GHEORGHE FILIP ‑ Sfârșitul lumii

Zornăie încă zvonurile despre sfârșitul lumii. Semnele par să se înmulțească și să apară pretutindeni. Implicați sunt deopotrivă natura și omul.

Natura, care altădată, in ille tempore, „producea„ zeități, a început să fie din ce în ce mai neglijată și sfidată de cel care, dacă tot a fost făcut după chipul și asemănarea Creatorului, a avut trufia să se creadă și el un Dumnezeu. Și nu s‑a sfiit să se bată cu pumnul în piept cum că el este stăpânul Naturii și, ca orice „tată“, n‑a ezitat pesemne să o amenințe – așa cum îi spunea la mânie părintele copilului său – eu te‑am făcut, eu te omor.

Și Natura, lăsată de izbeliște, și omul, mânat de trufie, au luat‑o razna. Dinspre om vin numai nenoriciri. Dincolo de lăcomia fără margini, pustiitoare, auzim de diminață până seara numai de jafuri, răpiri, violuri, înjunghieri, cadavre înghesuite în geamantane, ascunse prin dulapuri,încăierări, bețivi și drogați, străzi care duduie de înjurături.

Și te întrebi: Unde e omul ăla politicos, educat, sfios, cu bun simț, gata să‑l ajute pe cel aflat în necaz? Ce s‑a întâmplat cu el? Unde, când și de ce și‑a lepădat „cojoacele“ omeniei, cum și de ce și‑a golit într‑atât sufletul, încât e de nerecunoscut?

Nici dinspre Natură nu vin altfel de semne. Vijelii cumplite, care răstoarnă, smulg acoperișuri, doboară copaci, uneori pun la pământ păduri întregi; ploi mânioase, ca pe vremea potopului, care intră în case, umblă ca niște torente pe străzi și poartă ca pe o nimica mașini, tot ce întâlnesc în cale; grindină, care ucide lanuri de grâu, de porumb, de floarea soarelui, grădini lucrate cu migală, care franjurează, ca într‑o joacă, totul. Și peste toate, această creștere nesuferită și stăru‑ itoare a temperaturilor.

Încălzirea globală e un musafir mai vechi. Ne‑a mai vizitat de‑a lungul istoriei, pustiind de fiecare dată zone întregi și producând schimbări în mersul lumii. Zonele rămase, ca prin minune, fertile, au  devenit prilej de încăierări și cuceriri, ca altădată alt „măr de ceartă“– pășunile.

Firește că toate acestea îl fac pe bietul om – care a uitat că el este stăpânul Naturii – să creadă că vine… sfârșitul lumii. Ideea nu e nouă. A existat din vremuri străvechi. Civilizații, care au descoperit matematica, arta, mișcarea astrelor, s‑au convins că lumea nu dăinuie etern. Și unele căutau… remedii.

Pentru azteci, de pildă, rolul esențial îl avea soarele. Stingerea lui va aduce automat sfârșitul. În concepția lor existau mai mulți sori, care măsurau, de fapt, timpul. Ei considerau că trăiesc în al cincilea soare.

Ca să nu se stingă, credeau ei, soarele trebuia hrănit. Și cum el era inima universului, nu putea fi hrănit decât cu inimi. Pentru dez‑inimare erau folosiți prizonierii de război. Ritualul se săvârșea într‑un templu construit în vârful unei piramide, către care ducea o scară imensă.

Preoți cu plete năclăite de sânge scoteau cu mâinile goale inima din pieptul prizonierului viu și o întindeau soarelui. Apoi corpul celui sacrificat era aruncat pe scările, care se umpleau de sânge.

Nici soarele din vremea noastră (al câtelea o fi?) nu străbate liniștit eternitatea. Când și când dă semne de nervozitate, își întețește focul, au loc acolo niște explozii (cum ar fi ca acestea să se producă la nivelul solului? Probabil ne‑am simți ca o bucată de carne pusă la prăjit într‑o tigaie) și, plictisit pesemne de mișcarea în…nemișcare, își schimbă polii. Dacă, Doamne ferește, într‑o bună zi i‑ar da prin gând …să închidă ochii? Ce ne‑am face? Ce am face, totuși, ca să îl ținem într‑o permanentă stare de veghe?

Am apela la metoda aztecilor? Dar, de unde prizonieri de război?

Noi nu suntem și nici nu vrem să fim în război cu alte neamuri. Apoi noi nu avem templele aztecilor. Unde am scoate noi inimile nefericiților?

Pe acoperișul vreunui bloc ori în vreun apartament. I‑am întinde soarelui inimile pe fereastră și pe aceeași fereastră le‑am arunca trupurile ălora.

Și dacă n‑avem prizonieri de război, le‑am scoate inima alor noștri.

Celor care nu și‑au plătit taxele și impozitele, care n‑au un loc de muncă, n‑au bani să‑și cumpere medicamente, care nu știu ce sunt alea icre negre ori n‑au împins niciodată la o roabă de șampanie.

Dar și așa, n‑avem nicio certitudine că am îndupleca astfel „mândrul soare“. Pentru că inimile noastre sunt reci, împietrite, golite de sentimente, de duioșie…

„Bătrânețe, haine grele“

Îi vezi pe stradă mergând șovăitor, cu pași mici, strâmbi, aplecați, sprijinindu‑se în baston, căutând apropierea uni gard, a unui zid, care i‑ar ajuta să nu cadă. Intră în câte o farmacie, au nevoie de „nasturii“ zilnici, intră la piață cu ochii pe prețuri, scot cu mâinile tremurânde banii pentru legumele puține, se întorc trăgând de sacoșă, cu aceiași pași mici, nesiguri, atenți să nu se împiedice, să nu se lovească de cineva, cu inima strânsă la admonestările care i‑ar putea potopi – uită‑te pe unde calci, moartea te caută pe‑acasă și tu umbli brambura, grijania mă‑tii de boșorog – se fac că nu aud, că nu pricep la cine strigă unul și altul…Și de ce strigă?

N‑au tăiat calea nimănui, n‑au primejduit pe nimeni, nici n‑ar putea și nici n‑ar vrea și nu înțeleg pornirea asta… N‑au făcut rău nimănui, n‑au luat nimănui locul, n‑au furat și n‑au risipit visurile altora, n‑au zădărnicit rostul ori împlinirea cuiva…

Doamne, dar și eu am fost tânăr! Și se uită la fețele încruntate, disprețuitoare, la ochii năpădiți de trufia vârstei. Nu s‑or gândi că îmbătrânesc și ei, că și la ei, mâine‑poiâine, vor striga la fel alții, îi vor privi din „eternitatea“ vârstei lor cu același dispreț de nimic justificat… Aveam noi o vorbă: Cine n‑are bătrâni să‑și cumpere! De ce? Pentru că bătrânii nu erau văzuți ca niște făpturi betege și inutile, care făceau degeaba umbră pământului. Dimpotrivă. Erau priviți cu respect, niște oameni trecuți prin încercările vieții, cu experiență și tocmai asta le limpezea gândurile, îi făcea înțelepți, îi ajuta să înțeleagă și să cumpănească corect lucrurile, să găsească soluții pentru a ieși din situații complicate, pentru a depăși dificultatea unor impasuri.

Când a devenit întâiul rege aal Romei, pentru a conduce cu chibzuință orașul, Romulus a apelat la senex: și‑a adus aproape o sută de bătrâni tocmai pentru a se folosi de experiența, de înțelepciunea lor. Aceasta a fost instituția, care de la senex se va numi Senat.

Și azi, noi, „urmașii Romei“, ce facem cu bătrânii? Îi privim ca pe niște expirați, niște inși care nu mai sunt buni de nimic, niște încurcă‑lume și îi bălăcărim fără nicio sfială pe oriunde îi întâlnim. O fi drept? Așa s‑o cuveni?

„Cea mai de folos zăbavă“

Cândva, cronicarul spunea că „cetitul“ este „cea mai de folos zăbavă“. De ce? Deoarece cartea îți aducea aproape lumea dinafară și lumea dinăuntru, pentru că prilejuia un dialog între cele două lumi, care îți deschidea astfel orizonturile, care te ajuta să îți cunoști mai bine locul și rostul în lume, care te învăța să visezi și să vrei să îți împlinești visurile.

„Carte frumoasă, cinste cui te‑a scris“ devenea egal cu „Carte frumoasă, cinste cui te citește“. Cititul se adresa deopotrivă minții și inimii, punându‑le pe amândouă în mișcare. Mintea devenea mai curioasă, mai ageră, mai pătrunzătoare, mai însetată de cunoaștere și adevăr, inima – mai dornică de aripa sentimentelor, de dragoste, respect, duioșie, înțelegere.   

În timp, însă, „cea mai de folos zăbavă“ a căzut în dizgrație, „zăbava“ și‑a strâns catrafusele și s‑a dus spre locuri mai… liniștite.

Locul ei l‑a luat graba, goana nebună după lucrul, care a dobândit cea mai de preț valoare: banul. Or, nu poți face bani stând cu cartea în mână. Și în timpul liber nu te adâncești într‑o carte. Pleci să te recreezi, să te bucuri de ce ai câștigat. Te duci în Grecia, în Turcia, în Maldive, la Dubai… unde timpul se pierde cu mai mult „folos“: cu o manea, un caviar, o șampanie, o țigară cu marijuana, niște siliconate etc.

Ascultam o știre, care spunea un lucru năucitor: unsprezece milioane de români n‑au citit nici o carte. Unsprezece milioane?! Dar, de ce să te miri? Sunt foarte multe case în care nu există nici o carte, sunt mulți care cred că nici nu e bine să ai așa ceva, deoarece cărțile adună praf și microbi, sunt o adevărată sursă de îmbolnăvire. Multe biblioteci au rămas doar niște depozite, multe s‑au desființat și au fost transformate în baruri, covrigării ș.a.m.d.

Ba, nu cu multă vreme în urmă niște experți, niște clarvăzători spuneau că nu vor mai exista cărți, că ele se vor muta în spațiul virtual și cine vrea să mai citească, n‑are decât să deschidă telefonul, tableta… Că e normal să se întâmple așa.

Eu mă încăpățânez să nu cred în această enormitate. Eu sper că ne vom deștepta din acest „somn de moarte“, că va veni o zi când ne vom întoarce la „cea mai de folos zăbavă“, pentru a găsi răspuns la întrebările despre viață, despre lume, despre ce vrem să fim, să devenim noi înșine. Pentru că numai astfel vom regăsi puterea și farmecul visurilor, pentru că numai astfel vom redescoperi acea grădină interioară în care înfloresc laolaltă bunătatea, generozitatea, respectul, dorința de a înțelege lumea și de a ne înțelege pe noi înșine.

Pentru că, parafrazându‑l pe Preda, dacă lectură nu e, nimic nu e…