PASSIONARIA STOICESCU ‑ Sincerități lirice asumate (Luminița Sâmbotin)

O carte mărturisitoare, nesofisticată și îmbrățișând mai degrabă crezul Maicii Tereza ‑ „Boala acestui secol e lipsa de iubire“ decât pe cel al lui Andre Malraux ‑ „Secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc“, „Dialog cu iubirile mele“, scrisă de Luminița Sâmbotin și apărută la editura ePublishers, București, 2024, dovedește un curaj al devoalărilor lirice născute dintr‑o experiență emoțională bogată, tălmăcită în întrebări pe care autoarea și le pune sieși sau le adre‑ sează fostelor iubiri.
Deși poemele actuale constituie un debut în poezie, Luminița Sâmbotin, licențiată în turism și în conducerea de business internațional, a mai publicat până acum două romane, „Teama de limite, editura Meteor Press, București, 2005 și „Călătorie și destin“, editura Letras, Snagov, 2017, ambele de inspirație autobiografică și aparținând subgenului urban contemporan.
Poeziile n‑au extazul și înflăcărarea primei iubiri, ci acel sentiment cathartic, de eliberare prin scris, al femeii mature care a iubit, a fost iubită și iubește frumosul, enigma, mirajul dragostei pe care uneori a visat‑o, alteori a trăit‑o, arareori a rămas cu dezamăgirea.
Într‑un „Cuvânt către cititor“, în semn de politețe, dar și de autoprotecție pentru mărturisirile sale făcute vizavi de niște trăiri intime, autoarea scrie: „Poate și tu ai avut iubiri neîmplinite sau începute și neterminate. Eu am avut. Poate și tu ai avut întrebări nepuse și răspunsuri nerostite. Eu am avut. Poate și tu ai simțit teama de a nu pierde o iubire, o relație, o închipuire de iubire. Eu am avut. Din toate aceste stări, trăiri, sentimente s‑a născut acest volum/…/ din dragostea mea pentru iubire./…/ Cine mă va judeca? Cine va lua în derâdere sentimentele mele? Doar cei care n‑au iubit vreodată și aș vrea să cred că sunt foarte puține persoane adulte, care nu au avut bucuria și șansa iubirii.“
Interesant ni se pare optimismul tuturor acestor poeme, care deși anunțate ca „dialoguri“, vestesc „monologul“. Relația dintre Ea și El, finalizată în detrimentul Ei, n‑o sperie și n‑o umilește: „L‑am iubit, l‑am mințit, l‑am încurajat, l‑am disprețuit /…/Și iar l‑am iubit după ce am vrut să‑l uit/…/Dar n‑a fost așa, este încă în mintea și în sufletul meu./ si pentru toate aceste lucruri am decis să scriu despre el./Chiar dacă el nu merită. Merit eu.“ („Merit eu“)
Optimismul e însă pe jumătate: se leagă de lumină, „o lumină inițială“ divină, dintâi, pe care o sădește în suflet și în inimă, dar și de sentimentul efemerității: „Sufletul s‑a bucurat. Era din nou împlinit./ Și inima a tresărit și s‑a întrebat: pentru cât timp?“ („Lumina din sufletul meu“).
Cu elanuri nepământene născute sub imboldul iubirii refuzate, autoarea se roagă de cer și de nori să coboare spre ea, simțind „pământul neregulat, neaerisit, îmbâcsit/ împovărat de tristețe, de prea multă tristețe“/, dar fie că vrea pe Lună, sau sus în Cer, la Stele, sau în adâncul Mării, este refuzată pe rând de locatarii înalturilor, semn că deocamdată locul ei e pe Pământ, rugându‑și iubitul să‑i descrie „culoarea sufletului“ său.
Ca orice lucru foarte serios, iubirea presupune multe jocuri, cu alternanțe de copilărire și gravitate și toate hârjonelile sentimentului sunt surprinse, iubita fiind o curioasă întrebătoare pentru alesul ei: „Spune‑mi tot ce nu ai spus vreodată/Spune‑mi culoarea sufletului tău/Sau mai bine nu‑mi spune, /Lasă‑mă să o ghicesc, să o miros/…/
Și mai spune ce‑ți place la mine/De sus până jos și de la stânga la dreapta;/ Și dacă n‑ai curaj, dă‑mi o floare/ Culeasă dintr‑un parc sau din poiana inimii tale.“ („Spune‑mi ce nu ai spus vreodată“)
E o întreagă strategie a jocului erotic, pe care în final, stând pe malul unei ape, autoarea o curmă pacifist și extaziant: „Dă‑mi labele (de înot) și vizorul și hai să sărim în apă! („Hai să ne jucăm de-a sentimentele“). Adâncimea apei, simbolul ei lichid sugerează adâncimea sentimentului și patima care îi leagă pe îndrăgostiți. Tot din această gamă poate face parte și poezia „Jocuri de dragoste“ cu elemente ale iubirii care pot fi aflate pe scara fizicii sau a chimiei.
Există și un spațiu al iubirii rezervat crizei ‑ „Pe cărările dragostei, pe văile minciunii,/ Pe munții încrederii, pe râurile bănuielii/ Pe focul vulcanilor, pe mlaștina ispitei/…/S‑au despărțit. S‑au despărțit frumos/ Fără lacrimi, fără reproșuri, fără explicații.“ („Despărțire“,), dar și unul al tandreții de blândă senzualitate: „Mi‑e frig și aș vrea să am pe cap/ O năframă de nori din cerul de vară/ Pe umeri un șal din podoaba pădurii/ Pe șolduri o fustă din spic de secară, aș vrea să te am./…/ Mi‑e somn și aș vrea să adorm/ În culcușul dumbrăvii făcute de umărul tău/ Legănată de valuri și de stele/ În visele mele cu tine aș vrea să dorm.“ („Aș vrea“). Și iarăși există și niște culori ale iubirii, în raport cu timpul trăirilor:„Pe galben, în zori, două umbre s‑au întâlnit,/ Cu neîncredere în ochi s‑au privit,/ S‑au cercetat, s‑au întrebat/ Cu neîncredere în ochi s‑au privit/Și s‑au iubit necondiționat.“ Urmează „verdele dimineții“, apoi „viața roz“ a prânzului, pe „roșu la amiază“ și „violet spre seară“, dar finalul poemului anunță singularul, dar nu ca o dezamăgire, ci ca un sentiment al datoriei împlinite („Două umbre“).
Cartea se numește „Dialog cu iubirile mele“, dar Ea, cea din cuplul iubirii, autoarea, e una singură, pe când iubirile sunt mai multe. E o dovadă a unui suflet mare, plin, însetat de afecțiune și de frumos, gata de dăruire, cu puterea de a‑și schimba destinul, de a ierta, de a uita, de a o lua de la capăt. În acest cuplu al iubirii, Luminița Sâmbotin, este comportamental inițiatoarea jocurilor dragostei și își asumă dorințele, multe fiind în vise, ori la viitor, deci pe cale să se întâmple, ori la optativul condițional al împlinirilor. Eșecurile sunt transcrise, evident, la trecut, perfectul compus. Dar iarăși poeta își devoalează firea dovedind curaj și asumare: „Am vrut să perseverez în țelul meu,/ Dar țelul meu erai tu, și ai fugit de mine./ Am vrut să creez, să compun, să pictez/ Să scriu, să sculptez/ Să perseverez./ Atât am vrut.“ („Atât am vrut…“) Un „atât“ care înseamnă foarte mult și care adesea sperie un bărbat…
Autoarea e imbatabilă în a‑și recunoaște și asuma eșecul printr‑un optimism luminos „și merge la culcare spășit și se trezește‑a doua zi râzând“ („Ca un copil prostuț“).
Și totuși, curajul în iubire e un sentiment delicat, pentru că trebuie exersat în doi „De ce mi‑e frică? De mine sau de tine? Sau de noi?/ Tu ești atât de sigur pe tine,/ În timp ce eu tremur ca o frunză/Când îți pui brațul pe umerii mei.“ („Mâine vei afla că te iubesc“)
Întrebările puse Lunii, Soarelui, Mării, Stelelor nu se soldează cu răspunsuri filosofice, dar sunt sincere dialoguri de viață, pământene și prin ele curge fiorul cald, amestec de bine și rău, al iubirii. Unele din aceste dialoguri poate nu au întotdeauna transfigurarea meta‑ forică sperată, dar confesiunea e dezarmantă, conștiința de sine în mirajul acesta al iubirii trăite, visate sau închipuite, este puternică și convingătoare pentru un debut.
„Ce scriu acum a fost săpat în inima mea/ De un torent, de un fluviu întunecat, Care a curs ani de zile, plin de pietre/ Și de rădăcini de copaci,/ Care au zgâriat sufletul meu/ Fără milă, fără îndurare./…? Să mă conving că am fost un copil fericit,/ Într‑un loc minunat;/Să mă desenez așa cum mi‑aș fi dorit să fiu, / Să colorez desenul în culorile curcubeului/ și să‑l arunc apoi în mare,/Acolo unde toate fluviile și toți torenții se pierd“.
Și iată în final și o imprecație pentru cei ce fug de iubire sau se tem de ea și urmările ei: „De ce să mori, când lumea e frumoasă?/ De ce să ierți când oamenii sunt răi?/De ce să uiți când faptele sunt grele?/De ce să plângi, când te iubesc ai tăi?/Să nu plângi chiar de‑ți este greu/ Să nu uiți chiar dacă ai vrea/ Să nu ierți, chiar de ai putea;/ Dar să iubești mereu, oricând!/ Să nu te temi de iubire, / Pentru că dacă vei muri/ Fără să iubești, / În veci vei fi blestemat!“ („Să nu te temi de iubire!“)