HANNA BOTA ‑ Capitolul I. Alex (fragment de roman)

  Capitolul I Alex

  Să spui sau să nu spui? Asta e întrebarea.

  Unu: dacă spui, îți sare lumea în cap. O poți păți rău de tot dacă te destăinui. Nu‑mi explicați că e nevoie de acceptare, de toleranță, de respect față de punctul de vedere al celuilalt. Vax. Astea sunt povești psiho‑vânătorești. Piș‑vaser. Văd clar că dacă te apuci, ca fraieru`, să zici – ba te mai și lași tras de limbă, că unii cu asta se ocupă –, te trezești aruncat în troaca porcilor. Mâncat de canibali: nu poți face cutare și cutare chestie, că nu e de bun simț, că tre` să te comporți
cum vrea adultu`. Dar oare adultu` se comportă cum ar cere etica promovată de el însuși? Că și adultu` are o mie de secrete, o cotește pe tot felul de căi întortocheate, își trăiește viața la umbra autorității de „om mare și responsabil“. Ia lăsați‑mă cu atâta responsabilitate. Toți adulții din jurul meu au secrete. Îi miros, văd limpede cum își întorc ochii în altă parte, dar… treaba lor. Oare adulții nu‑și dau seama că noi vedem ascunzișurile lor? Ei nu observă că știm și noi cât sunt de expirați în te‑miri‑ce‑chestii. Ne „domesticesc“ pe noi cu puterea lor, apoi ne aruncă în vâltoarea vieții: puiule, ți‑am dat toată susținerea, puiule, am făcut totul pentru tine, puiule, m‑am sacrificat, acum demonstrează și împlinește tot ce n‑am putut face eu la timpul meu, că viața mea a fost grea. Dar ce? Viața mea nu e grea? Oare toate cele cu care m‑a echipat adultu` chiar îmi sunt de folos? Puiule, poți să faci ce vrei tu în viață! Să mori tu!? Nu pot face aproape nimic cu echipamentul primit: ori e depășit, ori e defect, că așa l‑ai avut și tu, ori lumea ta s‑a schimbat și nici n‑ai prins de veste. Eu trebuie să mă updatez mult mai des decât ai făcut‑o tu. Că jungla mea e mult mai mare decât a ta, eu, virtual, sunt legat de toată planeta, tu te luptai într‑un sat, într‑un oraș, cel mult. Eu trebuie să mă arunc singur în necunoscut. „Mai bine‑n sat fruntaș, decât la oraș codaș“ – zicea Nona, dar acum concurez cu cinci continente! Că Antarctica nu se pune, haha, măcar atât…

   Doi: așa că nu spui! Taci cuminte și dai afară doar ceea ce crezi că așteaptă adultu` de la tine. Poate te gândești că joci teatru și ești duplicitar? Nu, nene, n‑o lua așa: doar nu‑i mai încarci și pe ceilalți cu problemele tale intime și personale. Că nu dăm totul peste margini, nu vărsăm bunătatea de borș, cât o fi el de acrit – uite, ca să mă înțelegi, o citez pe Nona, că la glumele și „zicalele“ mele nu te prinzi.
Bun: nu ne spunem tainele. Le ținem în noi. Cât? Cât trebuie! Poți să taci o viață? Habar n‑am, că e lungă și poate că odată și odată te  saturi să fii cămilă, să tot cari, îți vine să renunți la cocoașă, s‑o dai jos din cârcă. Poate ai vrea să fii și tu o dată sincer. Ai vrea și tu pe cineva căruia să‑i poți cere un sfat, cum am eu nevoie acum și n‑am de la cine. Vrei un sfat mai ales când lucrurile se încurcă. Și nu știu cum, dar parcă mereu se încurcă: începi fain‑frumos cu chestii mici, plăcute, apoi ele devin mari și complicate, scade plăcerea, se încurcă ițele. Și te cam sperii să nu faci vreun pocinog de să‑ți sară capacele, să‑ți prăjești creierii și să nu mai fii om. Am văzut că unii chiar sar calu` rău de tot. Când știi că l‑ai sărit? Eeee, asta e problema: dacă nu spui nimic, cine să te țină de mânecă să nu sari în groapă? De aia uneori nu știi: oare e bine că taci și nu spui? Deoarece, cu toate consecințele, cu troaca de porci cu tot, uneori îți vine să dai afară.
Spui sau nu spui?, uite cum ne învârtim în cerc…
Dar la fel de important e: când spui? Că nu‑i totuna să îți recunoști „făcuta“ imediat ce s‑a întâmplat sau când e deja târziu și ai dat totul peste cap. Ca mine acum.
Apoi: cui și cât, ce și cum spui?, astea sunt întrebări secundare, dar la fel de importante, zic eu.

*

Toată lumea crede că sunt un băiat bun și cuminte. Și sunt. Adică… am fost. Dacă ei ar ști cum sunt acum, ar zice că sunt o pramatie, dar eu spun că sunt tot eu și ăla de ieri‑alaltăieri, și ăsta de azi. Recunosc că, uneori, mă schimb așa de iute încât nici eu nu țin pasul cu mine, ce să mai zic de mama sau de Nona? Deși Nona, chiar bătrână cum e, mă înțelege mai bine decât mama.
Să mă explic: dacă mă comport cum vor ei, atunci mă laudă toți, le place de mine, mă dau de exemplu altora; dacă mă comport cum sunt eu de‑adevăratelea, ca să fiu eu mulțumit de mine, atunci nu mai sunt bun, ci sunt un stricat, ca ăialalți care fumează, beau, vorbesc urât și înjură, care chiulesc de la școală, trag mâța de coadă, n‑au chef de teme, umblă cu fete (de parcă la 17 ani… cu cine ar trebui să umble?) și, mai nou, ascultă muzică trap. Eu, ăla bun (chiar dacă am căștile în urechi și ascult muzică rap, trap și galop – ăsta e joc de cuvinte, te‑ai prins?), fac treabă acasă, îmi văd de școală, învăț bine, citesc cărți! – asta cu cititul cărților îi dă pe spate –, o ajut pe bunica, îi duc mâncarea gătită de mama și‑i fac cumpărăturile când are nevoie – chestia asta din nou le smulge exclamații ca la niște excitați, gata să dea în orgasm cu laudele. Da’ ce să fac dacă n‑are cine s‑o ajute pe Nona? Că de când ne‑am mutat, mama nu mai vrea nici s‑o vadă, se face că n‑ar avea timp de mă‑sa, crede că eu nu știu, dar știu tot. Copiii văd și știu tot, degeaba cred părinții că‑s mici și proști. N‑au ei habar o vreme (de copii vorbesc), dar apoi li se deschid ochii, așa, brusc, de azi pe mâine, și se trezesc că totul s‑a schimbat, încep să priceapă și află ce n‑ar fi vrut să știe despre lumea asta. Află că tot ce părea bun și pufos, liniștitor și fără griji, e fix pe dos: nimic nu e sigur, nimic nu stă la locul lui, îți vine să cauți o altă lume. Da’ alta nu‑i! Acum și eu: pricep și ce nu vreau să pricep, fac ce „ăia mari“ n‑ar vrea să fac, de parcă adulții n‑ar face‑o!? Mă obligă pe mine, folosind tot felul de metode, să mă comport cum ei oricum nu pot și nu vor să se comporte: atunci de ce cer de la mine ceea ce nici ei nu fac?
Așa și mama: când începe să mă bată la cap să fac cum vrea ea, atâta mă pisează, până ascult, doar ca să scap de gura ei. Dacă mă împotrivesc, începe să țipe, dacă tot n‑ascult, începe să‑mi reproșeze: m‑am sacrificat pentru tine, te‑am crescut singură, m‑am chinuit și am renunțat la viața mea ca să‑ți fie bine ție, iar tu astfel mă răsplătești? Șantaj pe față! De parcă eu i‑am cerut să mă nască, să nu se ia cu tata, ci să se despartă de el dându‑i un șut în cur pe ușă afară! Nu eu i‑am cerut să nu se mărite niciodată și să rămână singură, că mie mi‑ar fi plăcut să am tată în casă, chiar și unul neadevărat. Nu eu i‑am cerut să plece de la bunica (a fost foarte rău când am plecat val‑vârtej de „acasă“, mutându‑ne în apartamentul acesta închiriat, atunci mi s‑au deschis mie ochii). Toate le‑a decis de capul ei, după care mă freacă pe mine la cap cu sacrificiul pentru creșterea mea. Șantaj emoțional, așa mi‑a spus Vi. Dar dacă nici după „șantaj“ n‑o ascult, începe să plângă. Și e în stare să plângă cu orele, cu zilele; când o apucă, nu se mai oprește, i se umflă ochii, odată nu s‑a mai oprit trei zile, a luat medicamente, a dormit plângând și suspinând în somn. Ei, la faza asta nu mai vreau să ajungem, așa că mai bine fac de la început cum vrea ea. De aia spune toată lumea că sunt bun și ascultător. De aia nu pot să‑i spun ce mi se întâmplă să trăiesc de‑adevăratelea, s‑ar apuca de plâns până ar lua‑o Salvarea, știu sigur. Că medicamente de depresie ia oricum. Doar s‑a sacrificat pentru mine! Acum port eu în spate toată chestia asta cu sacrificiul ei și oricât mi‑e de dragă, căci îmi iubesc mama (dar o iubesc mai mult pe Nona, bunica, deoarece ea m‑a crescut), tot n‑o să‑i spun adevărul despre mine: că nu‑s așa bun cum cred ei că sunt. Ba sunt chiar o pramatie, sunt o zdreanță de copil, am luat‑o razna, sunt într‑o mare încurcătură, da’ acum n‑am ce face, nu mai pot să fiu ce nu sunt și culmea e că nu‑mi pare rău. Nu mai pot da timpul înapoi, și parcă, drept să spun, n‑aș vrea să îl dau, mai bine ce trăiesc acum cu Vi, decât fără.

*

   Șed în bancă lângă Anastasia. E ora de geografie, mie îmi place geografia, de mic visam pe unde voi călători, țin minte când mătușa Elena s‑a întors din America, a lucrat acolo ani de zile, a fost și vară‑mea Tania, o invidiez maxim că a fost în America. O invidiez și că se duce în vacanțe la tatăl ei, e cool că el a rămas în America, a părăsit‑o pe mătușa pentru o altă femeie, asta nu e chiar cool. Mi‑ar fi plăcut să am tată în America, să am viză și să merg la el când am chef, chiar să rămân de tot dacă vreau. Dar fraiera de Tania nu vrea să stea cu el, zice că‑l urăște. Când a lucrat mama în Italia, eu am rămas cu Nona acasă (de acolo i se trage numele: nonna în italiană înseamnă bunică) și îi ceream să‑mi arate pe hartă unde e Bolzano și pensiunea aia turistică de la munte, sătucul Nalles, apoi am căutat pe internet poze să văd pe unde calcă pașii mamei, până ne‑am dus și noi în vacanță. Speram să rămână acolo, să se mărite cu un italian sau cu Günter ăla de care tot vorbea, și să mă scoată și pe mine, m‑a pus să învăț italiana: cu cât știi mai iute limba, cu atât mai iute vii aici la școală. N‑a fost să fie. Zice că s‑a întors din cauza mea, să aibă grijă de mine; tot pe mine aruncă vina nereușitei ei.
Totuși, cu America și Italia sau fără ele, geografia este o materie frumoasă. Dar Anastasia nu prea are treabă cu geografia, mai ales că ceea ce învățăm în clasa a 11‑a o plictisește, zice ea. Realitatea e că, mai nou, deși e deșteaptă, nu prea mai are interes pentru nici o materie, numai glossul de buze „strălucire și volum“ – o aud repetând, numai genele false și machiajul, unghiile aplicate, numai Jordanșii din picioare. Așa că aud lecția profesoarei despre componenta antropică, felul în care omul intervine schimbând peisajul în bazinele hidrografice, o aud împănată cu intervențiile Anastasiei privind noii adidași ai lui Doru care sunt beton, sau freza nașpa a Lidiei:
– Iar și‑a tăiat bretonul până la mijlocul frunții, arată ca o retardată, sigur e lesbi.
Încerc să fiu atent la oră, am observat că dacă‑s atent în clasă, nu mai trebuie să‑mi pierd orele libere cu învățătura, fac economie de timp ca să‑mi trăiesc viața. Viața cu Vi.
– Tu ce zici, e lesbiană? Tu ca băiat ar trebui să simți asta…
– Nu știu, fată, taci, că ne scoate profa la răspuns.
– De ce și‑ar vopsi părul mov?, mai bine i‑ar sta cu verde, și‑apoi, bombardierele au păr lung, fără păr lung devin niște țoape și atât.
– Păi movul e semn de invers, de aia. Verde are alt simbol, nu te‑ai prins?
– Nu, toate babele au părul mov, n‑ar putea fi pe invers, nu mă fraieri. Și‑apoi, crezi că e așa deșteaptă ca să cunoască simbolismul culorilor?
– Da, Lidia e o fată deșteaptă, admit eu. Îmi place de ea.
– De ea? Știam că‑ți place de mine, se lingușește ea. Părul meu a ajuns până la brâu, ai observat? mă trage ea de cot.
– Sigur că am observat, îi zic.
Cum să nu observ? Doar i‑am măsurat în gând fiecare șuviță de păr, în reveriile mele i‑am mângâiat fiecare celulă, ce știe ea? În gând am dezbrăcat‑o de fiecare piesă vestimentară, i‑am luat umerii la sărutat, stângul apoi dreptul, i‑am luat sânii la sărutat, stângul, apoi dreptul, sfârcurile. La fazele astea, de obicei, ejaculam. Am făcut exercițiile astea iar și iar ca să învăț să rezist. Cine își dă drumul la câteva minute de mângâiat o fată, înseamnă că suferă de ejaculare precoce, îmi zicea Doru, și‑i vai de el, ăla nu va fi bărbat. Cât reziști?, mă întreba. Dar nu așa, cu aproximație, ci cu timer‑ul de la telefon pornit. Când plecau ai lui cu afaceri și dormeam peste noapte la el acasă, în viloaca lor, ne uitam la filme porno. Ne luam la întrecere: cât rezistăm? Amândoi, puțin. Apoi, după un rând de ejaculări, rezistam mai bine, ne puteam uita jumătate noaptea. Însă, când o mângâiam în gând pe Anastasia cu sânii ei țepeni și sfârcurile tari, nu rezistam mult. Când m‑am învățat să mă abțin, reușeam să‑mi imaginez cum îi dau jos chiloții, cum îi mângâi fesele, părul dintre picioare, ajuns la faza asta, ejaculam iar. Mi‑au trebuit câteva luni, peste jumătate de an, ca s‑o pătrund. Apoi, iar și iar. Nu doar pe ea, ci și pe Lidia cu părul mov, pe Geta – că are niște țâțe cum în viața mea n‑am văzut –, mi‑am luat colegele la rând, dar cel mai bine m‑am potrivit cu Anastasia. De la o vreme, mi se părea că o înșel dacă îmi închi‑ puiam că o fac și cu altele, pentru că prea ne potriveam. Chiar dacă mă uitam la filme porno, pe laptop, îmi plăceau mai mult închipuirile cu Anastasia, aveam și poze pe telefon cu ea, eram mai excitat „s‑o fac“ cu ea decât cu oricine altcineva. Până la Vi.
S‑a sunat de ieșire. Iar n‑am reușit să‑mi scriu lecția, prea am fost distras de Anastasia. În pauză cer caietul Doinei, tocilara din prima bancă – uite, cu ea n‑am încercat niciodată „s‑o fac“. Fotografiez lecția de pe caietul ei, scrie citeț și foarte ordonat, mut poza în folderul „geogra“, profa cere să știm lecția cum a predat‑o ea, așa că nu mai trebuie să citesc din manual. Și‑apoi, având lecția în telefon, pot copia la teste, caietul e mai greu de manevrat. Am noroc că Doina mă lasă să‑i fotografiez notițele, cu condiția să nu dau pozele mai departe, că nu e la fel de binevoitoare cu ceilalți, eu trec de „băiat bun“ chiar și în ochii ei critici.
De obicei, stau în bancă cu Doru, dar de vreo două săptămâni, Anastasia l‑a gonit de lângă mine. El n‑ar fi vrut să plece, știe că‑i vor scădea notele, căci eu îi șoptesc, îl ajut la teste, alții se pișă pe el, băieții nu‑l suportă de bănos ce e babacu‑su. Ce‑i drept, e cam cu nasu` pe sus – cu mine nu‑i merge că‑l iau la mișto –, iar fetele nu‑l bagă în seamă pentru că e mic de statură, parc‑ar fi în clasa a șaptea. Ce noroc am că‑s înalt, totul e altfel dacă ai înălțimea și mușchii corespunzători, iar dacă ai ceva și‑n cap și le ai cu vrăjelile, parcă ai fi prinț. Dar Anastasia, ca să‑l convingă pe Doru, l‑a învăluit, știu prea bine. Are un dar să te facă să acționezi cum vrea ea, ca o vrăjitoare. L‑a amenințat, a strigat la el, l‑a făcut de cacao, apoi, dacă n‑a mers, hoața l‑a luat cu sclipiciurile ei: l‑a îmbrățișat, i‑a băgat botu` între țâțe, fiind scund, numai până acolo îi ajunge când îl îmbrățișează (mai ales dacă fata e încălțată cu Jordanșii cu talpă înaltă), l‑a lăsat s‑o miroasă, să‑i pipăie bucile, s‑o lingă pe gât, așa, ca din joacă, nu serios, l‑a pupat pe nas, pe creștet, și‑a strecurat degetele pe sub
tricou și l‑a scărpinat pe spate cu unghiile ei lungi: l‑a înfiorat – asta știu sigur. Numai jumătate din astea mi le‑a făcut mie, iar eu m‑am „hrănit“ din atingerea ei luni de zile… Gata, l‑a convins, acum stă ea cu mine în bancă, chiar dacă lui Doru îi scad vertiginos notele în catalog, mie mi‑e teamă să nu rămână corigent, mai ales la engleză e slăbuț.
Dacă Anastasia ar fi venit anul trecut să stea cu mine în bancă, dacă mi s‑ar fi foit atâta prin preajmă, lipindu‑și țâțele de brațul meu de câte ori copiază lecția – cum face acum –, șoptindu‑mi chestii sexy și atingându‑mi urechea cu buzele, dacă făcea asta în perioada când mă masturbam seară de seară cu gândul la ea, aș fi fost ud în pantaloni la toate orele, dar acum nu‑mi mai pasă. Tocmai de aia stă cu mine, vede că‑s indiferent și nu înțelege de ce, nu înțelege unde i s‑au dus farmecele. Anul trecut mi‑ajungea să‑i văd o dată ochii albaștri fixându‑mă și eram fericit toată ziua, anul ăsta mi se vâră în suflet, iar eu, deși prietenos, nu sunt dat pe spate. Nici nu bănuiește ce s‑a întâmplat. Eu știu: Vi. Dar de Vi nu știe nimeni, nici Doru, deși față de el mă simt vinovat, el e prietenul meu, îi spun de toate, și uite, de ea nu‑i spun. Nu pot. Nu‑i voie. Nu mă bazez pe tăcerea lui. Și nici n‑ar tăcea, știu prea bine. Anastasia, cu vrăjelile ei, i‑ar smulge secretul, apoi ar afla toată clasa, ar afla toată școala, tot orășelul ăsta prăpădit și, vai, mama. Nu risc.

*

Veneam de la Nona, era într‑o joi seara, deși aprilie, ploua torențial, ca vara, dar era frig, bătea un vânt tăios. Aș fi rămas să dorm la ea, dar n‑aveam chef să mă scol devreme a doua zi, mai ales că mama lucra de noapte. Mi‑am lăsat bicicleta la Nona; ca să nu mă ud până la piele, ea mi‑a împrumutat umbrela ei uriașă, cu mâner de lemn: ai grijă de ea, o am de la Fritz, nu se mai fabrică din astea, mi‑a zis ea.
Trebuia să trec prin centru ca s‑ajung acasă, vreo douăzeci de minute prin ploaia aia nenorocită. În fața mea mergea o tipă: mică, slăbuță, pășea iute, se grăbea. Îmbrăcată cu blugi, adidașii ieftini îi erau uzi, încât nici nu se mai ferea, călca prin bălți de parcă nici nu le vedea. Umbrela, cu o tijă ruptă, era asimetrică, în partea lăsată, ploaia îi curgea pe spate șuvoi. Apoi, o rafală de vânt i‑a întors umbrela pe dos și i‑a rupt‑o cu totul. După o clipă de ezitare, a aruncat‑o, a aban‑ donat‑o acolo pe trotuar, nu era niciun coș de gunoi pe‑aproape. A și luat‑o vântul. Umbrelă chinezească! Mi‑am zis, te lasă când ai mai mare nevoie, am pățit‑o și eu. Săraca fată, e îmbrăcată cam subțire, n‑are unde se adăposti până vom ajunge în fața Hotelului Transilvania. Instinctiv, am iuțit pasul și am întins umbrela mea mare, încăpeam amândoi. N‑a zis nimic, și‑a ridicat scurt fața spre mine, avea ochii mijiți, genele ude, i se lipise părul negru de frunte, n‑am putut să‑i văd trăsăturile deoarece își ridicase gulerul gecii subțiri peste obraji.
Am mers tăcuți, răpăia ploaia pe pânza umbrelei, m‑am gândit că în fața hotelului se va desprinde de mine și se va adăposti, dar ea a continuat să pășească alături, când bătea vântul, se aduna și mai tare sub umbrelă.
– Unde mergi? am întrebat‑o. Eu merg acasă, pe strada Septimius Severus, o iau de pe Calea Moților la dreapta, știi unde este?
Ea își scutură capul în semn că nu știe, dar îmi dădu de înțeles să mergem mai departe. Ne‑am continuat drumul prin ploaie, se făcuse și mai frig. Tremura, mergea aplecată împotrivindu‑se vântului, părea și mai mică. Am înțeles că stă în Micești, mai avea destul de mers, oare de ce n‑o fi luat autobusul? A ridicat din umeri când am întrebat‑o. Mă gândeam că oare ce voi face când voi ajunge acasă, o las să plece pe ploaia asta, așa udă și neprotejată? Să‑i las umbrela Nonei, care era de la Fritz, nu puteam, cine știe dacă o mai primesc înapoi. Numai dacă n‑o abat din drum să‑i dau umbrela mea de acasă. Pe aceea dacă o primesc înapoi, bine, dacă nu, nu‑i mare brânză…
Era întuneric și nimeni pe stradă, a fost de acord să urce să‑i dau o altă umbrelă.
S‑a oprit în fața ușii apartamentului, cât a așteptat în casa scărilor să i‑o aduc, s‑a făcut o baltă pe ciment, îi șiroiau geaca și adidașii, ea tremura de frig. Am fugit la baie și i‑am adus un prosop să se șteargă pe cap:
– Nu poți sta pe hol, te văd vecinii, hai înăuntru și șterge‑te pe cap, o să răcești. Poate ar trebui să‑ți dau o căciulă.
Ea își sufla în pumni de frig. Intră fără să ezite. Nu aveam bec pe hol, erau stricăciuni destule în casa asta…
– Dă‑ți jos geaca, s‑o scutur puțin de apă, până te ștergi pe cap. În casă era cald. Mă purtam dezinvolt și spontan, părea neajuto‑ rată, mică și slabă, tremurând ca varga, îmi venea să am grijă de ea:
– Ar trebui să bei un ceai, să nu răcești, insistam. Te usuci puțin între timp, o să‑ți caut un fes, că ai părul ud…
Am dispărut în bucătărie și‑am dat drumul la fierbător. Ce bine că mama e la serviciu…
Sub geacă avea doar un tricou galben, era ud și acela pe spate, nu purta sutien, i se desenau sfârcurile întărite de frig. Se descălțase, dar lăsa urme umede pe parchet, șosetele musteau de apă.
Țin minte minut cu minut seara aceea. Se ștergea pe cap cu mișcări repezi, părul, aspru și foarte negru, era ciufulit. Își ridică ochii spre mine. Aoleu! Abia atunci, în semiobscuritatea de pe hol, i‑am văzut cu adevărat fața. E chinezoaică?, a fost primul meu gând. Clar ca bună ziua că nu e de‑a noastră. O fi văzut surpriza de pe fața mea, deoarece și‑a plecat ochii și a făcut un mic gest de retragere.
– Vorbești românește? a fost prima mea întrebare.
– Da, puțin. Tu vorbește engleză? m‑a întrebat ea cu o voce groasă, nepotrivită staturii ei.
Mi‑a plăcut vocea ei, chiar și greșeala de exprimare, mi‑a plăcut intonația, accentul, dar mai ales timbrul răgușit. O voce adâncă, mi s‑a părut tulburătoare.
– Da, puțin, am repetat răspunsul ei. Când am zâmbit, a zâmbit și ea.
Avea fața mică și pocită, mai lată decât lungă, bărbia triunghiulară, ochii migdalați, sprâncene lungi până spre tâmple și părul foarte negru, încă umed, în toate direcțiile, ca al unui copil neastâmpărat. Gura mică, rotundă, cu buzele pline și dinții albi parcă nu se potriveau cu fața negricioasă. Am deschis ușa de la bucătărie larg, s‑o văd mai bine…
Încă tremura.
– Ți‑e frig, așa‑i? Trebuie să te încălzești puțin.
A dat din cap afirmativ, zâmbind sfios, părea îngrijorată. Normal, a intrat într‑o casă străină. Ca un făcut, s‑a auzit un zgomot și a privit repede spre bucătărie, speriată, dar gălăgia venea de la vecinul de jos, care are câine și probabil se jucau aruncându‑i obiecte.
– Sunt singur, nu‑ți fie teamă, mama este la serviciu de noapte.
Înțelegi ce spun?
A dat din cap și a repetat în engleză ce a înțeles.
– Trebuie neapărat să te usuci, altfel răcești. Haide în cameră, cred că deja fierbe apa, imediat e gata ceaiul.
Și‑a privit picioarele ude, apoi și‑a scos șosetele și le‑a aruncat peste adidași; avea degete mici cu unghii vopsite în albastru. I‑am întins de pe cuier hanoracul meu Nike:
– Ia‑l pe tine.
Nu știu la ce s‑a gândit, dar, întorcându‑se cu spatele, cu un gest lejer, și‑a scos tricoul umed; când mi‑a luat hoody‑ul din mână, i‑am văzut din profil țâțele goale, mici și rotunde, cu sfârcuri negre ca sâmburii de măsline. Apoi și‑a tras fermoarul până sub bărbie. Nici n‑am știut cum să reacționez, acum eu eram cel sfios, dar nu mi‑a dat timp: a întins mâinile în lateral să‑mi arate cum îi atârnă mânecile, hanoracul îi era foarte mare, chiar și mie îmi era lejer, or ea era tare mică. A început să râdă, râdeam și eu.
– Let`s drink tea (să bem ceai), a zis ea în engleză.
Când m‑am întors cu cănile, ea era instalată în fotoliu, cu picioarele goale trase sub ea, cu mânecile suflecate, își netezise părul aspru, bretonul îi cobora pe frunte acoperindu‑i sprâncenele lungi, făcându‑i fața și mai mică, și mai lată.
Nu‑mi puteam lua gândul de la sânii ei. Acum hoody‑ul meu îi atingea pielea, spatele, umerii, sfârcurile. Eram gelos pe hanoracul meu.

Fragment din romanul în lucru „Să spui sau să nu spui”