VIOREL DINESCU

Trenuri cu ferestre aprinse

 

M-am oprit într-o gară. Totul era pustiu.

Vechile urme fuseseră şterse, peroanele erau părăsite,

O linişte surdă se scurgea din pietrele sparte,

Între linii doar umbra unui copac cu ramurile arse

În care rămăsese ca un tropot ciudat

Zgomotul sacadat al roţilor care trecuseră demult pe aici.

 

Gările mele îmbătrânesc la marginea lumii

Sub ploaia unor clipe neiertătoare.

Luxoasele trenuri cu ferestre aprinse

Trecuseră de mult în altă realitate

Poate spre stelele care sclipeau ca nişte semafoare.

 

Gara mă priveşte ca o fiară cu ochi obosiţi,

Renunţ la lunga călătorie pe care o visasem,

Voi lua primul tren spre noaptea viitoare.