrotit fiind de cei doi genitori ai lui, cordonul ombilical îi este tăiat de Somnia, de timpuriu arată că este hărăzit cu daruri neobișnuite. Au trecut șapte ani din noaptea fatidică de Sânziene. În ținut se răspândește zvonul că se va reîntoarce Călin, însoțit de femeia sa și de urmașul său, pentru a-i mântui pe dunăreni. Și Călin se întoarce și îi mântuiește.

Aidoma oricărei ficțiuni autentice, Omul dintre două lumi se întrupează din canoane literare diverse, însă nu își lasă particularitatea care o unicizează să fie molipsită de generalizarea care înregimentează.

Într-o anume măsură, redusă după părerea mea, romanul se atinge de realismul magic. Ofer o mostră: „În sicriul lui furișase și o scrisoare pentru Ilinca, fără să știe nimeni. Așa își mai alinase gândul morții unicului său fiu, gândindu-se că ea îi citea scrisoarea în fiecare seară, înainte de a se culca acolo, pe lumea cealaltă. Odată îi răspunse și ea, în vis sau aevea, nu putea să spună cu exactitate. Era ditamai scrisoarea și la urmă, după ultimul rând, lipise o floare albastră, mică, nemaivăzută. Femeia lui îi zicea că îl așteaptă cu dor și că se simțea tare singură pe acolo. Doar băiatul lor o mai înveselea când se întorcea de la scăldat în râul de lapte care curgea drept prin mijlocul raiului. El n-ar fi vrut să mai trăiască, știa că nu mai avea niciun rost printre cei vii și că i-ar fi fost mai bine lângă Ilinca și lângă Marinică, dar nu putea să-l supere pe Dumnezeu cerându-i să-i scurteze zilele. Se întoarse în curte și se așeză sub părul la fel de bătrân ca și el, îl luă în brațe și nu știu ce să facă mai departe. Observă că îi venea să plângă și suspină ușor, cu gândul mai ales la femeia lui. Crengile părului începură să foșnească destul de tare deși nu era nicio adiere de vânt și auzi ca prin vis glasul Ilincăi: – Vezi că nepotului nostru Nicușor îi este scris să moară mâine dimineață, înecat în Dunăre. Eu i-am zis lui Dumnezeu: Nu, Doamne, nu e drept să-l iei așa de tânăr! Ia-l mai bine pe Postole, că m-am săturat de când îl tot aștept. Să văd acuma dacă m-am târguit cum se cuvine cu Dumnezeu drăguțu’! Închină-te și tu și zi-i că sufletul tău e deja pregătit, te-ai spovedit și-ai luat sfânta împărtășanie acum două săptămâni. Haide încoa, bre Postole, că ne-o fi și nouă de când stăm despărțiți!” (pp. 32-33). Fragment antolagabil de roman, care certifică talentul de prozator. Diana Dobrița Bîlea știe să ghideze cuvintele în meandre care sapă în meandrele emoției. Lumea descrisă este destul de convingător an- corată în realitate, dar lasă elemente de fantastic să o pătrundă și le acordă acestora cetățenia normalității. Da, asta e normă în realismul magic: obiecte care vorbesc, personaje de dincolo de mormânt, telepatie.

Dar tot normă în realismul magic este informația limitată: magicul nu este explicat, tocmai pentru ca el să devină, pe cât posibil, de-al casei, parte obișnuită a realului. În totul, fantasticul din Omul dintre două lumi are o explicație, voi reveni la această constatare, cu sublinieri. Până atunci, subliniez că în realismul magic fantasticul se strecoară în realitatea dată. În structura de ansamblu a romanului la care mă refer, îmi pare că, pregnant, realitatea se strecoară în fantasticul dat. Avanscena, dialogurile, monologurile sunt acaparate de neobișnuit, obișnuitul face figurație și decor, nu este folosit în dinamica de bază a narațiunii. Iar atunci când este folosit, emană o ușoară aură de stranietate, cunoscută parcă. Ofer mostră: „Satul Gârliciu și împreju- rimile sale cultivate, de la Nomoleci și până la Brațul Măcinului înspre cotitura Dăeniului, sufereau de lipsa îndelungată a ploii. Oamenii se perpeliseră ca pe jar o vreme, își frânseseră mâinile, femeile se rugaseră la biserică, iar bărbații, mai dornici de o consolare rapidă, se lamentaseră în fața unui păhăruț cu tărie, dar cerul continuase să rămână limpede ca albastrul din ochii unui copil lipsit de griji. Faptul acesta o înverșunase mai ales pe Costina, o tânără cu patru copii, căreia de doi ani îi murise soțul pe un șantier din Spania și de atunci se certa întruna cu câte cineva, mai ales cu Dumnezeu, în gura mare, ca să-i știe toată lumea supărările. Femeia cultivase grâu și porumb și avea o vie mare ce dădea în fiecare an un vin aşa de bun, încât era așteptat cu nerăbdare de mulţi clienți cunoscători. Trebuia să plouă neapărat pentru a avea ce vinde. Vorbise cu vecinele, cu o prietenă din cealaltă parte de sat și cu baba Marioara, fostă camionagiță și actuală ghicitoare în cărți, în cafea și în bobi și mare descântătoare de deochi, să organizeze împreună ritualul Caloianului. Toate fuseseră de acord cu propunerea Costinei pentru că niciuna nu se îndoia de puterea Caloianului de a aduce ploaia peste pământurile Gârliciului” (p.14). Stranietatea din acest citat este vecină cu stranietatea care „cartografiază” satul din Lostrița a lui Vasile Voiculescu. Este mai puțin realism magic și mai mult fantastic mitic. Sigur, la Vasile Voiculescu primează fantasticul mistic cu finalitate tragică, vina biblică de a-ți dori dorința interzisă este pedepsită. În contrapondere, Omul dintre două lumi mizează pe mistica/ mitul redempțiunii. Într-o anume măsură, majoră după părerea mea, romanul este ranforsat de fantasticul basmului de sorginte creștină, a cărui finalitate este, după cum spuneam, răsplata iertării și salvării. Ofer câteva mostre și câteva scurte comentarii…

„– O să se oprească seceta doar cu o păpușă de lut? se arătă stupefiată Ileana. – Da, o să plouă, răspunse cu destulă convingere prietena ei, Luana. – Nu pot să cred așa – Vino la Gârliciu și ai să vezi! – Dacă o să plouă, așa cum spui tu, Lu, eu o să-l iau de bărbat pe porcarul satului, pentru că la miezul nopții o să se transforme într-un prinț, nu-i așa? Contrar așteptărilor Ilenei, privirile Luanei fură inundate de ape luminoase, mângâiate de amintiri dulci. Fata zâmbi unui chip pe care îl putea vedea doar ea, cu ochii minții, trimiși o secundă pe malul celălalt al Dunării, printre sălciile poleite cu argint. Abia când se întoarse cu toată ființa din imperiul fluviului fu auzită de Ileana cum îi răspunde cu un suspin înalt: – Nu zic să ai gura aurită…”. Astfel înce- pe narațiunea, cu dorințe convingătoare și convingeri dorite. Este o plonjare lirică în magic, eludând prozaismul realității. Ca în orice magie, personajele încetează să ființeze pedestru, ajung să joace roluri, să semnifice: „Apropie- rea fizică de Călin anula interesul pentru orice altceva se petrecea în jur. El era universul care cuprindea tot restul, iar pivotul lumii trecea prin inima lui. Nimic nu părea să existe sau să se întâmple fără să-l atingă și pe el” (p. 47). Așadar Călin călăuzește, Ileana îl urmează și se inițiază, celelalte personaje (din specii diferite!) sunt adjuvanți, ajută la eșafodarea/revelarea misterului. Personajele nu se agită în existență de capul lor, ci îndeplinesc niște sarcini. Sunt predestinate. Gândul mi se duce către formaliștii ruși care căutau ordo- narea întâmplătorului pe liniile de forță ale geometriei spiritualității umane. În Prefața la Morfologia basmului, formalistul V.I. Propp avansa ideea că „înţelegem dar prin funcţie o faptă săvîrşită de un personaj şi bine definită din punctul de vedere al semnificaţiei ei pentru desfăşurarea acţiunii. (…) Funcţiile personajelor constituie elementele fixe, stabile ale basmului, independent de cine şi în ce mod le îndeplineşte. Ele sînt părţile componente fundamentale ale basmului”. Și ale existenței noastre psiho-sociale?! Poate da, poate nu… Cred că nu, deoarece noi imaginăm basmele noastre. Bachelard susținea, în Apa și visele, că „imaginația nu este, după cum sugerează etimologia, capacitatea de a forma imagini ale realității; este capacitatea de a forma ima- gini care depășesc realitatea, care poetizează realitatea. Este o capacitate umană metafizică”. De aici la miracol este un pas.

Îl fac și ofer mostre și comentarii: „– Ileana… Vocea se auzise atât de aproape, încât fata întoarse instinctiv capul către fluviu. Un pește imens, de 56 metri, stătea la picioarele sale cu botul plecat și cu lunga-i coadă undu- indu-se ușor la stânga și la dreapta. Privi fascinată ceea ce nu credea că putea fi altceva decât un somn. Mișcarea dulce a cozii peștelui o moleși în mod ciudat, capul începu să i se învârtească, nu mai văzu nimic în fața ochilor și simți cum alunecă. I se păru că peștele uriaș o prinde înainte să cadă, că o ia pe spatele său și că pornește cu ea în aval. Ca prin vis, fata încercă să se țină de firele foarte lungi din mustața peștelui. Își dădea seama că nu era nevoie, înaintarea prin apă fiind destul de lină. Departe în mintea ei existau întrebările: de ce o răpise peștele, dacă o răpise într-adevăr și dacă nu visa, și unde avea s-o ducă? Senzația nebunesc de plăcută de a călări un somn uriaș noaptea, pe luciul unui fluviu imens, sub o lună care le lumina calea, supusă fiind întâlnirii neobișnuite dintre om și peşte, era mai presus decât frica” (pp. 52-53). Închipuirea este lunatică (solaritatea ar destrăma-o!) și alene sexualizată, ca în basmele despre seducția unei fete de către un zburător cu negre plete, o alteritate deci. Apoi Călin stăpânește meșteșug miraculos, trecerea unui pod peste o apă este apanajul magului. Apoi: „– Te iubesc, îi spuse el, îmbrăcând-o în respiraţii fierbinţi. – Te iubesc, îi răspunse ea, lăsân- du-se ghidată de el către adâncul fericirii. – Nu există nimic în afară de tine, zise el, intrând în lumina ei orbitoare, îmbrăcându-se cu fiinţa ei. – Doar tu, doar tu! exclamă ea, privind înlăuntrul său ca şi când s-ar fi uitat în sus şi ar fi văzut cerul plin, cald şi luminos, imposibil de înţeles cu mintea. – Eşti atât de frumoasă! se miră el. – Iar tu… eşti eu? nu mai ştia ea ce să creadă, simţind bucuria din trupul lui răspândindu-se înlăuntrul ei. – Suntem o singură dragoste, un singur trup, doar ceva mai prelung, două suflete contopite într-unul singur pentru a nu pierde nicio zvâcnire de dor, niciun pas spre împlinire, răspunse el. – Eu sunt tu, n-aş fi crezut niciodată că există una ca asta, dar tu eşti eu! continuă ea să se minuneze. – Suntem o pereche, o desluşi el. Până când moartea ne va despărţi. – Va putea moartea să ne despartă? – Doar o clipă, doar o batere din aripi. Vom rătăci cuibul, apoi ne vom întâlni din nou pentru a nu ne mai despărţi niciodată. Ileana se trezi în braţele lui Călin. Deschise ochii” (p. 179). Este relatarea unui miracol care se numește consubstanțialitate. Apoi Călin, cel care traduce franciscan graiul animalelor în grai omenesc, îl învață pe Maurice Costăchescu (personaj cu potențial camusian neexplorat deloc!!!) să prețuiască Firea, Călin fiind pescar de suflete. Apoi: „Nimic nu e întâmplător. Suntem înconjuraţi de îngeri, ni-i trimite Dumnezeu să nu ne simţim singuri…” (p. 192). Miracolul suflă veșnicie peste frunțile și sufletele noastre aflate în restriște. Apoi apare cerbul care poartă în coarne mărgăritare dătătoare de viață. Apoi: „– Ce facem aici? îl întrebă ea pe Călin. Văd mii de oameni, vii şi morţi laolaltă… – Nimeni nu e mort, doar că acum poţi să-i vezi pe toţi, să vezi, îi răspunse el. Îi strânse mâna şi o privi în ochi cu marea lui dragoste. – Urcăm, adăugă el. – Unde plecăm? se miră ea. – Nu plecăm. Urcăm. Ea cuprinse cu privirea oamenii, pădurea şi fluviul. Zâmbi larg şi zise: – Dunărenii sunt bucuroşi că te-ai întors. Cristian sări în fluviu şi Somnia îl întâmpină bătând valurile cu coada ei lungă. Din adâncurile Dunării ţâşniră cântece însoţite de raze dulci de lumină. Bucata de cer de deasupra lor în- cepu să coboare, ca un cal în faţa unui călăreţ-copil, ceea ce n-o mai uimi pe Ileana. Înţelese că pogorârea aceea bizară a seninului era pentru dunăreni. Se uită în sus, aşa cum făceau toţi, şi aşteptă aruncându-şi din când în când privirile către Cristian, care înota vesel alături de o mulţime de alţi copii, de peşti şi de păsări ale Când seninul acela – care nu părea să mai fie al cerului, ci al Dunării cu tot ceea ce se afla împrejurul ei – se împământeni cum se cuvine, copiii din apă urcară în el ca într-un balon care avea să le arate satele, pădurea şi fluviul mai frumoase decât le văzuseră până atunci”. Istorisirea sfârșește cu o miraculoasă cădere/ridicare de cortină.

Apelez iarăși la prietenul meu DEX. Miracol: 1) fenomen supranatural, fapt, fenomen uimitor, extraordinar; 2) reprezentare teatrală din Evul Mediu, cu subiect religios sau istoric, în care intervin elemente ale miraculosului creștin.

Promisesem că revin, cu sublinieri, asupra faptului că în Omul dintre două lumi fantasticul are o explicație. Sublinierile sunt două cuvinte: miraculos și creștin. Din punctul meu de vedere, Diana Dobrița Bîlea a scris-descris un exercițiu de soteriologie într-un univers panteist. Finalul romanului, vezi ultimul citat, este o Apocalipsă luminoasă. Argumentez: „1 Tesaloniceni 4:17. Într-unul singur eveniment, cei neprihăniți aflați în viață la venirea lui Hristos vor fi răpiți toți și se vor întâlni cu Isus în cer: Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul”. Sper să nu fiu considerat lipsit de respect, dacă, după aceste spuse înalte, adaug că totdeauna va fi cu noi și miracolul ficțiunii care ne este dată ca antidot împotriva uitării de sine, nimicniciei, extincției.

Mai promisesem să revin asupra unui aspect, acela că Diana Dobrița Bîlea are în scris o constantă retorico-tematică recognoscibilă care-i formalizează o carte de identitate literară. Iat-o în cuvintele ei: „Universul stă agăţat de un fir subţire numit iubire” (p. 132). Iat-o în cuvintele mele: pentru Diana Dobrița Bîlea, iubirea este metafizică și ordonează fizicul, este dincolo de firea ome- nească, în sensul că este chiar firea.

Simt că aici se potrivește un Post Scriptum. La Editura Trei, a apărut volumul De ce iubim, de Anna Machin. Anna Machin nu pune în titlu semnul întrebării, pentru că lucrarea ei multidisciplinar instructivă este o afirmație, o explorare antropologică a fenomenului dragostei, care studiază în detaliu relațiile intime, pornind de la nivelul biologiei, chimiei și neuroștiinței și ajun- gând până la psihologie, sociologie și evoluție. În titlul romanului ei De ce iubim?, Diana Dobrița Bîlea pune semnul întrebării, pentru că orice ficțiune este fundamental o interogație, iar actul de a întreba ne definește ca specie.

Fragment din cartea cu același titlu, ediția a II-a, revăzută și adăugită, aflată în pregătire la Editura Ex Ponto.