OVIDIU DUNĂREANU ‑ Cioburi din oglinzile memoriei. Drumul spre poveste, spre împlinire
Până la urmă, ce este povestea? Doar o succesiune de reverii, o plăsmuire inepuizabilă de noi situații și întâmplări. Să optezi fără complexe, permanent, pentru ceea ce ți se pare misterios, tentant, tulburător; să făurești o lume mai puțin explorată literar, captivantă prin ritualuri și miracole, prin atmosferă, prin tipurile umane…
Ca să scrii povestiri de neuitat, se impune să rămâi într‑o dispoziție specială, într‑o fervoare inegalabilă și într‑o prețuire față de taina pe care vrei s‑o relevi. Iar ceea ce faci, trebuie să fie pe deplin. Numai așa dobândești o înțelegere adevărată a tot ce te înconjoară și a ta însuți…
Puterea de a povesti constă și în capacitatea de a contura unicul și inconfundabilul fior al vieții, pentru a dezvălui misterul ce face din fiecare om o ființă neasemuită, irepetabilă, cu un destin propriu, dar și să pui în scenă gândirea lui, pe care s‑o transformi într‑un spectacol. Să surprinzi valoarea, imprevizibilul existenței. Să provoci aparențele și să folosești, ca un observator rafinat și profund al mișcării perso‑ najelor, cu surprinzătoare îndemânare, procedee epice dintre cele mai variate…
Povestea propune o lume a libertății depline. În ea, logica realității obiective este substituită cu o logică a realității imaginare. „O ficțiune ‑ cum mărturisește Mario Vargas Llosa în Scrisoare către un tânăr romancier – trebuie să‑l facă pe cititor să nu‑și dea seama de prezența ei, încât, captat de vraja acestui meșteșug, să nu aibă senzația că citește, ci că trăiește o plăsmuire care a izbutit să înlocuiască viața…
Tot de predispoziția de a istorisi este legată și răbdarea cu care știi să aștepți în confruntarea intensă cu tine. Aceasta cere să ai măsura propriei valori. Scriitorul „născut“ și nu „făcut“ este un spirit nonconformist și independent. Are caracter și talent și, totdeauna, disciplină și speranță în a duce lucrurile până la capăt. Nu uită niciodată care este rostul chemării sale și știe să se abțină de la excese și să scape la timp, cu inteligență și curaj din capcanele pe care viața i le întinde, nemiloasă, uneori…
Literatura mea are în centrul ei comunitatea rurală, din partea de sud‑vest a Dobrogei, de pe malul Dunării. Această colectivitate, pe cât de temeinică este ea românească, n‑o putem separa de specificul lumii balcanice, de o geografie distinctă și definitorie. Personajele mele, sătenii din această zonă dintre apă, pământ și cer, au un elan cosmic, au o trăire greu de zdruncinat, un preaplin sufletesc, așa cum rar poți întâlni prin alte părți. Satul povestirilor mele rămâne unul care vine din adâncuri de timp, este o contopire de credință și de coeziune omenească, are un farmec, o neîmblânzire nebănuite, care te iau numaidecât în puterea lor. Amplitudinea și transparența luminii care‑l ocrotește, fluviul impresionant cu labirintul de brațe și ostroave de dinaintea lui îți dau sentimentul că te afli pe un tărâm de o minunăție desăvârșită. Odată pătruns între hotarele acestuia, fără să ai habar, te molipsești de la cei din jur de darul născocitului și al relatatului de povești și te lași, încetul cu încetul, pradă ispitelor veșniciei.
