ION ROȘIORU: „Am venit pe lume să învăț să mor“. Evocare de TITI DAMIAN
Laud curajul, osârdia și talentul confratelui Stan BREBENEL care, într‑un timp record – nici trei luni – a reușit să trimită la tipar acest minunat studiu monografic, pentru ca noi, mulții și neștiuții prieteni ai lui Ion ROȘIORU, să avem posibilitatea să‑i comemorăm cum se cuvine acestui mare cărturar buzoian, trecerea în neființă, pe care covidul ni l‑a răpit pe 12 noiembrie 2021.
Cartea semnată de scriitorul cu har și cu vastă experiență literară și jurnalistică, Stan BREBENEL, „Ion ROȘIORU – scriitorul dintre Dunăre și Mare, cu rădăcini adânci în Carpații de Curbură“, are un titlu inspirat, sugerând, metaforic, dimensiunea orizontală și verticală, spațială și spirituală a dispărutului prea devreme dintre noi. În ciuda faptului că timpul l‑a silit pe Stan Brebenel să se zorească, cred eu, că, în aceleași condiții, n‑aș fi izbutit o alta mai bună. Este o carte bine gândită, bine articulată, menită, după opinia lui Florentin Popescu, „să traseze liniile unui portret critic incitant, bază a unei ample monografii pe care autorul, cu certitudine, o va finaliza“. Iar autorul adaugă „dacă timpul va mai avea răbdare“. Sunt încredințat că viitoarea carte despre Ion Roșioru va fi și cartea emblemă a criticului Stan Brebenel, care‑l va propulsa într‑o altă scară valorică, mai înaltă, între confrați.
Am parcurs cu emoție și cu mare interes capitol după capitol: „Viața și opera“, „Poet și traducător“, „Cronicar la Pontul Euxin“, „Prozatorul“, „Confrații întru literatură despre scrierile lui Ion Roșioru“, obligându‑mă încă o dată să reflectez la anvergura acestui adevărat cărturar care vorbea fluent cinci limbi europene, dar se descurca bine și în japoneză, chineză, vietnameză, după cum mi‑a mărturisit; maestru autoritar, incontestabil, al poeziei cu formă fixă, inventatorul coplei și elidei (a se vedea vol. „Își pierde urma Inorogul,“ carte căreia am avut prilejul să‑i fac o recenzie); cronicar cu sute, poate mii de recenzii publicate în revistele de prestigiu ale vremii; traducător, prozator și chiar creator de poezie în limba franceză (a se urmări pantunurile și pantumurile).
Ne‑am întâlnit pentru prima dată prin intermediul colegului meu de Școală Pedagogică, Gheorghe Stemate, consătean de‑al lui, care mi‑a și facilitat, într‑o vară, o întâlnire cu familia Ion Roșioru, aflată pe atunci la Grunj, Mânzălești. Parcă ne‑am fi cunoscut de când lumea, vorbind unele și altele, dar mai ales literatură, ciocnind un pahar rubiniu, rece, de vin de țară, parcă cel mai bun vin din lume, despărțindu‑ne cu satisfacția faptului că mi s‑a apropiat de suflet un mare și sincer OM de caracter. Eram mândru de prietenia lui. Pe această cale îmi cer iertare Doamnei profesoare Zenovia Roșioru, care i‑a fost o viață alături, pentru faptul că nu am putut răspunde solicitării dumneaei de a alcătui eu monografia. Aveam trei cărți în lucru („Fundamente“, „Dulcele amar, dulce“ și „Dumitru Popescu. Pumnul și Palma“), plus că eram prins cu marele meu proiect, Obeliscul închinat Sf. Mucenic Sava de la Buzău, la Muscelu‑Cărămănești, și‑i mulțumesc pentru participarea la acel eveniment, pe această cale, Domnului Sorin Burlacu și, desigur, numeroșilor scriitori buzoieni și ialomițeni care au ținut să fie prezenți, pe 26 octombrie, de Sf. Dumitru, la Muscel.
Întâlnirile cu Ion ROȘIORU au continuat prin intermediul diverselor lansări de carte, fie la Buzău, unde Marin Ifrim se străduia să determine oficialitățile să‑l declare Cetățean de Onoare, apoi la Slobozia, unde s‑a integrat grupului de la revista HELIS, fie la Hârșova, la Mânzălești, chiar la Urziceni, unde a fost oaspetele familiei mele. Dar cele mai frumoase întâlniri au fost cele de spirit. Cum îmi apărea câte o carte, cum i‑o trimiteam, iar el, cu promptitudine, o recenza, căci aveam emoții, curios să aflu opinia lui pe care o consideram cea mai auto‑ rizată. Și era tare încurajatoare, sugerându‑mi altfel că merg pe un drum bun. Îi citeam cu nesaț cronicile din „Bucureștiul literar și artistic“, luând astfel temperatura creațiilor contemporanilor noștri. Deschideam revista totdeauna la rubrica semnată de Ion ROȘIORU. Nici eu nu i‑am rămas dator, căci i‑am postfațat cartea de poezii „Incantații de mătase“ (2012), din care cartea de față citează, (vezi p. 14 și 75) și i‑am publicat o cronică la volumul „Își pierde urma Inorogul (cople și elide)“ (2016). În fiecare dintre aceste volume am încercat câte un portret spiritual al acestui cărturar pe care l‑am admirat și l‑am iubit ca pe un frate mai mare și mai înțelept. Dispariția lui fulgerătoare m‑a lovit și pe mine la fel ca și pe ceilalți, mai ales că noi conveniserăm să scrie o carte despre tetralogia mea, MUSCELENII. Spre memoria acestui minunat poet și cărturar, voi cita aici portretul pe care i l‑am imaginat în cronica la volumul „Își pierde urma Inorogul“:
„Poetul Ion Roșioru este, înainte de toate, un om al catedrei, un caracter, un cumpătat, un modest, un fin intelectual, în fine, un mare cărturar. În domeniul poeziei cu formă fixă, este un deja un nume, un unicat, un fenomen care nu numai că trebuie băgat în seamă. Poezia sa trebuie studiată, trebuie să se afle pe băncile facultăților, iar cei care îndrăznesc să se apuce în vreun fel de poezia cu formă fixă, în special, să înceapă cu acest necesar a.b.c., nu numai să‑l citească, ci să‑l învețe pe dinafară. Vor avea în față opera unui poet clasic prin vocație și modern prin mobilitatea spiritului. Mișcarea versurilor pare naturală, nimic nu este forțat, versul curge de la sine, dar în spatele lui se află talent, muncă, răbdare, timp, nesomn, imaginație și suferință, pentru că ceea ce trece prin filtrul imaginației, este trecut și prin filtrul sufletului bolnav de sat, de țară, de iubire, de singurătate, de moarte. Orchestrația ritmurilor și a rimelor se supune fachirului, îmblânzind în melodia lor interioară pustiul, amărăciunea, dezamăgirea ori deziluzia. Are o capacitate extraordinară de esențializare, reușind să comunice într‑o singură coplă ori elidă cât poate face un roman în 400 de pagini.“ (revista LITERE, Târgoviște, nr 6‑7, 2017)
Ion Roșioru trăia, în ultimul timp, presentimentul morții, moartea fiind o temă obsesivă a multora dintre poeziile volumelor sale recente, multe pe un ton elegiac. Spre luare‑ aminte, citez o poezie: „E devreme și‑i târziu,/ Ninge‑n lume cu pustiu!/ Urlă câinii nimănui:/ Licăr de nădejde nu‑i!/ Sub zăpadă trosnesc grei/ Brazii cu sicrie‑n ei! / Dar spre mine dă năvală/ Liniștea universală!/ Și‑i devreme și‑i pustiu,/ Și e lume și‑i pustiu!/ Și‑i târziu și e devreme/ Și cenușa lumii geme/ În pădurea cu blesteme/“.
În felul acesta, cred că se va înțelege de ce am ales pentru această prezentare, drept titlu, versul roșiorean „Am venit pe lume să învăț să mor“, având o încărcătură filosofică și emoțională asemănătoare celebrului vers eminescian în apropierea căruia îl situez pe Ion Roșioru; „Nu credeam să‑nvăț a muri vreodată“.
TITI DAMIAN