CONSTANTIN CIOROIU ‒ Magicianul

După treizeci de ani de când se afla la cârma ţării, bătrân, ostenit şi şubrezit de boli şi de rănile căpătate în războaie, sultanul Ahmed hotărî ca, înainte de iminentul sfârşit, să-şi pună în ordine toate problemele, şi cele de familie şi cele de stat. La buna împlinire a înţeleptei hotărâri îl ajuta credinciosul său slujitor, marele vizir Abdulah, comandant curajos şi, totodată, un om cu simţul măsurii şi bun gospodar. În primul rând rezolvă cea mai delicată problemă a oricărei monarhii: asigurarea succesiunii. Astfel că izbuti să-l numească moştenitor al sultanatului pe Mehmet, cel mai vrednic şi de ispravă dintre cei cinci fii ai săi, iar celorlalţi să le asigure înalte dregătorii în stat, mulţumind astfel pe toată lumea. Apoi, prin nenumărate diligenţe diplomatice puse în bună rânduială relaţiile cu vecinii, stingând litigiile vechi, câte mai erau. După ce, în sfârşit, a limpezit toate problemele cârmuirii în cele mai mici detalii, cu sprijinul vizirului Abdulah, bătrânul sultan convocă întreaga curte şi anunţă hotărârea de a se retrage din treburile sultanatului, urmând ca atribuţiile conducerii statului să fie preluate de prinţul moştenitor, Mehmet. Mare vizir, răspunzător de daraverile zilnice ale guvernării va rămâne tot Abdulah, ca un bărbat încă în putere şi cu o cuprinzătoare experienţă în chivernisirea afacerilor ţării. El îşi va stabili reşedinţa, câte zile va mai avea de trăit, cu voia lui Alah, în palatul de pe Insula Mare…

Ca diriguitor, cârmuitor de ţară, sultanul Ahmet avea năravurile multor căpetenii din vremea sa: aprig la mânie şi vărsător de sânge, iubitor de des- fătări, dar avea şi o bună însuşire: ştia să-şi aleagă consilieri destoinici, să preţuiască o povaţă sănătoasă. Astfel că, avându-l alături pe vizirul Abdulah, un om înţelept, vrednic şi excelent chivernisitor, statul prosperase iar supuşii, mulţumiţi. Lăsând, deci, ţara pe mâini destoinice, el se instală liniştit, departe de forfota cârmuirii, în palatul de pe Insula Mare. Acolo, înconjurat de soţiile sale şi de concubine, de saltimbanci, de poeţi şi de artişti, scăpat de agitaţia curţii, într-un peisaj mereu primăvăratic, bătrânul monarh simţea cum încet, încet, cu trecerea timpului, în lăuntrul său, atât de hărţuit de răspunderile mo- narhiei, abrutizat, începe a se aşeza pacea, benedicţiunea. Din când în când îl vizita sfătuitorul şi confidentul său, vizirul Abdulah şi, împreună, aşezaţi în micul chioşc de pe malul mării, depănau amintirile evenimentelor petrecute în lunga şi spornica lor şedere la frâiele puterii. Dar de la o vreme ‒ sufletul omului e greu de desluşit ‒ gândurile sultanului, în loc a se statornici în noul făgaş, al tihnei şi gratitudinii, parcă tindeau, vai, a o lua razna. I se năzări că Abdulah, atunci când îşi depănau amintirile evita să evoce unele fapte şi evenimente, importante după opinia sa, insistând asupra altora fără prea mare relevanţă. De ce?, se întreba el, care credea că ar fi făcut numai ce trebuie în slujba ţării; nu cumva vizirul aprecia că acele fapte şi evenimente sunt o pată pe cârmuirea sa? De pildă, întemniţarea fratelui său pentru trădare n-a fost o faptă rea? Să fi uitat vizirul acel eveniment? Iar fapte ca aceea au fost multe. Nopţile se zvârcolea încercând a distinge faptele ce ar putea fi considerate rele de cele bune. Zadarnic. Confuzie totală. Neliniştea aceea degeneră, treptat, în depresie. Pentru prima oară de la retragere, sultanul constată că regretă gestul de a părăsi lumea vie, trepidantă, a cârmuirii, care l-ar fi putut feri de gânduri stranii, de nelinişti stupide. Dar înapoi nu mai putea da. Para- disul Insulei Mari îi apărea acum un pustiu, un loc de exil, de penitenţă. Pe soţii le vedea babe sâcâitoare, pe concubine, harpii, pe dansatoare, năluci respingătoare. Muzica îl scotea din sărite. Pe medicul său, incapabil de a-i găsi un remediu îl alungă de pe insulă, grabnic, înainte de a-i veni ideea de a porunci să i se taie capul. În pragul disperării, nemaiaflând vreo soluţie de a ieşi din impasul sufletesc în care se zbătea, socoti că n-ar fi rău de a mai apela la vizirul Abdula, credinciosul său confident, măcar doar pentru a-i spune ce-l frământă și a se despovăra cumva de nelinişti…

Când l-a văzut aşa de răvăşit, într-o stare de spirit dezastruoasă, vizirul s-a speriat, însă l-a ascultat cu atenţie, nelăsând să i se citească pe chip îngrijorarea. Înălţimea sa are probleme, probleme psihice, lucru grav, gândi el. Dar cum să-l ajute? Încercă să-i explice: Înălţimea ta, cu respect şi su- punere vă spun că faptele unui monarh nu pot fi evaluate simplu, clasificate în bune şi rele, ele îşi relevă semnificaţia, valoarea numai în măsura în care au contribuit sau nu la prosperitatea ţării, la validitatea cârmuirii. Sultanul îl asculta, însă pe faţă i se vădea neîncrederea… E limpede, nu-l pot scoate din ale lui, gândi Abdulah, resemnat, omul e bolnav. Atunci îi veni o idee de care se agăţă. Îşi aminti că, nu cu mulţi ani în urmă, se zvonea că în ţară trăieşte un vestit magician cu puteri nebănuite, foarte preţuit, însă care ar trăi ascuns, nu se ştie unde şi din ce pricini. Dacă l-ar găsi, poate acela va fi în stare a-i şterge măritului sultan amintirea faptelor rele, lăsându-i-o doar pe cea a faptelor bune. Porunci, deci, să fie căutat şi adus la el, dar în mare taină…

*

Magicianul avusese o noapte proastă: visase că aleargă prin bălţi negre, mizerabile, mocirloase. Semn rău, veste neplăcută. Chiar aşa: nici n-apucă să-şi soarbă cafeluţa, că auzi bătăi în poartă. Servitorul său, unicul, îl anunţă că străjerii cetăţii îl caută. Comandantul, speriat, îl informează că trebuie să se înfăţişeze neîntârziat la curte, la însuşi marele vizir, rădvanul îl aşteaptă. N-am scăpare, iar o iau de la capăt!, îşi zise magicianul şi se pregăti grabnic de călătorie…

Vizirul îl primi cu braţele deschise. Exclamă: Omule, te caut de mai bine de o lună prin toate cotloanele imperiului, ba am trimis iscoade şi prin ţările megieşe pentru a-ţi afla urma! Apoi trecu la obiectul aducerii magicianului la curte, cerându-i, poruncindu-i chiar să găsească soluţia de a-l ocroti pe măritul sultan Ahmed de amintirile neplăcute. Magicianul căzu pe gânduri, după care glăsui: Preamărite vizir, stăpâne, înainte de a hotărî ce voi face în ajutorul Înăţimii sale îţi voi povesti pricinile ce m-au îndemnat să mă ascund în cea mai necăjită cetăţuie din cel mai îndepărtat şi uitat colţ de ţară, blestemându-mi destinul de a practica arta magiei…

…La numai câţiva ani după terminarea studiilor de magie în Rahmania, sultanul acestei ţări, Muhamad, un om crud, sângeros, relatându-mi că este exasperat de ipocrizia supuşilor săi, care, cei mai mulţi îl laudă şi îl ridică în slăvi, dar gândesc tocmai contrariul, iar unii dintre ei, nemernicii, mai şi îl sictiresc pe la colţuri, mi-a poruncit să-i prepar o băutură, o loţiune, să-i fac un farmec, să-mi pun la bătaie toate cunoştinţele şi talentul pentru ca el să dobândească însuşirea de a ghici gândurile oamenilor. Nu-mi mai ceruse nimeni până atunci aşa ceva, am fost uluit, am început să tremur de spaimă căci ştiam că un eşec ori un refuz îmi va fi fatal. Am încercat să-i explic zădăr- nicia ghicitului gândurilor, oamenii nu se schimbă, cu ei trebuie să cârmuiască etc. etc. Atunci s-a înfuriat cumplit că îndrăznesc să-i dau lui lecţii, poruncin- du-mi să trec la treabă, altfel mă descăpăţânează. Am izbutit să mai bâigui: Înălţimea ta, află că ştiu să fac un act de magie, dar nu mai ştiu a-l desface; astfel, dobândind însuşirea de a ghici gândurile, n-o veţi mai putea pierde, chiar dacă veţi vrea! Alah să mă pedepsească dacă mint! Jur! Ticălosule, se răsti el, fă-ţi treaba şi mai vedem noi!

A doua zi m-a luat cu el în sala tronului şi m-a aşezat alături cu vizirul. Aflasem că urma să aibe loc prezentarea noilor guvernatori de provincii, recent numiţi. Băuse, seara, licoarea magică pe care i-o preparasem şi, desigur, voia să vadă efectul. Cred că gândea cam aşa: Dacă niciunul dintre cei cincisprezece guvernatori nu se dovedeşte ipocrit, poruncesc să i se taie capul magicianului, altminteri îl răsplătesc şi îl las să plece… A început procesiunea, s-au perindat deja şapte guvernatori, eu începusem să tremur ca varga fiindcă sultanul părea mulţumit, la al optulea ridică o sprânceană, semn de iritare, la al unsprezecelea începuse a se foi, iar când se retrase şi ultimul, se albise de furie. Slavă lui Alah, am scăpat, magia funcţionează!, mi-am zis. Într-adevăr, m-a lăsat să plec, dar temerile nu mi-au slăbit ci s-au accentuat, greul de-abia acum începea… La nici două săptămâni, servitorul meu, tot circulând prin târg, frecventând cafenelele şi birturile, a cules zvonuri ce m-au pus serios pe gânduri. Potrivit acestora, sultanul a trimis la ocnă trei dintre noii guvernatori, pe altul l-a trimis în exil, iar pe alţi doi i-a suspendat. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat, care-i pricina, doar eu ştiam: sultanul le aflase gândurile, deloc măgulitoare la adresa sa. După alte două săptămâni, îşi alungase o soţie, trei ibovnice şi şapte cadâne din harem. Lumea curţii şi din întreaga înaltă societate intrase în panică. Dacă sultanul continua astfel, ar fi putut izbucni o revoltă, căci nimeni nu ştia ce-l apucase. Mă pregăteam să fug din ţară, însă străjerii m-au luat pe sus pentru a mă duce la stăpânire. Am priceput: în sfârşit, sultanul Muhamad şi-a dat seama că face o prostie, iar acum ar vrea să ridic magia, nu mai suporta să afle cum îl judecă supuşii. Dar vai, n-o puteam ridica, iar sultanul a uitat că-l avertizasem. Desigur, nu m-a crezut ori nici nu voia, m-a aruncat în temniţă şi m-a supus la cele mai cumplite cazne, spunea că pot şi nu vreau să pun capăt magiei. Am decis să-mi folosesc talentul şi să evadez… M-am ascuns în Taimuria. Aici a pus ochii pe mine lbrahim paşa, guvernatorul provinciei sudice a sultanatului, un om sangvinar şi răzbunător. El mi-a poruncit să-i dau un preparat, să-i fac o vrajă care să-i alunge furia de pe chip, să poată adică să reteze capul cuiva cu zâmbetul pe buze. Vizirul Taimuriei, şi el, dimpotrivă voia să poată afişa, permanent o mină tristă şi compătimitoare, mai toate deciziile sale iscând jale şi lacrimi, iar el nu-şi putea reprima ponirea de a izbucni în râs…

Mărite vizir Abdulah, aceste întâmplări ne pot duce, deci, la o concluzie: nu putem trece peste voinţa lui Alah, iar dacă o facem, cum am fost eu silit, încurcăm mai abitir lucrurile. Numai noi înşine, cu multă vrere putem să mai schimbăm ceva din firea şi năravurile noastre. Cu suferinţa sa, aceea de a fi chinuit de amintirea faptelor sale rele doar Preamăritul sultan Ahmed însuşi poate să lupte. Şi-apoi, ştim noi, mărite vizir care sunt faptele bune şi care, cele rele? Nu cumva, încercând să-l ajut, îi fac mai mult rău? lar dacă va dori să-şi recapete starea de dinainte, ce voi face?…

*

Magicianule, prin cele ce mi-ai spus se vede că eşti un om înţelept şi onest, spuse vizirul. Însă n-am ce face, Înălţimea Sa se află într-o stare psihică dezastruoasă, medicul său s-a dovedit incompetent, deci trebuie, oricât ar fi de riscant, cu voia lui Alah, să încercăm şi remediul magiei… Prepară licoarea şi haidem la lnsula Mare. Şi încă ceva: dacă eşuăm, voi avea grijă să nu ţi se taie capul, însă nici eu nu voi avea tihnă…

Când au ajuns pe insulă, sultanul Ahmed se afla în chioşcul parcului, singur. Arăta rău, răvăşit, cu priviri rătăcite. Pus la curent de vizir cu cine venise şi pentru ce, sultanul nu păru surprins, doar dădu din cap aprobator. Apoi Abdulah chemă un servitor care îl conduse pe magician până la clădirea personalului palatului, unde i se pregătise un mic apartament. Acolo omul se puse grabnic pe treabă pentru a pregăti licoarea, ce urma să-i fie administrată, pe înserate sultanului suferind…

A doua zi, magicianul fu condus la sultan. Acolo se afla şi vizirul, ce privea, parcă absent, în gol. Magicianul făcu închinarea de prezentare, dar Ahmed, fioros, cu ochii ieşiţi din orbite urlă: Ticălosule, m-ai minţit, toată noaptea l-am visat pe fratele Osman cum îşi dă duhul în temniţă, voi porunci să ţi se taie capul! Nu era vorba ca magia ta mă va face să uit faptele rele? Magicianul îi răspunse cu voce gâtuită: Înălţate Padişah, cu respect vă amintesc că v-am spus că este greu să desluşim faptele rele de cele bune, uneori doar Alah poate s-o facă. lată, bunăoară, cazul fratelui Osman, Alah să-l odihnească. Îndrăznesc să vă spun că era un om fără înţelepciune, nesăbuit şi, dacă moş- tenea cârma sultanatului, cum prevedea datina, ar fi dus ţara la pieire. La prima vedere, întemniţarea sa a fost o faptă rea, dar judecând politic, practic, a fost o faptă bună. Sultanul îl privi, descumpănit, pe bunul său consilier, Abdulah. Acela dădu din cap aprobator, zicând: Are dreptate, Înălţimea ta, magicianul. Îl regretăm pe Osman, dar voia lui Alah a fost ca ţara aceasta să prospere sub înţeleapta voastră cârmuire… Parcă mai liniştit, dar încă mefient, sultanul mai zise: Dar uciderea, ca prizonier, a sultanului Taimuriei, n-a fost o faptă rea? Am poruncit să fie ucis, deşi a fost uns sultan cu voia lui Alah, nu aveam acest drept… Atunci interveni marele vizir: Ba eu zic, Înălţimea ta, că ai făcut, iarăşi fără să vrei, o faptă bună. Las’ că pe nepusă masă a năvălit cu oştirea lui peste sultanatul nostru cu foc şi moarte, dar i se dusese faima cât de tiran era în ţara lui, pe care o sărăcise peste poate… Acest nou argument, în loc a-l potoli, l-a înfuriat din nou pe Ahmed. Urlă: M-ai dezamăgit, vizire, te asociezi cu acest şarlatan să mă duceţi de nas? Îi voi tăia capul! Chiar scoase sabia din teacă, aceasta nelipsindu-i niciodată de la brâu. În acel moment, vizirul îngenunche, îi sărută papucul şi grăi speriat: Înălţimea ta, eşti pe cale de a adăuga încă o povară la cea a amintirilor faptelor rele, să-l lăsăm în plata lui Alah pe acest nemernic! şi îi făcu un semn discret magicianului să se retragă…

Ajuns acasă, cu spaima în suflet să nu fie săltat de străjeri, magicianul se căina: Blestemată meserie mi-am ales! Unde să mai fug, unde să mă mai ascund? Poate în vreo ţară a necredincioşilor ghiauri, poate în lndia, dar şi pe-acolo sunt regi şi moguli oricând gata să-mi poruncească a le împlini cine ştie ce straniu capriciu! După o noapte grea, cu spaime şi gânduri funeste, mintea magicianului începu însă a se limpezi. Îşi zise: Omule, cu tine ceva nu este în regulă, scârţâie. Nu cumva, de dragul succesului şi faimei te-ai grăbit să practici arta magiei fără a o stăpâni pe deplin? Care meseriaş, stăpân pe meşteşugul lui nu ştie a desface, în toate alcătuirile sale, un lucru făurit de el? Dacă ai purces, fie şi de frica morţii, să împlineşti straniele dorinţe ale unor monarhi şi demnitari cruzi, sangvinari, nu te-ai gândit că aceia îţi vor porunci să-i aduci la starea dinainte, cum s-a şi întâmplat? Nu-ţi rămâne decât, omule, să cauţi în lumea largă acei maeştri desăvârşiţi, dacă ei vor fi existând, capabili să te înveţe a face lucrurile cu cap şi coadă, să ştii nu numai a face ci şi a desface o vrăjitorie!… Aşa că, fără a mai sta pe gânduri, chiar în următoarea noapte, deghizat, magicianul, cu frica răzbunării sultanului în oase urcă pe măgarul său şi, urmat doar de servitor, porni la drum lung şi anevoios spre burgurile alchimiştilor şi vrăjitorilor, spre cetăţile Levantului şi ale Orientului extrem şi încă mai departe, spre Nicăieri în căutarea maeştrilor ce l-ar putea ajuta a-şi desăvârşi ştiinţa…