FLORENTIN POPESCU – Acei scriitori minunaţi şi vacanţele lor de neuitat

Pe când încercam şi eu, drăgăliţă Doamne (vorba lui Creangă) să-mi aflu un loc şi un rost în aglomerata lume literară din Bucureşti mi-a fost dat să stau de mai multe ori în preajma unor scriitori unanimi recunoscuţi şi cu o anume aură de celebritate. I-am privit şi atunci şi-i privesc şi azi (pe cei care mai sunt în viaţă) cu un respect aparte, fiindcă fiecare dintre ei a îmbogăţit patrimoniul cultural cu cărţi ce vorbesc posterităţii nu numai despre expe- rienţele şi trăirile lor, ci şi despre vremuri şi conjuncturi în care le-a fost dat să „pătimească“, vorba unui alt reprezentant al literatorilor de la noi.

Despre cei mai mulţi dintre ei mi-a fost dat să aflu din propriile lor măr- turisiri, dintr-ale altora şi că, abia mai târziu, am avut şansa să-i cunosc şi altfel decât din scrierile date lumii.

Oricum şi orice s-ar spune, lumea literară de la noi a reprezentat/reprezintă un univers aparte, de neconfundat şi, se înţelege, a meritat/merită să fie cunoscută.

Şi mă mai întreb retoric (pentru a-mi răspunde singur) oare unde ar fi putut fi mai bine cunoscuţi scriitorii decât în vacanţe, la casele de odihnă şi creaţie care au existat până înainte de 1990?

S-o luăm, aşadar, iavaş-iavaş, cum zice turcul, şi să mergem pe urmele acestor confraţi ai noştri din ultimii şaizeci-şaptezeci de ani…

După 1950, cum bine se ştie, scriitorii români nu numai că se aflau la mare cinste, ci, mai mult, erau recompensaţi prin varii forme de către pu- terea politică. Lucru explicabil, îndeosebi pentru condeierii „înregimentaţi“ regimului, întrucât Partidul Muncitoresc Român avea nevoie de propagan- dă, de intelectuali care să transpună literar ideile şi preceptele politice ale momentului.

Nu stă în puterea şi în atenţia mea să evaluez faptele de atunci (se ştie, pe de altă parte, că mari scriitori, neafiliaţi politicii momentului, erau margi- nalizaţi ori trimişi la închisoare), însă nu pot să nu recunosc statutul aparte de care se bucurau scriitorii în acea vreme, chiar dacă nu erau neapărat obedienţi regimului prin atitudinile şi creaţiile lor.

Se mai ştie că până târziu, către 1990, Uniunea Scriitorilor acorda sprijin financiar multor mânuitori ai condeiului, sub formă de avans pentru viitoarele lor opere. Că în unele cazuri acele opere n-au mai apărut niciodată şi că respectivele sume n-au mai fost recuperate de către stat niciodată presu- pune o altă discuţie…

Să ne limităm, deocamdată, la o singură idee: cum, unde şi în ce fel îşi petreceau vacanţele scriitorii noştri în a doua jumătate a secolului trecut şi puţin după 1990.

Statul, din raţiunile amintite mai sus, le pusese la dispoziţie scriitorilor români case de odihnă şi creaţie în mai multe locuri din ţară.

Una din cele mai „longevive“ şi mai cunoscute dintre ele era cea de la Pelişor (Sinaia), despre care, de altfel, ne-a parvenit informaţii diverse chiar de la unii dintre cei care au beneficiat de perioade mai lungi ori mai scurte de şedere acolo.

Ce frumos şi ce reconfortant trebuie să fi fost în răcoarea, mireasma şi frumuseţea pădurilor, în aerul tare şi răcoros al brazilor! Ce bine trebuie să se fi simţit un scriitor trezindu-se în fiecare dimineaţă în aerul puternic ozonat din acel loc!

Pe la Casa de creaţie găzduită de Pelişor s-au perindat mulţi dintre scriitorii care reprezentau în anii 50-60 ai veacului trecut, valoarea literelor agreate, cultivate şi sprijinite de puterea politică a vremii.

Ocazional, în unele cărţi de amintiri şi memorii, unii dintre cei care au beneficiat de zile frumoase la Pelişor au evocat momente şi secvenţe din zilele şi lunile petrecute acolo.

Bunăoară, cunoscută şi întrucâtva privilegiată a regimului, Nina Cassian a publicat în 2003-2005 o carte intitulată Memoria ca zestre, în două volume, în care consemnează o serie de întâmplări şi discuţii avute cu Marin Preda, Al.

I. Ştefănescu şi alţii care erau, cum s-ar zice, un fel de clienţi ai casei. Aflăm, astfel, că scriitorii cazaţi acolo îşi petreceau timpul odihnindu-se, citindu-şi unii altora creaţiile, jucând şah ori plimbându-se prin pădure, prin Sinaia sau prin împrejurimi.

Nu ştim cât de mare era concurenţa pentru obţinerea unui loc la Pelişor în toiul verii, însă nu încape îndoială că mulţi condeieri îşi doreau să ajungă şi să stea acolo o săptămână sau chiar mai mult, din motivele şi argumentele enumerate mai sus.

Şi, cine ştie, poate un cercetător sau istoric literar mânat de curiozitate, va căuta prin arhive, prin cărţi şi cine mai ştie pe unde şi ne va da într-o zi un volum în care să cuprindă întreaga, complexa şi bogata imagine a ceea ce a însemnat pentru literatura deceniilor şase şi şapte ale secolului trecut Casa de odihnă şi creaţie de la Pelişor…

Este limpede, însă, că pe măsură ce conducerea politică a ţării şi-a conso- lidat puterea şi n-a mai avut (ori a avut prea puţin?!) nevoie de o propagandă pe care s-o realizeze şi cu ajutorul scriitorilor, interesul pentru condiţia acestora i-a scăzut din ce în ce mai mult. Şi cam aşa s-ar putea explica de ce Peli- şorul a fost „rechiziţionat“, iar creatorii de literatură nemaiavând acces acolo au trebuit să accepte, ca pe o compensaţie, un spaţiu „de odihnă şi creaţie“ (impropriu numit „casă de creaţie“) în incinta Palatului brâncovenesc de la Mogoşoaia. Aci, se pare, „cartierul general“ al scriitorimii a devenit mai bogat, fiind frecventat nu numai de cei găzduiţi acolo, cu acte şi repartiţii în regulă, ci şi de alţii – locuitori în Bucureştiul aflat la doar câteva staţii de autobuz sau de tramvai, inşi care ştiau că la Mogoşoaia e un climat propice întâlnirilor şi deliciilor (nu numai bahice!), momentelor în care, fără stres şi inhibiţii puteau petrece ceasuri întregi alături de marile glorii literare ale momentului.

În cunoscutu-i stil încărcat de metafore, în a lui Carte cu prieteni, Fănuş Neagu, portretizându-l pe Dan Claudiu Tănăsescu, scrie, între altele: „Ruptă din coasta Bucureştilor, Mogoşoaia e un fel de cal de pământ şi de abur, plutind să-şi bage botul în ferestrele marelui oraş şi întorcându-se din nou în adâncul câmpiei, atunci când era gata să-şi atingă ţinta…“

Dintr-o posibilă bibliografie despre Casa de creaţie de la Mogoşoaia în niciun caz nu pot lipsi cel puţin doi autori: Mircea Micu şi Dumitru (Puşi) Dinulescu.

Primul ne-a dat nu mai puţin de trei cărţi (Întâmplări cu scriitori, 2 vol., 1979-1982, Întâmplări cu scriitori şi alte năluciri, 1985; Întâmplări vesele cu scriitori trişti, 2003) în care multe din cele povestite acolo s-au desfăşurat la Mogoşoaia, autorul fiind un martor ocular al acelora.

Cel de-al doilea, Dumitru (Puşi) Dinulescu a publicat în anul 2001 o carte intitulată Romanul Sfintei Mogoşoaia. Un roman-jurnal al golăniilor şi simţirilor din anii ’70.

Cu o accentuată notă de umor la Mircea Micu şi cu o voită şarjă a eve- nimentelor la Dumitru Dinulescu, aceste cărţi reuşesc, luate împreună, să ofere cititorilor o oglindă panoramică a locaţiei cu pricina, iar pe de altă parte o cronică personală în care sunt devoalate ticuri şi obiceiuri, ipostaze mai puţin sau chiar deloc cunoscute ale unor scriitori precum Marin Preda (care avea rezervată o cameră specială în care se retrăgea după orele de program de la Editura Cartea Românească, unde era director), Fănuş Neagu, Teodor Mazilu, sau mai tânărul (pe atunci) Mircea Dinescu şi încă destui alţii.

Se înţelege aproape de la sine că farsele, întâmplările de tot felul, co- mentariile şi chiar şi „bârfele“ (în sensul bun al cuvântului) erau la ordinea zilei – de unde şi un anume farmec indicibil la cărţile amintite mai devreme.

Neaşteptata moarte subită a lui Marin Preda în chiar camera lui de la Mogoşoaia, eveniment petrecut în condiţii neelucidate pe deplin nici până azi, a determinat autorităţile vremii să închidă pentru totdeauna acest „refugiu“ de vară (şi uneori şi de iarnă) al scriitorilor.

Se încheia, astfel, încă un capitol din istoria contemporană a literaturii noastre.

Începând din acel an scriitorii noştri contemporani au fost nevoiţi să-şi îndrepte privirile şi opţiunile către Casa de odihnă de la Neptun (cumpărată pe vremea când preşedintele breslei era Zaharia Stancu, cel mai harnic şi devotat scriitorimii dintre toţi conducătorii pe care i-a avut vreodată Uniunea condeierilor (cum bine şi exact îl portretizează, între alţii, Mircea Micu, cel care i-a stat în preajmă, ca salariat, timp de mai mulţi ani), către vilele de la Cumpătu (Sinaia) şi către Casa de la Valea Vinului (judeţul Bistriţa-Năsăud).

Cel puţin pentru scriitorii care trăiau şi scriau, în Bucureşti sau în judeţele vecine lui, cele mai uşor accesibile rămâneau vilele de pe Cumpătu, frecven- tate în tot timpul anului.

Aşa se face că unii dintre ei stăteau la odihnă sau la lucru săptămâni sau chiar luni întregi acolo, climatul fiindu-le propice şi pentru destindere şi pentru creaţie.

Zilele şi orele petrecute la Cumpătu puteau (şi erau) agrementate cu scurte vizite la Sinaia şi în împrejurimi ori chiar cu excursii la cabanele risipite pe crestele Bucegilor.

Et in Arcadia ego! voi exclama şi eu, aidoma lui Odobescu, atunci când descria Bărăganul.

Chiar dacă n-am stat la Cumpătu săptămâni sau luni (precum un scriitor de notorietate, despre care se vorbea că îşi scrie cărţile acolo, Haralamb Zincă, pe care l-am întâlnit în staţiune) şi m-am aflat acolo în scurte vacanţe, pot aduce, acum şi aci mărturia unor momente pe cât de plăcute tot pe atât de reconfortante.

La fel, am fost chiar şi martorul unor întâmplări dintre acelea care nu se uită toată viaţa.

Una dintre ele s-a petrecut prin 1974-1975 şi i-a avut ca protagonişti, dacă se poate spune aşa, pe Mircea Micu, pe soţia lui Marilena Micu (cu care, de altfel, fusesem câţiva ani coleg la o editură demult dispărută din peisajul cultural al ţării, Sport-Turism) şi pe subsemnatul cu soţia, Iuliana Paloda-Popescu.

Aşadar o dimineaţă frumoasă şi luminoasă de vară.

Ieşind noi, eu şi consoarta de la Vila 4, în care eram cazaţi, pe alee ne întâlnim cu familia amintită mai sus.

Şi unii şi alţii ne programasem în acea zi o plimbare de plăcere prin staţi- une. Şi cum eu eram de câteva luni deţinătorul unui automobil Dacia 1300 şi venisem cu el de la Bucureşti, sunt numaidecât străfulgerat de o idee. Ce-ar fi, le-am zis, să mergem cu maşina mea la Buşteni?

Propunerea a fost primită cu entuziasm şi iată-ne, după nici o oră în acel oraş. Acolo ne plimbăm ce ne plimbăm şi ne mai cucereşte o altă idee: să luăm telecabina şi să urcăm până la Babele. Şi cum se pare că ne aflam într- o zi a propunerilor spontane, nu mai ştiu cine din micul grup de excursionişti constituit ad-hoc sugerează să mergem, tot cu telecabina şi mai departe, până la Dâmbovicioara, unde se află o frumoasă peşteră care ne aştepta. N-am mai stat nicio clipă pe gânduri şi ne-am dus cu telecabina până acolo.

Aşijderea, vizităm ce era de vizitat, intrăm şi în peşteră, dar pe neobser- vate ne dăm seama că a trecut de orele cinci după-amiază şi că am pierdut şi ultima cursă de telecabină ce urma să ne ducă înapoi.

Panică? Nicidecum, deşi, practic, la Dâmbovicioara nu aveam cum să găsim un spaţiu de cazare pentru noapte.

Şi tot mergând noi pe acolo ne întâlnim cu un ins în salopetă, pe care Mircea Micu îl abordează direct. Îi spune cine suntem, în ce situaţie ne aflăm şi-i cere o sugestie pentru ieşirea din impas.

Omul se plimbă cu noi preţ de o jumătate de oră – timp în care Mircea Micu (un om recunoscut în breasla scriitorimii şi chiar şi în afara ei ca un personaj cu umor, în compania căruia nu puteai să te simţi altfel decât bine şi confortabil), presară dialogul cu necunoscutul întâlnit cu glume, anecdote şi bancuri – după care, insul binevoitor, îşi declină şi el identitatea: este şeful unei echipe de constructori şi la reşedinţa lor de şantier există un dormitor de treizeci-patruzeci de paturi în care pentru moment nu este cazat nimeni. Ne-ar putea conduce acolo. Numai, zice el, n-are confortul de la hotel…

Parcă de confort hotelier mai aveam noi nevoie în situaţia cu pricina?

Şi uite-aşa, am petrecut o noapte într-o colonie muncitorească. A doua zi de dimineaţă, odihniţi, am început drumul de întoarcere, cu un singur regret: pe acel constructor nu l-am mai întâlnit (probabil era plecat la muncă cine ştie unde) ca să-i mulţumim pentru gest.

Fireşte că dacă pe vremea aceea ar fi existat telefoane mobile poate că l-am fi căutat. Sau măcar i-am fi dat un mesaj.

Dar cum aşa ceva nu era, a trebuit să ne consolăm cu câteva cuvinte aşternute pe un petec de hârtie lăsat pe unul dintre paturi…

Ceea ce astăzi se numeşte cu un termen mai de curând intrat în limbajul curent – „socializare“, la Cumpătu se făcea fie în câte o cabană în care cel ce era cazat acolo invita la el prieteni şi colegi de pe la alte vile, fie pe terasa cantinei-restaurant, unde grupuri-grupuri de scriitori adăstau ori între micul dejun şi prânz, ori între prânz şi cină.

Se discutau câte în lună şi-n stele, fiindcă acolo unde se adună doi-trei sau mai mulţi scriitori se poate duce lipsă de orice, numai de subiecte nu. Schimburi de adrese, de autografe pe cărţi mai vechi sau mai noi, proiecte măreţe şi câte altele acolo se întâmplau.

Adesea nopţile erau sfârtecate de lătratul unei întregi haite de câini, întrucât aceste patrupede se adunau din toată staţiunea, încercând să pună pe goană câte un urs înfometat şi care se deda la atacul locului în care pu- ţinii gospodari sau administratori de vile creşteau scroafe cu purcei. În urma unui astfel de război între câinii de la Cumpătu şi ursul coborât din pădure în căutarea hranei, se putea vedea câte un membru al haitei cu răni pe gât, sau chiar mai rău, cu câte un picior sfârtecat de urs.

Legat de asta, d-na Valentina Pituţ, soţia poetului Gheorghe Pituţ, povestea cum odată un astfel de câine zăcea pe marginea unei alei, lingându-şi rănile.

Un scriitor-medic, care locuia într-o vilă din apropiere, l-a luat în grija lui, l-a pansat, i-a administrat medicamentele de care avea nevoie şi după vreo săptămână câinele s-a vindecat.

N-au trecut, însă, decât câteva zile după aceea şi patrupedul vindecat s-a înfăţişat din nou binefăcătorului său, dar nu singur. Era însoţit de un alt câine (probabil prieten a lui) cu răni pe spate şi pe ceafă.

Se-nţelege, desigur, că medicul l-a pus şi pe el pe picioare în scurtă vreme… De unde se vede că anume sentimente omeneşti se pot întâlni şi la animale…

Et in Arcadia ego!

La Cumpătu m-am aflat şi eu într-o vreme, ceva mai târziu şi într-o altă postură decât aceea de scriitor. Prin deceniile opt şi nouă ale veacului trecut Ministerul Culturii organiza la Cumpătu concursuri de câteva zile, aşa-zisele „de reciclare“ pentru editorii din subordine. Era un bun prilej de a ne cunoaşte mai bine şi de a ne apropia şi mai mult unii cu alţii, ca aparţinători ai aceleiaşi bresle. Atât la prelegerile tematice din cursul dimineţii cât şi în serile în care ne strângeam la vila cea mai spaţioasă şi „socializam“ în diverse moduri.

E uşor de bănuit, cred, că respectivele întâlniri erau uneori suplimentate cu câte un pahar de alcool, cu muzică de magnetofon şi chiar cu dans…

Şi din nou pot rosti: Et in Arcadia ego!

Las Cumpătul în aura lui din amintire şi mă avânt mai departe, peste munţi, tocmai în judeţul Bistriţa-Năsăud, unde se află (se afla) Casa scriitorilor de la Valea Vinului.

Unui necunoscător al locurilor numele acesta îi poate trimite gândul către o zonă de podgorii, către o zonă în care amintita esenţă de struguri ar fi lucrul cel mai banal cu putinţă.

Nimic mai fals. În locul cu pricina nu creşte nici măcar un butuc de vie, genericul respectiv – aveam s-o aflu mai târziu – venea de la prescurtarea unei denumiri mai largi „Valea apei bună pentru vin“, cum ar fi fost denumită localitatea, graţie izvoarelor de ape minerale carbogazoase ce curgeau pe vremuri din belşug în multe puncte ale aşezării.

Geografic, Valea Vinului se află cam la vreo opt kilometri de Rodna Veche, centru minier cunoscut încă de pe vremea romanilor.

Topografic vorbind, Valea Vinului era o staţiune climatică funcţionând încă din perioada interbelică, fiind alcătuită din două pavilioane aşezate faţă în faţă unul de celălalt, pe malul vijelios al unui râu ce străbate întortocheatele căi ale muntelui, ducând cu el la vale imaginea unor creste şi culmi acoperite cu brazi şi prospeţimea unui văzduh parcă de negăsit în alte locuri.

Într-o fotografie mai veche, de dinainte de 1940, în faţa unuia dintre cele două pavilioane se vede un şir de automobile de epocă – semn că încă de pe atunci staţiunea era căutată, tocmai fiindcă părea ruptă de lume şi de civilizaţie şi oferea celor ce-şi doreau minunate zile de odihnă, agrementate excursii şi plimbări prin împrejurimi.

Întorcându-mă pe firul amintirii, rechem din memorie momente şi zile de neuitat de prin deceniul opt al trecutului veac.

Am fost la Valea Vinului mai mulţi ani la rând şi de fiecare dată m-am întors de acolo cu o tolbă plină de amintiri. Amintiri legate de locuri, dar şi de oamenii pe care i-am întâlnit – scriitori de toate vârstele cu suflet mare, care au îmbogăţit literatura cu volume ce cuprind adânci trăiri şi sentimente, idei şi gânduri care le-au înnobilat opera, nu puţine dintre ele inspirate de aici.

Într-o secvenţă, ori mai bine spus într-o frumoasă amiază de vară, am alcătuit un grup de scriitori şi am luat drumul muntelui, urcând cu voioşie şi cu oarecare efort culmi şi creste către vârful Ineului, care era înconjurat de o perdea groasă de nori.

Şi deodată acei nori gonesc undeva în depărtare, lăsând creasta mun- telui descoperită. Iar pe acel vârf, ca o statuie scrutând depărtările o zărim pe Ileana Mălăncioiu, cea mai iute de picior decât noi ceilalţi, care ajunsese prima la punctul final al drumeţiei.

Alarmei produsă într-o noapte de câţiva câini care se repezeau la o vulpe ce dăduse iama prin coteţul administratorului i se adaugă mai apoi în amintire un scurt popas pe drumul de la Rodna la Valea Vinului, pe malul râului ce alunecă în jos. E locul în care, spun cei care au fost pe aici anul trecut, s-ar fi răsturnat în apă proaspătul şofer Gheorghe Pituţ…

Ca să ajungi de la Bucureşti la Valea Vinului, altfel decât cu maşina ta sau a altuia era, pentru mulţi, o aventură. Trebuia să te urci într-un tren ce pleca pe la zece şi jumătate seara din Gara de Nord, să călătoreşti aproape o noapte întreagă, să cobori la Ilva Mică şi de acolo să iei un tren local care te lăsa la Rodna Veche a doua zi, cam pe la opt dimineaţa.

Cei opt kilometri pe care îi mai aveai de parcurs până la staţiune îi puteai face mergând pe jos (dacă te mai ţineau puterile după o noapte de zgâlţâieli din tren) ori cu auto-stopul – un camion mineresc, singurul mijloc de transport „public“ de acolo.

E adevărat, toată tevatura călătoriei era întrucâtva recompensată de zilele plăcute şi reconfortante ce aveau să urmeze.

Şi cu toată trambalarea asta, se găseau totuşi în fiecare vară scriitori care mergeau la Valea Vinului, asumându-şi incomodităţile drumului şi oboseala mulţilor kilometri. Printre ei, într-o vară nu m-a surprins să-i întâlnesc, între alţii pe Dinu Pillat, pe Lucian Valea (am aflat mai târziu că el se ducea acolo în fiecare an) şi pe Banu Rădulescu, unii ieşiţi din închisoare în urmă cu nu prea mulţi ani, inşi cumpătaţi şi de la care aveai ce auzi şi ce învăţa.

Târziu, încoace, mai aproape de noi s-a găsit cineva care a tipărit la Edi- tura Junimea din Iaşi Cartea de la Valea Vinului (2016), un volum coordonat de doamna Florica Dura, în care d-sa pe lângă investigaţiile de ordin istoric şi cultural conturează cât mai exact imaginea în timp a staţiunii, adună şi amintirile şi impresiile a nu mai puţin de şaptesprezece scriitori din toată ţara, găzduiţi în diverse perioade de lăcaşul respectiv.

„După naţionalizarea din 1948 – citim la începutul cărţii –, staţiunea de la Valea Vinului s-a transformat în Staţiunea Scriitorilor, datorită lui Mihail Sadoveanu, aflat în acele vremuri la conducerea Societăţii Scriitorilor. Cu siguranţă nu a fost o întâmplare, Sadoveanu cunoscând locaţia şi calităţile ei binefăcătoare, şi probabil, credem noi, a încercat să continue sub regimul comunist, abia intitulat, o idee a generalului N.M. Condiescu, cel care pe durata dictaturii carliste s-a ocupat de bunăstarea scriitorilor români şi asigurarea condiţiilor pentru ca aceştia să îşi poată desăvârşi operele, Blaga, Arghezi, Mircea Eliade sau Mihail Sebastian şi mulţi alţii beneficiind direct de sprijinul dat de Carol al II-lea prin intermediul aghiotantului său N.M. Condiescu.

De la Mihail Sadoveanu până la Nicolae Manolescu, mulţi dintre preşe- dinţii scriitorilor români s-au îngrijit de staţiunea din Munţii Rodnei, locaţia devenind sinonimă cu libertatea, creaţia şi evadarea, mai ales în perioada regimului concentraţionar, în timpul căreia devenise, alături de vila de la Neptun, unul dintre magneţii care atrăgeau irezistibil scriitorii români de toate calibrele“.

Un „catalog“ al prezenţelor în pitoreasca staţiune este greu, dacă nu cumva imposibil de alcătuit. Nu cred să-i fi trecut cuiva prin minte să-l întocmească spre folosul istoriei literare.

O parte din însemnările şi amintirile unora dintre ei au fost adunate cu sârg şi cu folos de către doamna Florica Dura, în amintitul volum. Se află acolo cele scrise de către „Ultimii mohicani“, ajunşi la Valea Vinului aproape de apusul aşezământului: Liviu Apetroaie, Nicolae Corlat, Vasile Dan, Gellu Do- rian, Emilian Galaicu-Păun, Viorel Ilişoi, Carmelia Leonte, Menuţ Maximinian, Ştefan Oprea, Nicolae Panaite, Liviu Papuc, Mihai Ursachi, George Popa, C. Stănescu, Nicolae Turtureanu, Alexandru Uiuiu, Lucian Valea, Lucian Vasiliu.

Nota comună a textelor cu pricina este nostalgia. Nostalgia după zile şi momente care n-aveau să se mai întoarcă niciodată.

Şi această notă dă cărţii un farmec şi culoare aparte, ca orice lucru frumos şi pierdut.

Valea Vinului ca loc de creaţie şi odihnă pentru scriitori a avut un sfârşit aproape apocaliptic. Îl consemnează cu tristeţe tot coordonatoarea cărţii amin- tite mai sus: „După decembrie 2011, când Uniunea Scriitorilor din România a renunţat la concesiunea Casei Scriitorilor de la Valea Vinului, comuna Rodna, judeţul Bistriţa-Năsăud, motivând lipsa banilor, staţiunea s-a degradat rapid sub atacul hoţilor de fier vechi, a celor de lemne, care au transformat curtea în platformă primară de depozitare a buştenilor şi a răuvoitorilor de tot felul, care au încercat a face loc, probabil unui proiect imobiliar grobian, aşa cum sunt multe în zona Munţilor Rodnei.

De la demontarea sobelor la furtul mobilierului, smulgerea cablurilor electrice, a becurilor, a prizelor şi a chiuvetelor, spargerea ferestrelor până la punerea unui foc, care să o mistuie, într-o noapte de sâmbătă spre duminică din iulie 2014, nu de fost decât un pas… Dar spiritus loci sau îngerul păzitor al acelui ansamblu în care casele şi terenul au făcut tot şi încă mai fac, a mobilizat forţe umane care au salvat-o! Şi chiar dacă vandalizarea a spart în ţăndări imaginile şi momentele de prosperitate materială şi ideatică, imagini pe care unii dintre noi le-au văzut refugiindu-se printre molizi, translucide ca nişte fuioare de ceaţă în care sclipeau personajele altor vremi, cu siguranţă mai adastă în arealul de acolo şi veghează asupra caselor pustiite“.

De la Valea Vinului facem un salt şi poposim la Neptun, pe litoralul Mării Negre. Aici, din iniţiativa şi cu eforturile celui mai gospodar şi grijuliu dintre preşedinţii Uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu a fost cumpărată special o vilă pentru recreerea şi odihna scriitorilor. Ulterior a fost extinsă, i s-au adus o serie de îmbunătăţiri, astfel încât să ofere celor cazaţi acolo tot confortul necesar pentru petrecerea unor zile de neuitat.

„Casa de la mare“, cum mai este cunoscută, funcţionează şi azi (fiind de altfel singura şi ultima din patrimoniul Uniunii Scriitorilor şi totodată şi cea mai frecventată în toate timpurile).

Despre vila de la Neptun s-au scris articole în presă fiind prezentă şi în cărţile unora dintre scriitorii care au trecut pe acolo şi care n-au putut uita zilele petrecute pe malul mării.

Fără îndoială, unul dintre autorii care ne-au dat frumoase pagini despre această locaţie (şi mai ales despre unii dintre cei pe care i-a întâlnit în unele veri) a fost Mircea Micu.

Umorist înnăscut (fapt mai rar la un ardelean cum era autorul unor frumoa- se poezii şi al romanului Patima), Mircea Micu nu a căutat să descrie în detaliu farmecul locurilor, ci mai degrabă a văzut nota veselă, anecdotică a lucrurilor.

Suita lui de volume cuprinzând întâmplări cu scriitori cuprinde pagini sa- vuroase. Evident, toate aflate sub semnul umorului. Un umor pe care dacă el nu-l descoperea la confraţi, îl „construia“ singur prin anume sugestii primite involuntar de la confraţi.

Iată cum vedea Mircea Micu „peisajul“ scriitoricesc de la Neptun:

„Imaginaţi-vă: vară, soare, cald, plajă aurie, marea în contrast, pescăruşi năbădăioşi planând peste mulţimea bronzată.

Scriitorii sunt la mare. Nu toţi, o singură serie. De-a valma poeţi şi critici, prozatori şi dramaturgi, traducători şi istorici literari, membri definitivi sau membri stagiari ai Uniunii, fără deosebire de sex şi alte preconcepţii.

Sunt la mare, se simt excelent, se salută între ei (nu toţi), îşi zâmbesc amical (nu toţi), se bârfesc copios (toţi), dar în general, atmosfera e vivantă şi destinsă. E bine să fii scriitor la mare. te dezbraci în costumul de rigoare, cobori pe plajă, te amesteci în mulţimea de trupuri bronzate, nu te cunoaşte nimeni cine eşti, nu tu admiratori, nu tu doritori de autografe, nu tu debutante nedebutante. În general, scriitorii sunt recunoscuţi numai îmbrăcaţi. Dez- brăcaţi, personalitatea lor scade substanţial. Intră în masa anonimă şi cald armonioasă a literaţilor.“

Într-un fel de democraţie totală, la Neptun mergeau scriitorii, fie de unii singuri, fie cu familiile, soţii şi copii, fiindcă locaţia era încăpătoare şi nu aveau loc discriminări.

Se înţelege că şi la Neptun zilele erau pline de fel de fel de întâmplări, unii dintre scriitori erau mai sociabili, alţii, dimpotrivă, mai tăcuţi şi mai rezervaţi faţă de confraţi, după cum nu lipseau nici cei care îşi făceau unii altora farse.

În urmă cu ceva ani fiica poetului Nelu Oancea, Lizuca, a avut o idee pe cât de frumoasă, tot pe atât de interesantă: să alcătuiască o antologie cu texte ale foştilor copii de scriitori care şi-au însoţit părinţii în vacanţe la Neptun.

Unul dintre aceştia, Tudor Leu, fiul cunoscutului romancier Corneliu Leu a publicat acolo un text intitulat Un capitol din istoria literaturii învăţat pe viu. Cele povestite de el au darul de a ne introduce într-un spaţiu mai puţin cunoscut publicului larg. Pe de altă parte el aduce interesante informaţii pe care le-aş numi „de culise“ din viaţa literaţilor aflaţi în concediu pe litoralul Mării Negre.

La lumina amintirii percepţia copilului de altădată pare a fi atât de proaspătă de parcă cele povestite s-ar fi întâmplat ieri şi nu cu câteva decenii în urmă.

Din mărturisirile lui Tudor Leu am reţinut două paragrafe ceva mai lungi, deşi pentru frumuseţea şi ineditul amintirilor ar merita ca articolul să fie re- produs în întregime. Scrie acesta:

„Când mă gândesc acum la marii scriitori printre picioarele cărora ne ju- cam şi făceam şotii, îi simt şi pe ei aşezaţi alături de Arghezi şi Teodoreanu, ceea ce mă face să afirm că toată copilăria noastră la mare a fost pentru noi o adevărată lecţie de literatură română învăţată pe viu. Pentru că persoanele care pentru noi, copiii, erau «tatăl lui Ingrid» sau «al Alinei», «al Ruxandrei», «al lui Radu», «al Anitei», «al Irinei», «al Barbarei» sau «al Ioanei» nu erau altele decât importantele nume ale acelei generaţii de scriitori, precum Fulga, Sălcudeanu, Macovescu, Băieşu, Fănuş, Sântimbreanu, Balaci, D.R. Popes- cu, Pituţ, Ion Horea… Îmi amintesc, desigur, şi de alţii, care n-aveau copii, deci erau pentru noi doar scriitori, nu şi părinţi. Unii erau veseli, bonomi, ne suportau foiala, ghiduşiile şi obrăzniciile. Alţii chiar, cum eram noi impertinenţi, ne iertau gălăgia şi farsele. Horia Lovinescu, de exemplu, marele dramaturg, care era cam miop, îmi săruta întotdeauna mâna când eu, cu ajutorul fetelor care mă îmbrăcau cu fustele lor, mă fardau şi-mi coafau peruca, mă traves- team în domnişoară. Şi nu o dată. Fiindcă de obicei, de la o petrecere la alta, îmi schimbam peruca şi look-ul. Iar alţii, mai lipsiţi de maniere, pe la mesele cărora treceam dând din fund, mă ciupeau şi-mi dădeau întâlnire pe plajă, iar tata, a doua zi, după ce eu mă devoalam, îi demasca la neveste.

Mai erau cei doi Mircea – Sântimbreanu şi Dinescu –, ieşiţi din zori pe dig, la peşte, cărora le prindeam guvizi printre pietre; apoi, mai erau doi bărbaţi frumoşi, pe care-i admiram: pe Anghel Dumbrăveanu, pentru superba brunetă care era fiica lui, Violeta, şi pe Mircea Radu Iacoban, pentru prestanţa sa de lord sau pentru modul cum fuma pipă, plimba şoricarul şi juca şah. La tabla lui, cu piesele pregătite în permanenţă pentru orice partener se oferea, venea din când în când Vasile Băran, singurul pe care domnul Iacoban îl refuza, spunân- du-i cu accent moldovenesc: «Du-te de aici, Vasile, că eşti beat!». Iar domnul Băran răspundea sentimental: «Nu sunt beat, sunt în vacanţă; am început cheful plecând din Bucureşti şi-l închei când ajung din nou în Gara de Nord.“ Erau însă şi unii fără copii, şi fără umor; scriitori gravi, plini de importanţa operei la care trudeau în camera lor în loc să se distreze pe plajă. Pe unul chiar l-am auzit spunând că nu-şi părăseşte camera fiindcă are manuscrise importante pe care ar putea să i le fure colegii şi să devină geniali ca el. O doamnă singuratică, despre care se spunea că e urmaşa lui George Sand, îi cerea mereu lui Axin, administratorul, să-i schimbe garsoniera, fiindcă ci- neva sare pe balcon. Altcineva a aruncat în noi de pe balcon cu un ceainic fiindcă făceam gălăgie în vreme ce el scria. Ne-a urât apoi domnul Pardău multă vreme. Dar nu pentru gălăgia pe care o făcusem, ci pentru faptul că ceainicul cu care aruncase în noi s-a oprit în capul maestrului Jebeleanu, o personalitate foarte sus-pusă în ierarhie, pe care se străduia slugarnic, dar nu reuşea, să-l împace.“

Iar ceva mai la vale, adaugă:

„În sfârşit, cred că mai venea pe acolo şi o altă categorie de „confraţi“, fiindcă îl auzeam pe tata cum îi spunea lui nea Fănuş: „Ţine scaunul ocupat; zii că ne vin nevestele. Nu-l mai lăsa pe X să se aşeze cu noi, ca mâine tur- nătoria-i gata…“ Iar nenea Guţă Băieşu, satisfăcut de măsura de precauţie, după vreo trei ore de râsete şi glume spuse-n voie, arăta cu degetul spre acel X care, trist şi singuratic la o masă, totuşi se încăpăţâna să nu plece: „Săracul, e trist; azi nu l-a primit nimeni la masă şi a rămas fără subiect de notă informativă!…“

Dar să nu mă întrebaţi cine era acel X, pentru că, zău, n-am să ştiu să vi-l spun. Eu eram un biet copil şi, după câte am auzit în lumea scriitoricească, X erau mai mulţi!“

Printr-un simplu exerciţiu de imaginaţie ne putem transpune cu uşurinţă şi noi, cei de azi, în locul şi-n atmosfera vacanţelor de vară de la vila scriitorilor.

Lejeri în comportament, dezinhibaţi, evadaţi (unii) din chingile convenţiilor şi obligaţiilor de fiecare zi de acasă ori de la locurile lor de muncă, scriitorii se simţeau în largul lor şi căutau să-şi petreacă fiecare zi cât mai plăcut şi cu cât mai mult folos.

Ajuns şi eu la Neptun cu un an înainte de pandemie, n-am mai aflat nimic sau aproape nimic din ceea ce îşi amintea autorul articolului din care am reprodus paragrafele de mai sus.

Scriitorii pe care i-am întâlnit, atât de puţini încât îi puteai număra pe degetele de la o singură mână (şi fără a avea prestigiul celor despre care amintea Tudor Leu) nu erau nici pe departe entuziaşti şi bine dispuşi, precum cei de dinaintea lor. Cei câţiva copii de scriitori întâlniţi acolo comunicau prea puţin ori chiar deloc între ei…

Doar marea, numai marea părea a fi aceeaşi ca întotdeauna: albastră, cu valuri înspumate, cu răsărituri de soare greu de descris, gata să-i primească la sânul ei, cu egală dragoste, pe toţi; părinţi şi copii, scriitori şi rude ale acestora, într-un fel de comuniune pe care natura ar fi vrut, poate, s-o sugereze tuturor celor aflaţi în preajma ei…

3 iulie 2022