PAVEL CHIHAIA ‑ Păcatul fratelui Sebastian. Nuvelă inedită, 1938

Se lumina de ziuă, când fratele Sebastian auzi o bătaie scurtă în ușa chiliei.
„Trebuie să fie Alexe…“, gândi el, cu ochii pe ferăstruică. „Totuși pare a fi devreme pentru utrenie!“
Se vedeau norii cenușii de toamnă, alergând peste vârfurile îngălbenite ale salcâmilor și câteva frunze nestatornice purtate de vânt. Dinspre cotețul păsărilor venea zgomotul asurzitor al rațelor flămânde, toaca începuse să sune rar și dogit.
Cel de afară bătu din nou, nerăbdător, în ușă. „Acuma, acuma!“ îngăimă puțin amețit de somn fratele Sebastian. „Mai am doar să‑mi trag ciorapii…Te rog să‑mi aduci apă.“
Îl auzi cum pașii grei se depărtară.
În chilia mică, era frig și umezeală, umezela clădirilor de sute de ani. Fratele începu să tremure în haina călugărească, veche și soioasă pe de margini. „Viața de mănăstire cere smerenie și pocăință“, gândi el. „Totuși aș fi fost recunoscător economului, dacă mi‑ar fi dăruit o sutană nouă, acum la începutul iernii!“ Candela dinspre răsărit se stinsese. Mucul negru, stătea bățos și uscat, neretezat de cine știe câte zile.
„Desigur, tot Alexe!“, se gândi fratele, apoi se rușină de a fi dat pe spinarea altuia, o vină care era și a mea. El reteză gânditor mucul, turnă untdelemnul trebuincios în candela roșie și căzu smerit înaintea
icoanei. În timpul acesta, intră și Alexe cu un lighean mare în mâini, din care ieșeau aburi. Era gras și bombănea într‑una. Obrajii lui roșii de sănătate, erau înconjurați de o barbă neagră și încâlcită. Iar nasul ascuțit și mirosul stăruitor al rachiului prost, putea să facă pe oricine să vadă în el pe unul dintre acei țărani leneși, care cred că traiul din mănăstire, este un raiu pământesc…
Intră îmbufnat pe ușă și ar fi izbucnit numaidecât, dacă nu găsea pe frate în rugăciune. El deretică tăcut prin odaie, făcu prețul, șterse icoana, aruncă în făraș cele câteva flori vestejite și se adresă tânărului  frate, care‑și încheia sutana, privind pierdut pe fereastră: „Rugăm pe domnișorul sa mearga mai repede la slujbă, căci prea‑sfântul a întrebat de două ori până acum de dumnealui!“ Vroia să fie ironic și Sebastian simți aceasta, totuși nu vroia să se împotrivească acestui îngrijitor și sfătuitor, care îl crescuse de mic. „E atât de plăcut să dormi!“, gândi el, băgându‑și mâinile în apa caldă. „Numai de nu s‑ar fi suparat prea‑sfântul!“
Starețul nu se supărase. Aceasta o citi pe fața lui, când intră în biserică. Înăuntru, soarele nu izbuti să se strecoare. Frații treceau în șir pe dinaintea icoanei și o sărutau cu evlavie… „Umbrele lor păreau sufletele morților ce treceau apa Styxului… 11, recită în gând fratele.
„Luntrașul Charon îi opri unul câte unul luîndu‑le obolul…“ Glasul preotului se auzea îngânat și rar… Cineva îi șopti o glumă la ureche. Zâmbi cu gura lui fină și voi să răspundă ceva, când observă că starețul se uită dojenitor la el. Își luă un aer de ipocrit… Aceasta nu scăpă, însă, economului. El nu uită să reproșeze starețului la ieșirea din biserică: „Prea îl răsfeți pe Sebastian, părinte… A venit la slujbă și după toate acelea, bufnea de râs în intuneric.“
Starețul zâmbi. „Nu‑i nimic!“, răspunse el. „Tinerețe… Nu trebuie să‑i condamnăm frate, trebuie să‑și veselească nițel sufletul…“
„Alexe!“, strigă apoi. „Alexe I“ Îngrijitorul apăru de după cotețul păsărilor, cu anteriul plin de fulgi. „Cheamă pe fratele Sebastian!“, spuse starețul și intră în chilie.

II

Sebastian citea o carte și nu mai putu de ciudă, când îngrijitorul intră furtună pe ușă.
„Ce e?“, se răsti el. „Au năvălit tătarii?“
„Nu! V‑a chemat Părintele stareț!“
Sebasian nu se temu, totuși avu un moment de neplăcere, gândindu‑se la lecția de morală, pe care i‑o va face starețul. „Bine, vin!“, oftă el, că trebuia să părăsească o carte atât de interesantă ca“ Manon Lescaut“, pe care i‑o făcuse cadou Alexe de ziua lui…
Chilia starețului era mai mare și încăpătoare ca celelalte. În dreptul ferestrei avea o glastra de pământ, în care creștea, firavă, o mușcată… O masă mică de scris, un pat sărăcăcios și două icoane, împodobite cu ștergare țărănești și busuioc. La masă sta starețul cu un toc mare după ureche. Fața îi era zbârcită de bătrânețe și capul pleșuv. Păstra încă din tinerețe o tăietură de spadă pe obrazul stâng, pe jumătate acoperită de barba albă și deasă. În tinerețe fusese
militar, însă, dezgustat de „arta de a ucide oameni“ cum spunea el, se rătrăsese în mănăstire…

Pe Sebastian îl socotea ca pe un fiu al său. Când l‑a văzut așa mic și plăpând adus de maică‑sa, o sărmană care dăruia Domnului un fiu care să se roage pentru marile ei păcate, l a îndrăgit numaidecât.
Acuma se uita la tânărul din fața lui, tânăr drăguț cu o barbă mică, castanie și ochii albaștri, și nu‑i venea să creadă cum s‑au scurs atâția ani de la intrarea copilului pe poarta mănăstirii. „Stai jos!“, spuse el, zâmbind bătrânește. „Stai pe pat!“ urmă, când văzu pe Sebastian încurcat, uitându‑se după un scaun.
„Te‑am chemat, pentru că am nevoie de cineva de încredere să‑mi ducă scrisoarea aceasta părintelui Ursu… Alexe o să te însoțească o bucată de drum…“
Sebastian nu‑și putea ascunde bucuria. Anul acesta ieșea pentru a doua oară din mănăstire. Totuși se prefăcu mâhnit și merse greoiu spre ușă.
Starețul cunoștea bine oamenii și mai ales pe tineri. „Sebastian!“, îl întoarse el. „Ai ceva pe suflet, fiule?“
„Nimic… doar v‑aș ruga să spuneți fratelui econom să‑mi dea o sutană nouă… Aceasta s‑a subțiat mult și lasă frigul să pătrundă!“
„Bine, chiar îți mulțumesc că mi‑ai adus aminte…“
După ce luă scrisoarea, tânărul sărută mâna veștedă și scoborî scările, în curtea mănăstirii. Starețul îl urmări cu privirea „Tinerețe, tinerețe!“, își urmă el cu glas tare gândul „Noi ne ducem cu toții încet, ne topim ca o bucata de ghiață, svârlită în apă caldă… Ei… vor vedea progresul omenirii, vor privi soarele și păsările cerului, când noi vom fi sucul hrănitor al buruienilor de primăvară.“
Îi părea rău, fără să‑și dea seama, de tot ceeace pierduse. În mintea lui își zicea că trecuse prin viață fără rost, fără dorințe, fără plăceri și parcă îi era ciudă pe cei ce aveau să trăiască după el…
„Doamne, Doamne, iartă‑mă!“, făcu el, când își întoarse fața de la fereastră.
„Ispita nu se sfiește să intre și în cugetul unui vechiu slujitor al Tău!

III

În timpul acesta, fratele Sebastian cânta pe șoptite în chilia sa. Era un adevărat eveniment pentru el, să vadă case albe și mici, și altfel de oameni, decât călugării posaci și îmbrăcați în negru. Noua sutană pe care i‑o adusese Alexe o îmbrăcă cu bucurie copilărească.
„Într‑adevăr, sunt drăguț!“, își spuse mulțumit de sine, după ce se uită într‑un colț de oglindă.
Alexe se ivi în pragul ușii, cu un ciomag gros în mână. „Trecem pe lângă o stână!“, răspunse el la privirea mirată a tânărului „Au câini cu duiumul, mai mulți decât oile… Și nu mi‑ar fi necaz, dar de zece ani de când sunt prin locurile acestea, n‑am auzit de picior de lup…“ Vorbea greoiu și bâlbâit. Nasul i se roșise și contrasta ciudat, cu negrul lucios al bărbii. Sebastian pricepu că băuse. Îi era puțin necaz pe el, că tocmai acum găsise să‑și curețe gâtlejul, dar nu spuse nimic, deoarece Alexe închidea de multe ori ochii, când era vorba despre vreun privilegiu. O porniră amândoi pe cărarea mică, care lega ca o ață mănăstirea de satul Frâncu. Urca pieptiș coama muntelui, șerpuia de după stâncile din vârf și cobora de cealaltă parte, printre tufișuri de aluni și măceși sălbatici. De la o vreme se vedea Frâncu așezat în vale… O mână de case strânse pe marginea unui pârâu…
Câteva pâlcuri de fagi bătrâni, înfiorați de adierea domoală a toamnei. Cerul se limpezise și soarele lucea de un galben șters deasupra capetelor lor.
„Aicea te părăsesc, frate Sebastian!“, hotărî scurt Alexe. „Satul îl vezi… Nu uita ce ți‑a spus preasfântul și vezi dacă… găsești câteva fire de tutun!», hotărî scurt Alexe. „Satul îl vezi… nu uita ce ți‑a spus preasfântul și vezi dacă… găsești câteva fire de tutun!“
Tânărul dădu vesel din cap. Atât așteptase: să se vadă singur, departe de mănăstire. Așteptare lungă, de luni de zile, de săptămâni pierdute în fața ferestrei aburite de aerul jilav al pământului de munte.
Aerul acesta îl respira acum fericit, prin toți porii ființei lui. Se dezlega parcă în fața naturii, de încătușarea tristă a zidurilor mănăstirești…
Nici nu simți cum ajunse în sat. Prima căruță îl întâmpină cu albul ei strălucitor, cu garoafele roșii de pe prichiciul ferestrei și cu acoperișul de paie, pe care se hârjoneau doi pui de sturz. Un gospodar tânăr, îngrijea de zor un car cu roțile scoase.
„Ei, bade!“, strigă fratele Sebastian după gardul de nuiele. „Casa părintelui Ursu e departe?“ Omul ridică capul plin de sudoare și arătă cu mâna zdravănă spre lăuntrul satului:
„Uite, aia galbenă… E prima de lângă cumpănă!“
„Mulțumesc!“
Țăranul mormăi ceva și își văzu de treabă.
Fratele făcu câțiva pași și se găsi în fața unei case mari, acoperită cu șindrilă țeapănă. În curte se vedeau doi salcâmi tineri și de ei legată o frânghie. De frânghie, o fetișcană, întoarsă cu spatele, atârna niște rufe. Fără să vrea, tânărul își scutură antireul de praful dumnealui și‑și trecu mâna prin barba mică…
La scrisoare nu se gândea deocamdată…
Un câine negru și lățos se repezi aprig la gard și începu să latre printre ulucă, arătându‑și colții. Fata se întoarse încruntată către gard:
„Țî, Grivei, mâncate‑ar focu’!“
Dând de străin, se opri mai mult atrasă de înfățișarea acestuia, decât mirată.
Fără să vrea, fratele Sebastian roși când îi întâlni privirea. „Ce naiba, doar nu sunt copil!“, se gândi el cu ciudă, dar simțea că păcătuise când privise ochii aceia albaștri și pletele aurii, răspândite pe umeri. Fata puse repede coșul de rufe jos și veni spre gard. „Marș, Grivei, marș!“, făcu ea către câinele care, neavând încotro, fugi în fundul curții.
„Ce vreți, domnule?“ Se vedea bine că e încurcată: unui tânăr de optsprezece ani nu mergea să‑i spună „părinte“, iar „domnule“ i se păru nefiresc și cam străin.
Fratele Sebastian se emoționă, roși și răspunse cu ochii la o frunză ce sta să cadă: „Caut pe părintele…“
„Nu‑i acasă!“, vorbi ea. „Dar, dacă vreți să așteptați puțin… Eu sunt fata dumnealui și mă cheamă Anița!“ Râse șăgalnic de i se văzu dinții albi și tari. Fratele Sebastian zâmbi și el, totuși avu o clipă de remușcare, când se gândi că starețul îl aștepta la prânz.
Dar Anița avea ochii albaștri, albaștri ca viorelele câmpurilor de primăvară și gândul i se abătu de la datorie. „Nu viu în fiecare zi în sat!», își spuse el, când se așeză în scaunul de trestie, pe care fata i‑l puse pe prispă. De acolo i se deschidea în fața ochilor ulița largă a satului, străjuită de salcâmi bătrâni și ruginiți de toamnă. Se vedea acoperișul de tablă ruginită a bisericii, gardurile strâmbe de stuf, câțiva dulăi hămesiți, un cârd de cocori care zburau în înaltul cerului. Se uită iar la Anița, care atârna domol niște cămăși bărbătești. Ea îi simți privirea, și fără să se întoarcă: „Nu‑mi pare rău de tot, când pleacă cocorii… Când eram mică, plângeam întotdeauna …“
Sebastian zâmbi cu amărăciune, încrețind cutele buzelor: „Eu n‑am văzut niciodată, când eram mic, cum pleacă cocorii. Aveam în față doar pereții albi și reci ai mănăstirii. Câteodată și barba încâlcită a îngrijitorului…“
Anița se întoarse și‑l privi cu compătimire.
„Câți ani ai dumneata?“, căută el, neîndemânatic să schimbe vorba. Fratele se socoti ridicol pentru a doua oară.
„Eu?“,râse fata. „Dar… de ce vrei să știi?“
„Uite, vreau eu să știu…așa!“
„Și dacă nu vreau eu să știi?“
„Dacă nu vrei?“
„Da, dacă nu vreau?“ Sebastian se încurcă tare în răspuns și fata făcu haz, ca o diavoliță.
„Uite‑l pe tătuca!“, arătă ea în lungul drumului. „Ai să‑l întrebi pe el!“
Preotul intră pe portiță tușind și bombănind aprig. Iar când văzu pe Sebastian vorbind cu Anița, socoti de datoria lui, să se încrunte mai tare. Fratele sări după scaun și se duse de‑i sărută mâna.
„Bun, bun!“, pufni părintele. „Ce vânt te aduce? A, preasfântul… Trebuie să fie tot cu lemnele alea!“, făcu el după ce văzu plicul.
„Trebuie răspuns?“ „Nu trebuie!“, răspunse cam înciudat Sebastian, fiindcă văzuse pe Anița bufnind cu nasul în rufe. „Ce ciudată e!“, gândi el.
„Acum plânge, acum râde.“ Și văzând că părintele e grăbit să intre în casă, îi sărută mâna. Apoi, când deschise portița, o căută din ochi pe Anița. Aceasta pierise, de parcă o înghițise pământul. Doar rufele atârnau pe sforicică, în bătaia vântului. Dădu din umăr și plecă grăbit, nu fără să mai arunce o privire spre casa preotului. Cât de vesel fusese înainte, acum, la întoarcere, sufletul i se întristase.
„Păsările pleacă!“, gândea el, privind praful alb al drumului.
„Păsările pleacă, frunzele cad, e toamnă de‑a binelea. Vor trece ani după ani… Va fi iarnă…apoi vară…apoi toamnă…și iar iarnă“ Se vedea călugăr venerabil, cu barbă mare, albă și rasă aspră… Simțea cum fumul de tămâie îl va usca cu totul, îl va transforma pe încetul într‑o fosilă netrebnică … „Nu, nu vreau!“, se revoltă el. „De ce eu să nu mă bucur de toate bunătățile pământului, apelor și cerului?
De ce să nu pot să‑mi dăruiesc sufletul întreg unei fete, cum fac toți oamenii? Sa o pot iubi în voie… Omul trebuie să‑și urmeze calea sa firească… Sa sufere, să se bucure, să iubească …“
Se gândea la Anița cu tristețea adâncă a unui condamnat care mergând la închisoare, nu își va mai vedea iubita. I se părea că se îndreaptă spre vârful unui munte, pe care va fi răstignit… Mănăstirea era o cruce mare și albă, care se va păta de sângele lui …
Simțea că pentru prima dată, acum când împlinise 18 ani, tot sângele i se revolta și îi alerga, ca argintul viu prin vine… Nu se mai gândea la perceptele biblice, învățate ani de‑a rândul între zidurile mănăstirii, și la înălțătoarele lecții de morală ale starețului… Nu se mai recunoștea pe el însuși și frământarea aceasta simțea că‑i face rău.
Mergea cu capul în jos, privind prundul drumului. Simțea o voluptate să tragă în piept, tot praful stârnit de sandalele mănăstirești…
Peste puțin se izbi cu putere de cineva, care venea din partea opusă.
„Iertași, vă rog!“, zise el și ridică capul la auzul unui râs zglobiu, pe care‑l mai auzise undeva … Nu‑i veni să creadă ochilor: în fața lui stătea Anița, care se cutremura de râs.
„De unde ai apărut?“, întrebă fratele, buimac.
„Erai cufundat în gânduri, ca un înțelept!“, schimbă ea vorba cu lacămile hazului de‑a lungul obrajilor. „Spune‑mi și mie, ce gândeai?“
„Ce gândeam?“, făcu el, posomorât dintr‑odată, aducându‑și aminte de soarta lui.
„Gândeam că toamna a fost întotdeauna un vestitor trist, căci aduce oamenilor aminte de moarte!“ Ea se uită speriată la el. „Nu știu ce fel de om ești!“, șopti. „Privirea ta mă înspăimântă, parcă sunt doi cărbuni aprinși!“
Voi să mai spună ceva, dar se încurcă și fugi peste câmp, fără a‑și lua ziua bună.
„Anuța!“, strigă Sebastian. „Anuțo!“ Dar pletele aurii ale feteifluturau în depărtare…

IV

La mănăstire ajunse târziu, căci se oprise la stînă să stea de vorbă cu flăcăii. Fratele Alexe îi pândea sosirea și cum îl văzu intrând pe poartă, se repezi la el. „Ai găsit tutun, suflețelule?“, zise cu glas mieros.
„Tutun? Nu, am uitat… De altfel nimic nu mă obliga să ți‑l aduc!“, răspunse fratele, dârz… Alexe rămăsese mut de uimire. De când îl cunoștea, Sebastian nu‑i vorbise nicicând așa. „Nu erai obligat, nu erai obligat…“, bombăni el în barbă… „Dar nici eu nu sunt obligat să ți ascund cărțile… Chiar acum mă duc la prea‑sfințitul.“
Vroia doar să‑l înspăimânte, cu nici un preț nu l‑ar fi pârât. Ținea la el, dar acum îl scosese din sărite.
„Nu‑i nevoe!“, îi aruncă Sebastian, îndreptându‑se spre chilia starețului. „Mă duc eu să‑i spun!“
Prea‑sfințitul nu se culcase. Se vedea lumina chioară a unui opaiț ce străpungea întunericul de afară. Sebastian bătu hotărât în ușă.
„Intră!“, auzi el domol glasul bătrânului și parcă îi fu rușine de ceea ce avea să urmeze. Totuși păși pragul și îl văzu pe stareț cum citea, plecat de‑asupra unei biblii. Cu tot frigul, era îmbrăcat într‑o sutană subțire, în degetele osoase ținea un șir de mătănii…
Lumina slabă a opaițului, ce ardea pe măsuță îi lumina fața încrețită, și barba albă îi strălucea, cum strălucește zăpada în razele lunii. Ridică ochii după carte.
„A, Sebastian!“ Se așteptase să‑l vadă. Fratele nu spuse nimic. El nu clipi când bătrânul aținti o privire lungă și cercetătoasă asupra sa. „De ce ai întârziat atâta?“, întrebă, plecându‑și din nou ochii pe carte. Părea că nu dă nici un interes răspunsului. Sebastian pricepu viclenia aceasta bătrânească și sângele i se răscoli…
„De ce am întârziat?“, făcu el mânios aproape „Am întârziat pentru că am avut treabă… Cred ca în 18 ani am și eu voie să întârzii o dată!“ Starețul îl privi iar, numai o clipă, pentru ca apoi să citească din biblie.
„Sebastian, Sebastian!“, zise el după un timp și se vedea că este îndurerat. „Ai apucat pe o cale greșită, fiule. Calea pieirii, pe care a mers Cain, fiul lui Adam și luda lscarioteanu… Vezi tu …“, urmă el domol. „Oamenii au de ales două căi în viață: calea fericirii veșnice sau calea întunericului. Sebastian, Sebastian, atunci când mama ta mi te‑a adus în brațe, mi‑am zis: „Voiu crește acest copil și voiu face din el un slujitor al Domnului. Îi voiu lumina mintea, făcându‑l să meargă pe calea ce‑a dreaptă…“
Au trecut ani după ani, te‑am văzut crescând ca un înger între zidurile mănăstirii și‑mi părea că Dumnezeu mă răsplătise pentru păcătoasa mea cucernicie… Și când ai fost bolnav de pojar, când te‑a îngrijit fratele Alexe, ne rugam amândoi, plângând: Doamne, Doamne, nu ni‑l lua! Și acum să ajung să te văd cum te răsvrătești împotriva aceluia care a fost tatăl tău. Nu uita Sebastian, că zice Domnul: „Cinstește pe tatăl și pe mama ta, ca să‑ți fie ție bine“. Cine te‑a făcut oare să te lepezi de mine?“
„Cine?“, făcu fratele Sebastian, nerăspunzând decât la ultima întrebare. „Cine?… Înseamnă că mă lepăd de dumneata, dacă iubesc o fată? Oare nu este dreptul meu de om, urmă repede, când văzu că starețul întinde mâinile ca pentru a se apăra de ceva. „nu este dreptul meu de om să pot privi în voie ochii unei fete și să iubesc cum au făcut strămoșii me?
„Fată… Fată…“, repetă bătrânul, sufocându‑se aproape. „Bănuiam eu… Diavolul… Nu, n‑ai dreptul!“, țipă el, sărind în picioare. N‑ai dreptul. Tu ești călugăr, ești sortit lui Dumnezeu… Iubirea e făcută pentru oameni de rând, care nu se vor bucura deplin de bucuria cea veșnică. Iar dacă aceasta ți‑a orbit mințile te vom sili spre binele tău, să apuci din nou pe calea care trebuie!“
Cât de liniștit fusese starețul înainte, acuma inspira milă, stând cu mâinile întinse spre Sebastian, cerându‑i să renunțe la ceea ce l‑ar fi putut prăbuși. Acesta însă, încruntat, cu buza strânsă, se apropie încet de bătrân.
„Nu, nu mă poate sili nimeni, auzi, nimeni. Nu mai vreau de azi înainte să port haina aceasta ipocrită. Nu mai vreau să duc o viață de câine printre zidurile reci. Nu mai vreau să‑mi îndop mintea cu scrieri bisericești și să țin post luni de‑a rândul. Nu cred în Dumnezeul vostru!“, mărturisi el violent în cele din urmă. „Nu cred!“, urmă cu cruzime, văzând cât de rău face aceasta bătrânului. „Când voiu muri, corpul mi se va face cenușă și oamneii mă vor întoarce cu plugurile.“
Încetă…
Nu mai avea ce să spună…
Peste amândoi se lăsă o tăcere grea. Afară murmurau câțiva greieri. Toți se culcaseră. Sebastian sta mut și nesimțitor lângă ușă. Starețul, doborât pe scaun, plângea… Deodată se sculă și‑l dădu cu energie pe frate din ușă.
„Alexe, Onofrei, Macarie!“, strigă în noapte și strigătul străbătuse ca un șuier mănăstirea adormită. „Veniți, veniți… Fratele Sebastian a înnebunit!“

V

Fratele Sebastian se trezi puțin după aceea în chilia sa. Vru să miște capul și parcă creierul i se lovi de pereții țestei. Stătu cu ochii în tavan și căută să‑și amintească cum ajunsese aici. O lampă mică Îi ardea pe masă, un șoarece ronțăia în podea. Fratele își aminti cum tăbărâseră pe el mai mulți călugări… Apoi, cu încetul, totul i se limpezi. Oftă… Cineva apăsă pe clanță. Se prefăcu adormit și văzu printre gene pe fratele Alexe, care se aplecă peste el. Câteva fire de barbă îi atinseră obrajii. Apoi auzi cum acesta închise din nou ușa…

Deschise iar ochii… Se gândea… Se gândea cu privirea în tavan, cu sufletul departe… Îi apărea în fața ochilor întreaga viață, ca un roman banal și fără emoții. Aceasta până azi… Se gândea la Anița… Uitase mănăstirea în care se afla, uitase convorbirea cu starețul… Îl obseda întruna figura Aniței… râsul ei… pletele, care fluturau pe umeri. I se părea că ea se apropie, se apropie de el și el întindea mâna și ea râdea și fugea de n‑o putea prinde…
„Ce‑ar fi să mă duc s‑o văd?“, îi trecu dintr‑o dată prin minte, fără a se gândi că satul era departe, că era noapte și că fratele Alexe păzea la ușă… Ideea aceasta îl cuprinse ca o apă caldă și lină. S‑o vadă pe ea, pe Anița… Drumul n‑ar fi nimic. Doar Alexe… Se sculă din pat cu greu, apoi ciocăni în ușă: „Frate, frate!“ „Ce‑i?“, întrebă cel de afara, însă nu descuie.
„Frate!“, urmă Seabastian. „Am o sticlă cu vin… O sticlă bună cu vin… Știi, de la împărtășanie…“ Așteptă… Alexe nu răspunse. Se lupta cu el însuși… Hm, vinule bun… Îl dai pe gât ca apa… Simțea cum îi gâdilă gâtlejul, lichidul rubiniu… „În definitiv, beau lângă el, nu poate să fugă… Și cred că și‑a revenit din boală!“, își zise el când descuie, pentru că socotea o boală răzvrătirea fratelui.
Sebastian zâmbi când îl văzu și lui Alexe i se păru că e un copil.
„Unde‑i vinul?“, întrebă el lacom, sugându‑și buzele. „Aci!“ și fratele scoase de după pat o sticlă veche, înfundată, pe care vroia s‑o bea de ziua lui cu ceilalți tineri. O destupă la repezeală și după puțin, îngrijitorul sta cu ea goală în mână, așezat pe podea, lângă piciorul mesei… Era beat turtă. Stropii de vin i se prelungeau pe barba lucioasă și cădeau pe antireu. „Frate Sebastian!“, bâlbâia el. „Să‑mi faci tu rușinea… rușinea… Mă, al naibii vin… Bun…“ Pierdea șirul vorbelor
și ochii i se închideau.
Sebastian nu mai era de mult în odaie: de îndată ce îngrijitorul căzuse jos, el se strecurase pe lângă chiliile întunecate, apoi ieși pe portița cea mică a mănăstirii, luând cu el un felinar aprins. Noaptea era călduță și luminată de luna plină. Grei i‑a fost numai ce‑a trecut de stână, unde i‑a fost frică să nu‑l încolțească câinii. Apoi după jumătate ceas de cale, văzu câteva luminițe stinghere, luminițele satului.
„Mai bine ar fi s‑o iau pe marginea râului.“, gândi el. „Să nu mă simtă câinii!“ Așa făcu. Felinarul îl ascunse la intrarea satului…

VI

Spatele casei preotului era tocmai lângă albia râului! Pe malul apei se plecau câteva sălcii pletoase și parfumul garoafelor din grădină, străbătu până la el. Deabea când dete cu ochii de ferestrele întunecate, se întrebă la ce venise… Dacă striga sau fluiera, sărea câinele pe el, sau se trezea părintele. Se hotărî să înconjoare, ca să găsească ferestra Anuței. De câine nu‑i păsa: l‑ar fi amuțit cu un picior. Păși aplecat către intrare și deabea‑și putu înăbuși un strigăt căci se împiedică de un lanț întins la pământ. Câinele legat se repezi lătrând la el și era să‑i apuce piciorul, dacă fratele nu se ferea. La hărmălaia aceasta, apărură dinspre gard, două umbre apropiate.
„Na, Grivei, na“, se răsti șoptit un glas de fată. „Ce‑o fi lătrând așa, Florine, doar nu poate să adulmece atât de departe!“, grăi apoi către cealaltă umbră ce o ținea de mijloc. „Latră la lună!“, râse flăcăul și amândoi se depărtară.
„Anicuța, AnicuțaI“, vru să strige fratele Sebastian din spatele sălciei, de unde se ascunsese. „Anicuțo, de ce?“ În mintea‑i îndurerată se roteau cercuri de foc: „De ce, Anicuțo? De ce?“ „Cum de ce?“, îi șopti parcă cineva la ureche. „Cum de ce? Tu ești călugăr… Ea e fată și ele flăcău… Se pot iubi… Tu nu poți iubi… „Bine, dar eu nu mai sunt călugăr“, se împotrivi el. „Ba da, ba da, ești călugăr până la moarte, până la moarte…“, îi mai spuse vocea și dispăru.

VII

Sebastian nu‑și dădu seama cum ajunse înapoi la mănăstire… Știa doar că fugise și‑și rupsese antireul printre spini. Era istovit cu totul și cu sufletul la gură. Înainte de a intra la el, luă o căldare de afară și cărbuni de lângă magazie. Puse toate acestea pe dușumeaua chiliei și‑l luă la subțiori pe Alexe, care dormea tun. Cu mare greutate, căci îngrijitorul era înalt și gras, îl trase pe prispă, apoi întoarse de două ori cheia în ușă… Cărbunii așteptau negrii în căldare. Erau mai negrii ca noaptea, căci fratele îi vedea… Îngenunchie lângă ei și scăpără un chibrit, ca să aprindă puțină hârtie. Bățul aprinse hârtia și fratele nu‑l lăsă din mână, decât când simți că‑i sfârâie carnea. Cărbunii se aprinseseră și ardeau puțin înroșiți. „Se vor încinge ei, mai târziu!“, gândi el și se întinse domol pe pat, cu mâinile încrucișate pe piept. Lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji și udau postavul aspru al învelitoarei…
Se gândea, se gândea și totuși capul îi era gol. Apoi dintr‑o dată, după puțin timp, începu să i se arate în fața ochilor întâmplări, ce i se păreau vechi de sute și mii de ani și totuși erau de azi. Vedeniile mergeau pe peretele negru și fratele era ca un copil mic, care se bucură, se întristează…
„Câți ani ai dumneata?“
„Eu?… Dar de ce vrei să știi?“
„Uite, vreau eu să știu!“
„Și dacă nu vreau eu să știi?“
„Dacă nu vrei?“
„Da, dacă nu vreau?“
Păsările pleacă, frunzele cad… e toamnă de‑a binelea… Vor trece ani… Va fi iarnă… Va fi vară… Apoi iar iarnă…
Fratele plângea cu fața zâmbitoare… Stropi de sudoare îi curgeau de‑a lungul tâmplelor și se bucura… Respirația i‑era înceată și se simțea ușor ca un fulg care zboară… zboară. Simțea că‑l împresoară un abur cald și binefăcător…
Se uită înainte pe peretele negru… „Au trecut ani după ani, te‑am văzut crescând, ca un înger între zidurile mănăstirii și‑mi părea că Dumnezeu mă răsplătise pentru păcătoasa mea cucernicie… Și când ai fost bolnav de pojar, când te‑a îngrijit fratele Alexe, ne rugam amândoi, plângând: Doamne, Doamne, nu ni‑l lua…“
Fratele Sebastian își mișcă capul pe perină și simți cum se înăbușă. Apoi nu mai putu să‑l miște și i se păru cum cineva îl strânge de gât, încet, încet. Privi pentru ultima oară peretele, peretele negru. „Ce‑o fi lătrând așa, Florine, doar nu poate să adulmece atât de departe!“
„Anicuțo!“, vru să strige fratele. „Anicuțo!…“ Dar nu putu să scoată nici un sunet și capul îi căzu moale într‑o parte.

VIII

Se lumina de ziuă, când se trezi îngrijitorul Alexe. Văzând ușa frateleui Sebastian încuiată și aburi ușori, care se ironoseau printre crăpături, el se înspăimântă: „Doamne, Doamne!“, se ruga pe când venea cu un topor. „Numai de nu i s‑ar fi întâmplat ceva!“ Izbi cu toată puterea în ușă și o împinse cu umărul, încât aceasta se lovi cu putere de perete. Dădu să intre, dar rămase mut în prag cu ochii mari, simțind cum sudoarea îi moaie tâmplele:
„Frate Sebastian!“, se repezi el, crezând cu toată nădejdea, crezând ca cei disperați că fratele doarme. Dar fratele nu dormea: fața lui frumoasă era vânătă, ochii îi ieșiseră din orbite, corpul i se zgârcise. Alexe îngenunchie lângă el și deabia târziu înțelese că e mort. „Frate Sebastian, frate Sebastian!“, sughiță el, închizându‑i pleoapele. „De ce ne‑ai lăsat, frate? De ce nu ți‑a fost milă de suflețelul nostru?“
Se pleca de‑asupra mortului și gura îi duhnea a vin. „Of, of!“, se văită el mai departe.
„Cine m‑a pus, Doamne, să primesc vinu·, cine m‑a pus? Că mai bine nu mă nășteam, decât să moară el, el care l‑am crescut cu mâinile mele…“
Călugării ceilalți, auzind tânguielile, se adunaseră cu toții și nu știau ce să facă. Cineva se duse de‑l anunță pe stareț… Acesta se îmbrăcă plângând și tremurând din tot corpul. Frații se dară la o parte și el străbătu până în chilie. „Du‑te puțin afară!“, îi spuse lui Alexe.
„Vreau să rămân singur cu mortul.“ Îngrijitorul se sculă, se șterse cu grijă de praf și plecă sughițând… Totuși era puțin mulțumit, pentru că citise în ochii starețului, că nu va fi pedepsit pentru vina lui.
Starețul închise ușa și se apropie încovoiat și cu lacrămile de‑alungul obrajilor, lângă patul lui Sebastian. Îl privea mut de durere și parcă ceva i se rupsese din suflet: „Nici eu nu mai am mult!“, șopti el în fața mortului. „…și Dumnezeu mă va chema să‑mi dau socoteala în fața Lui… În viața‑mi n‑am asuprit pe nimeni, am fost drept și pururea cu cugetul la Domnul… lspita mi‑a mușcat de multe ori sufletul, totuși am rămas în voia Lui…
Moartea ta este cel mai mare păcat al meu și poate, pentru aceasta, voiu îndura focul cel veșnic… De aceea, acum când sunt pedepsit îndeajuns, acum când încep să‑mi blestem bătrînețele, te rog pe tine să mă ierți… Nu te‑am înțeles și am greșit…“, mai spuse starețul din ușă. „Nu te‑am înțeles și am greșit… Uneori facem o greșeală să împiedicăm pornirile firești ale omeniei și poate că uneori, acestea sunt mai înalte decât legile Creatorului…“