ERNESTO MIHĂILESCU ‑ Interferențe

1

Pacientul de la etaj se trezește… Halucinații?! așteptări ale subconștientului îmbobocite pe vreun lăstar tânăr, răsărit pe trunchiul instinctului vital… cine știe! Se trezește.

Pacientul… eu.

Descopăr patul. Pentru întâia oară privesc, de aici, lumea înconjurătoare, bucată cu bucată, de fapt, felie cu felie… trăiesc într‑un soi de celulă, de etuvă… în jurul meu și al patului, că suntem amândoi unu! spațiul este strict delimitat, drapat în stânga, în dreapta… și în spate, adică la căpătâiul meu… Cu siguranță, în spate se află altă draperie, nu o văd, o simt însă, mă separă de un spațiu‑culoar, de acces, de intervenție pentru medici și asistente, cum mi s‑a și arătat… pâș‑pâș… în vis?! aievea! aievea?! Aievea! urlu, în mine… cum oul unui fluture depus în floarea pomului ajunge vierme în fruct, nu afară.

Doamnă… vine, mă privește, profesional, mă cercetează, îmi atinge mângâietor fruntea, îmi ține câteva secunde mâinile în mâinile sale, îmi umezește buzele… Doamnă, altă doamnă… apare mai rar, de două ori împreună cu Profesorul, îmi analizează fața îndelung, în chip riguros și auster, cu aparentă detașare, oarecum pieziș, cu un surâs vag ironic, observă fiecare pulsiune a câte unui mușchi, fiecare rictus… concomitent vizionează un film, undeva în celula închipuită din draperii, probabil în spatele meu, se află un monitor… nu știu! nu pot vedea acolo, doar intuiesc! Pleacă. Pâș‑pâș… vin, pleacă, nu le auzi pașii, răsuflarea, ai crede că zboară, ca libelule,dansând, că înota, ca peștii, muți.

Observ jucăriile multicolore de care sunt legat, cu care sunt legat… ce‑am făcut?! de ce?! de ce mă aflu într‑un fel de lanțuri, ca un tâlhar, aruncat într‑o temniță de  maximă  siguranță!                                                         

Departe… Castelul! unde‑i?! Medieval… catacombele castelului din Ferrara… doi dintre frații familiei princiare d’Este și‑au aruncat ceilalți doi frați, i‑au înmormântat de vii, din dorința, nobilă, de a simplifica lupta pentru domnie… splendid castel, șanțul cu apă și podul rabatabil sunt și astăzi cele de atunci, restaurate, conservate, funcționale, instalațiile ‑ electrică, de aer condiționat, de termoficare – sunt noi, asemenea destinației, sediul Administrației Provinciei Ferrara, astăzi. Vizitez birouri… camere, saloane, budoare, dormi‑ toare… mă plimb pe culoarele castelului, mă întâlnesc cu surorile d’Este… le aud plânsetele, sunt frații lor totuși! le văd ochii înlăcrimați, le pipăi lacrimile… sărate? nu, dulci! dulci și discret parfumate, doar sunt lacrimi de prințese… lacrimile prințeselor, ale prințeselor d’Este, își păstrează parfumul încă, după aproape cinci sute de ani… Lacrimile Antigonei și cele ale Ismenei vor fi fost, bănuiesc, tot parfumate și tot dulci, ca și lacrimile Electrei și ale Crisotemis‑ei… dar nu sunt sigur, Sofocle! Cât despre surorile d’Este… Toate aceste perechi de surori princiare au plâns, dar nu au fost gemene, nici plânsetele lor nu au fost gemene, așadar mă consider întemeiat să bănui că dulceața și parfumul le‑au fost, de asemenea, diferite… Izbită cu noblețe între zidurile a două cetăți, cea a sentimentului și cea a datoriei, Ximena a plâns? De ce taci, Corneille? de ce nu ne deconspiri tot ce va fi fost în sufletul bietei tinere până când, final fericit! se va căsători cu iubitul ei, Rodrigo, care, iarăși din datorie, ucisese în duel tatăl iubitei?! Despre parfum și lacrimi, nimic! Nici Vlad Țepeșul și Radu Frumosul, deși frați, nu au fost asemenea… la chip, caracter, vrednicie, vârtute… și la parfum, că primul îl îngrețoșa pe Sultan, al doilea… hâ! hâ! hâ!… ihaha! Frați, frați, dar și ei s‑au luptat pentru tron!

Aiurezi, Mihai Pioda! îmi murmur. Halucinații postoperatorii… am citit cândva că apar, după…

Redescopăr… Cercetez jucăriile multicolore de care sunt ancorat… și pe acelea cu care sunt ancorat, asemenea unei nave acostate în port, legată cu frânghii groase cât antebrațul, să nu îndrăznească să se desprindă cumva de ponton, să o ia razna pe apă… navă în derivă! glumesc cu mine, eu, nava.

Doamnă… îmi șterge fruntea, cu tifon, îmi umectează buzele, cu tifon… abia înmuiat în apă, aparent umed, măcar atât… nici cât un strop de rouă. Este aievea! mă gudur. Trăiesc! Aș fi vrut să mă zbengui ca un căprior, dar sunt ancorat. A‑pă! a‑pă! Nu aveți voie! îmi înmoaie setea, dulce dar profesional, doamna asistentă. A‑pă! insist… Nu, vă face rău! Verifică un dispozitiv cu perfuzie… Mai are cel puțin o oră, murmură. Pipăie conexiunile cateterelor, branulelor, electrozilor… Perfect, constată cu mulțumire. A‑pă! Nu aveți voie, muriți! Mă cutremur… acum, după ce… după ce am reînviat! taman acum, să… Iese.

Instantaneu, în față, Pacientul descoperă o priveliște nouă, undeva în jos. Amfiteatrul te poate induce în eroare! Acolo jos, la parter, la scenă, sesizează o lume altfel. De fapt, nu este propriu‑zis o lume, ci o irealitate, un fel de metarealitate, fluidă, însă verosimilă, stând hotar între lumi. Este un spațiu dreptunghiular, nedelimitat fizic limpede, dar perceptibil ca atare, sprijinit în fundal pe o cortină grea, dincolo de care abia se instalează necunoscutul. În centrul cortinei‑fundal atârnă spânzurate multe monitoare… nu‑mi dau seama câte, cred că peste zece… toate în stare de funcțiune. Unul dintre monitoare este al meu, redă imagini decodificate ale ființei mele, ale organelor interne vitale, poate mai intim, ale sângelui și umorilor… gândurilor, simțurilor… genelor, ascunzișurilor fiecărei celule… ale fantasticei dublă elicoidală a ADN‑ului. Pe care dintre monitoare rulez eu?! Și rulez? chiar rulez eu?! adică sunt? Sunt?! Sunt! urlu iarăși, la fel, în mine, nu în afară, în jur.

Una dintre nemaipomenitele, copleșitoarele minunății ale vieții! să‑ți pui întrebări și să te miri, mereu și mereu să te întrebi, să te miri, să nu‑ți lași nici mintea, nici spiritul să lâncezească, să se solidifice… piatra a fost cândva fierbinte, a fost lavă, a colcăit și a curs, iar acum! nu contează la câte dintre aceste întrebări afli și răspuns, deși este înălțător să găsești soluții la cât mai multe, dar omul, omul esențial își pune întrebări și se miră, fiecare interogație sau mirare, limpede formulată, conține în inima sa sâmburele răspunsului, al unui adevăr, adevăr pe care îl va dezvălui cosmosului nostru cel care se întreabă, ori întrebarea în sine va îmbogăți corola de mistere a lumii! dacă nu dă buzna inteligența artificială peste cât mister a mai rămas de ucis! iar mirarea este taină, izvor nesecat de bucurie și sensibilizare, aparent, pentru unii semeni, fără griji, fără angajament… Musai am datoria, fie și numai morală, să identific povestea vieții mele așa cum nu o cunosc, încriptată în mine și decriptată, ocazie unică, pas cu pas, de un computer‑minune, spre a fi transpusă emisiune pe micul ecran, pentru ca doctorii, în principal Profesorul, să aibă materialul necesar înțelegerii stării și stabilirii unei strategii medicale optime! Spre a‑mi oferi, apoi, și mie, un compact disc cu mine, cel necunoscut, sortit să‑mi rămân veșnică enigmă.

Scena. Părțile laterale ale cortinei sunt obturate de dulapuri și rafturi pe care zăbovesc cuminți o sumedenie de aparate cu rosturi neînțelese de profan. Însă ochii Pacientului de la etaj cercetează fără răgaz spectacolul inedit oferit…

Clarobscur. Avanscenă, ușor confundabilă cu o fosă. La extremități, de o parte și de alta, tronează câte un pat mobil, cu o construcție specială, mai ciudată, ambele ocupate de câte un pacient. Sub fiecare pat, jos, aproape la nivelul dispozitivului de rulare, stă încremenită greoaie un soi de platformă, susținând câte un felinar… electric, natural! cu abajur roșu, cum altfel?! dintr‑un material opac, încât culoarea, chiar luminată din interior, este palidă, muribundă.

Lumină. Intensă. Între paturi, o masă masivă și greoaie, pe care și‑au găsit loc de odihnă și cuviincioasă așteptare fel de fel de materiale specifice unui salon spitalicesc, mai clar, unui imens salon consacrat terapiei intensive. Masa este mai tot timpul, necuviincios animată de câte un cuplu care se sprijină cu nădejde de dânsa când jocul, urmând fidel o partitură pre‑scrisă, o impune. Chiar vor fi cioplit Adam și Eva, primii, în genele omului, această partitură?! Ori înaintea lor, o va fi imaginat Creatorul însuși, ei fiind condamnați să joace un rol… sublim, dar rol! funcție în slujba speciei, specia fiind rațiunea, individul doar un artist… intră în scenă, joacă, iese, intră altul… Și de ce rostim toți Adam și Eva, câtă vreme Geneza dovedește că este vorba despre Eva și Adam… mă rog, a fost mai întâi șarpele, însă Eva a sorocit destinul bietului om. Nici nu se putea altfel, doar femeia! asta au decis și au scris bărbații. Logic, fără câteva fărâme de ludic, spațiul aflat în tăria luminii, altminteri cu destinație atât de profesionistă și gemând încărcat de emoții și așteptări, spațiul pe care Pacientul îl mângâie și îl cercetează cu privirea ca pe trupul femeii iubite, ar fi trist, neomenesc, pustiu ca un iad… în miniatură, dar iad! Pe laterale, în continuarea paturilor mobíle, câte un salonaș, cu ușile veșnic deschise, de intră și ies aproape neîncetat medici, asistente, infirmiere… Celor de rând la masa dintre paturi nu le pasă de ceilalți, își văd pe mai departe de negrăbitele lor grabnice doruri, de‑ai zice că i‑a sigilat norocul în astă dezinvoltă intimitate. Nu se sinchisesc de muribunzi, de colegi, de probabilitatea ca ici‑colo, la etaj, un pacient sau altul să iasă de sub efectul anestezicelor, să se sature de atâtea halucinații și năluci… El, Pacientul, de pildă, acum se verifică pe sine, poftește să se asigure că este viu, că trăiește, și părelnic își răspunde că da, e în viață…

Eu… taman când mă întrebam dacă sunt eu, chiar eu, și nu o sosie, ori, doamne ferește, strigoiul deja… simt că draperia de la căpă‑ tâiul meu se mișcă și mă trezesc, de‑a stânga, cu doamna doctor… Pesemne doamna doctor intervenționist, îmi clipocește de la sine în memorie o sintagmă proaspăt intrată în vocabularul activ… Ca prin vis o recunosc, m‑a supravegheat toată noaptea, poate chiar de ieri, de când m‑au scos din blocul operator… Aceleași proceduri medicale, de protocol, repetate riguros, conform unui cod, unui ritual încărcat de sacralitate, de la care nu este permisă abatere, fiindcă poate aduce iremediabilul, ireversibilul… scrutează un aparat, altul, stadiul perfu‑ ziei, funcționarea instalației până la branulă… scormonește în inima mea, prin sistemul circulator, trupul, ființa, cu aceeași austeritate, cu aceeași aparentă detașare, ușor pieziș și cu surâs vag ironic… E ok! își spune surâzând. Cred că o văd… cât văd! cum văd! pentru prima oară surâzând… surâzându‑mi, surâzându‑și.

-Diseară veți dormi în salonul dumneavoastră, apreciază în E un verdict, capăt curaj.

-În patul meu de acasă, când?

-Nu are importanță când. Esențială este starea dumneavoastră bună… reușita deplină a intervenției chirurgicale, răspunsul favorabil al organismului la tratamente și proceduri… Profesorul Ludor a fugit adineauri să fure o oră de somn… e aici, într‑un salon din spital… V‑a vizitat și el azi‑noapte.

-L‑am văzut… l‑am simțit…

-Vă cred, v‑am perceput instinctele, vii, active, receptive… Mă și mir, este nemaipomenit la cât de puternic anesteziat ați fost… Krupp! lingou de oțel turnat în chip de om! statuie! Profesorul revine într‑un sfert de oră, m‑a sunat, este deja în picioare. Acum, dormiți! aveți nevoie de somn, de odihnă!

-Doamna doctor, șușotesc, spitalul are morga?

-Ce v‑a apucat, domnule Pacient?! îmi răspunde interogativ, inchizitorial, manifestând, în interval de numai câteva secunde, altă atitudine, altă abordare față de mine, de nerecunoscut, neașteptată.

În chip special a subliniat puternic, dar rece, distanțându‑se, calitatea mea acolo, în secția ATI a modernului așezământ medical de excelență, deosebirea dintre medic și pacient, disproporția dintre conținutul termenilor… Îmi repet, în minte, interogația‑reproș: Ce v‑a apucat, domnule Pacient?! Suntem un spital performant, accentuează, cel mai bun din țară. Nu ne este necesară morga! adaugă cu aplomb, vrându‑se mai convingătoare decât poate fi realitatea oricărui spital.

-Am întrebat… dau s‑o dreg, dar nu‑mi lasă minutul necesar să‑mi continui gândul… nu vrea? nu‑i permite deontologia?! timpul afectat mie?

-Pe ușa acestui așezământ nu a fost scos, niciodată, un pacient decedat, toți au plecat acasă pe picioarele lor, teferi… Așa veți pleca și dumneavoastră peste opt‑zece zile, când va decide Profesorul Ludor, care v‑a efectuat plastia de valvă mitrala și triplul baypass

-Am întrebat și eu… bat în retragere, încă neîncrezător. Unde în lume s‑o fi văzut un spital pe ușa căruia nu a fost scos nici un pacient cu picioarele înainte?! îmi consult muțește memoria, memoria cultu‑ rală, că nu am alta la temă! care, prompt, îmi șoptește că nicăieri… nicăieri în lume! Dar ce ar putea să‑mi răspundă, mie, Pacientului, în fața unei întrebări retorice, deci redundante! să‑mi inoculeze morbul îndoielii?! să mă descurajeze?! ar fi neprofesional, ar încălca, cu adevărat, normele de conduită deontologică. Cel mai sănătos este așa, să‑mi vorbească asemenea unui lector, ce este, ex catedra, susținând în fața studenților mai degrabă o… atitudine nobilă, lăuda‑ bilă. Oare?! Omul, omul esențial a descoperit că adevăr înseamnă neascundere. Atât, și nimic mai Nici mai puțin!

-Totul este ok! schimbă subiectul, ba chiar uită să plece de lângă patul meu, cu toate că așa își propusese… înțelege că mai are ceva de dres, nu la inima mea acum, ci la suflet, la spirit! Spre știință, deși o să vă informeze cu detaliile necesare Profesorul, operația a durat șapte ore! Plus două înainte, pregătire, anestezie… Eu v‑am preluat la ora șaisprezece. Acum este ora zece, dimineață… De mâine, două zile veți face exerciții de recuperare, în pat, în a treia zi veți coborî și veți reînvăța să mergeți… Acum, odihniți‑vă! poruncește cu glas de stentor și, repede, modulându‑și vocea, adaugă: La revedere!

-O zi bună în continuare vă doresc și dumneavoastră! îndrăznesc.

-Mulțumesc! Atât îmi doresc și eu.

Dorm? Nu. Tânjesc? Nu‑mi dau seama ce… Zoom, departe… Privesc, jur împrejur, de aici, de la gradena numărul… habar n‑am câte or fi! Amfiteatru… semicircular… antic, pietros, amenajat pe panta poalei unei coline… Peisaj alb, solar, arhitectură patinată de vechime, ca bronzul statuilor, cu statui din bronz și marmură marcate de milenii, totuși tinere… atât de tinere. Teatrul lui Dionysos din Atena a fost gândit să se cațere pe versantul sudic al Acropolei… aici, spitalul, în inima câmpiei, nu are munte, nu ar avea unde, cum să se cațere… cu gradenele fixe, rigide, tăiate în stâncă… Jos, la ceea ce aș numi cota zero, scena… decor minimalist… o mână de actori își joacă rolul, fiecare intrat intim în pielea personajului. Îmi aduc aminte o idee a lui Spengler, filosoful apreciază că diferența dintre tragicul lui Sofocle și cel al lui Shakespeare este diferența dintre tragicul omului care aspiră numai la existență și al celui care aspiră la dominație. Himeră?! fata morgana, aici, în acest spațiu artificial, fără aer natural, fără măcar o fereastră în exterior?! alungați‑o! în lipsa unui lan de grâu întins cât câmpia, amirosind a ceară, galben ca mierea, sub un soare torid iuțit de raze ca de lavă, moare! Fata morgana trăiește numai ca iluzie a dansului, cum iluzie a dansului este cerul oglindit în pânza‑vâlvoare a lanului… ea, închipuirea fecioriei… că acum intră secerătorii, și o ucid. Așa este, Poete!

Dorm? Cine mai știe… Zoom, aproape.

Doamnă… din nou, la capul meu… Mă străduiesc să deschid ochii… V‑ați trezi? Ați visat ceva gingaș, ispititor? Are o poftă neostoită să‑mi scotocească în suflet… am priceput, aceasta este strategia lor, să‑mi scormonească în inimă, cumva și în cerebel, deoarece, din perspectivă organică, dar și strict medicală în starea de acum, inima și cerebelul sunt una, sunt viața! Numai că mi‑a rupt firul visului…

Eram… ăhăhă! Zoom. Departe, Epidaur… Zori de zi, invitatul arhitectului Policlet cel Tânăr, care îmi prezintă opera sa, Teatrul, edificiul monumental, în amfiteatru… amfiteatru veritabil, nu făcătură, că doar acolo s‑a născut, atât obiectul, ca arhitectură, ca formă și funcție, cât și termenul… acolo, în cosmosul pietros, solar, albicios, al antichității grecești. Omul, acela dintre oameni născut să lase ceva durabil în urmă, pe scara de la pământ la cer, se află îndeobște cu câteva trepte mai sus decât ceilalți semeni, de unde, în mărunțișuri, mărunțișuri care fac sarea și piperul vieții muritorilor, îl copiază pe Dumnezeu… cu voia, sigur și cu îndemnul și sfatul Acestuia… cum Dumnezeu l‑a chemat, l‑a sfătuit și îndemnat pe David… omul, omul‑om, după Domnul, zidește prin cuvânt! când a zis Domnul să fie lumină, a fost, adică a stârnit din sine lumină peste genunea a încă increatului… când a cuvântat bătrânul grec să fie amfiteatru, a făcut amfiteatru, și când a zis să fie Dionisos, Apollo, Demeter… Acropole, Partenon, Erechtheion, palate, altare… le‑a dat chip din cuvânt, în tragedie și comedie, din piatră și bronz, în sculpturi… apoi și‑a mai zis să fie orkhestra și theatron, scenă, destin, fatalitate, makhina, ekkyklema, cor, corifeu, caracter, muzică, mim, dialog, masca, și au fost… iar când s‑a întrebat ce este frumosul, cercetând florile, fluturii, chiar și munții și mările, măslinii și portocalii, pădurile și caprele, parfumurile și culorile, oamenii, desigur, și‑a răspuns că este simetria, așa că a creat‑o, iar invers, a desco‑ perit că simetria este frumosul, a creat frumosul… vorbele și faptele grecului au rămas nerăstălmăcite de‑a lungul a peste două milenii! iar de la simetrie și frumos a ajuns la raportul de aur, ori, sintagmă sinonimă, numărul de aur, încă o treaptă spre Divinitate, iar lumea modernă l‑a aprofundat, l‑a nuanțat… l‑ai teoretizat, Fibonacci! l‑a înțelepțit, dar nu l‑a abandonat… Sigur, anticii încă mai credeau în zei, dar în vremea aceea, încă politeistă, Socrate, Platon, Aristotel și alții au pregătit lumea lor pentru noul ev al umanității, venirea lui Hristos, apariția creștinismului… Și s‑a mai întrebat grecul antic ce este viața, iar un înțelept dintre înțelepții lui, Seneca, a răspuns: ca o piesă de teatru, așa este viața: nu interesează cât de mult a ținut, ci cât de frumos s‑a desfășurat. Așa este, domnule Spengler, grecii aspiră numai la existență! dar și la spirit! Fericiți oameni, ei nu se temeau de timp, de curgere, de trecere… ziua de teatru, de spectatori la teatru, începea în zori și se termina când se termina, nu conta ora, după trei, patru, cine știe câte reprezentații de tragedii și comedii… Și ce mai văd astăzi? îmi consult ghidul, pe Policlet cel Tânăr… Pentru tine, Mikhāḗl, vor continua cu Antigona lui Sofocle, surâde măgulitor… Mikhāḗl, așa îmi pronunță numele, grecește, nu românește, cum mă cunosc… Ha, îmi face un hatâr! ferește‑te de greci și când… dar arhitectul îmi este prieten! și nu ne aflăm în război! Ismena însă constată: pare‑mi‑se mistui tu ceva… Și rememorez replica protagonistei la provocarea surorii sale… Mă străduiesc să nu greșesc, deși, întâmplător, am recitit Sofocle înainte de a pleca spre Elada… sâmburele intrigii – Antigona răspunde:

Cinstirea‑ngropăciunii Creon datu‑i‑a

Doar unuia din frați, dar puse‑opreliște

La‑ngropăciunea celuilalt…

Înmormântat Pre legi și datini

Eteócle‑a fost, slăvit

Să fie el și sub pământ, și printre morți.

Dar s‑a zvonit cumva că cetății‑a poruncit

Ca Polinike, bietul om, să n‑aibe‑a fi

Nici jelit, nici îngropat.

Ci stârvul lui Zvârlit să fie, fără lacrimi și mormânt.

-De‑oi fi strecurat vreo eroare în recitarea mea, scuză‑mă, Mihai!

-Sofocle să te scuze! am replicat înfuriat pe mine de propria neghiobie. Eu nu am dreptul! Pentru siguranță însă, merg la carte, Sofocle, Teatru, ăhăhă! 1969, Antigona, pagina 426, versurile 21‑29. Exact.

-Ai cartea aici? se interesează o voce fără trup.

Treaz, înfiorat… de unde carte, aici, acum! Nici n‑aș avea cum să țin o carte în mână, plus că mi‑ar da vreo două la fund prima asistentă ori primul medic de m‑ar vedea cu cartea… greutatea ei, dar și lectura, pentru mine, în starea de acum, implică un efort sinucigaș. Nu mint, l‑am recitit pe Sofocle acasă, cu gândul la Oedip. La Oedip‑ul său, la Oedipul lui Enescu. L‑am reascultat pe Enescu… Sunt în stare să‑ți cânt arii ale operei, să fredonez fragmențele instrumentale de inspirație românească, superbe pe fondul muzical zguduitor al compoziției și în sugestiile infiltrate de muzică și scenariu… Destinul, tragedia… Oedip: am învins destinul! Cu cât de multe nuanțe mai poate îmbogăți muzica un text dramatic, câte noi profunzimi poate revela din vers, și câte altele mai poate ascunde, adânci muzica! Ce confruntare! mai tare la compozitorul român decât la dramaturgul grec… oarecum natural, opera fiind teatru și muzică, teatru cântat, în sincretism desăvârșit. Și artistul liric, de operă, este mai complex decât artistul de teatru, de proză… susțin fără a subestima o clipă arta celui din urmă, pe care o respect în egală măsură.

-Mihai! mă strigă cineva, aceeași voce necunoscută, neașteptată, mai cu seamă într‑un amfiteatru ATI, nu mai vorbi de funie în casa spânzuratului!

-Cine ești? cine mi s‑a adresat în pustiu?! întreb, dar imediat tac, înspăimântat.

Nu‑mi răspunde, adaugă însă:

-Am eu un dinte împotriva lui Sofocle… și mai am iubire cât în doi tați pentru Călinescu, deși el aproape că ar fi putut să‑mi fie tată!

2

Pacientul aude… poate numai i se pare, cine‑și mai dă seama! Aude… sunt eu, este nălucirea, arătarea, monstrul… Tresar. Aud.

– Cum te simți, nea Ioan?

Chirurgul, Profesorul, Corifeul echipei chirurgicale… Tot mai întuneric… se lasă noapte peste unul din paturile de la parter, din avanscenă, cel din dreapta. I‑a vorbit pacientului, dar atât, cinci cuvinte, fără să aștepte răspuns… Și a oftat din toată ființa. Dă să se îndepărteze de nea Ioan, se răzgândește… Dialoghează cu sine îngrijorat, parcă doborât de ceva imprevizibil: atâtea modificări regre‑ sive, neașteptate… irezolvabile! Însă la senectute, este posibil să intervină orice! Cu reproș, sieși: ce întrebare, cum te simți… cum să se simtă! ca un om din care se scurge… picătură cu picătură… soluția din dispozitivul pentru perfuzie… pic, pic, pic! Privește neputincios la perfuzie…Viața! Mai are puțin, constată, câteva minute… Ce fericiți am fi dacă… dacă soluția asta atoatepermisivă și atotputernică ar fi în stare să întinerească omul, nu doar să vindece, câteodată, boala, ori să o amelioreze…

Îi aud vocea, ecoul ei, repetându‑se mai stins, și mai stins… cinci cuvinte… sesizasem tonul interogativ‑dubitativ, neputincios dubitativ cu care a vorbit… îi aud și îi văd gândurile… neputincioase și acestea. Apoi, dacă nu dorm, doamna doctor! urmăresc ideile Corifeului… fericiți, mai împăcați cu viața am trăi dacă mâine ar fi astăzi, pentru că… stă și‑mi explică, în rezervă, asta se petrecea joi, 12 decembrie, cu o zi înainte de intervenția mea chirurgicală, tot ce nu putem încă astăzi, tot ce unii dintre noi doar visează, peste cinci ani, de pildă, va deveni metodă, instrumentar, aparatură, protocol medical… viteza cu care evoluează științele medicinii, cu care progresează tehnologia medicală, factor nodal pentru noi, chirurgii, îndeosebi, este de neima‑ ginat… cu Dumnezeu în inimii, vom fi în stare să ne înălțăm pentru a‑i sluji pe oameni atât de aproape de El cât El ne va permite… dar El este milostiv, noi, oamenii, mai născocim câte o păcătoșenie de conflagrație, regională ori mondială, sau de boleșniță, epidemică ori pandemică, de se cutremură și Creatorul în scaunul său ceresc de atâta fărădelimită în nesocotință… Ba, câteodată, înainte de a porni să ne ucidem semenii fără de vină, chemăm și niscaiva înalți prelați să ne binecuvânteze armele, luptătorii… La nouăzeci de ani ai tăi, nea Ioan… dacă te nășteai cu cinci ani mai târziu, poate că alta ți‑ar fi condiția acum, iar un doctor ca tine, cine știe, ar fi fost în stare să acorde asistență medicală nu doar până pe la optzeci de ani, cum ai făcut‑o, ci și la nouăzeci… că experiența și pasiunea profesională, pentru un specialist, valorează cât încă un doctorat, pe lângă cel pe care l‑ai obținut cu magna cum laude… Amuțește câteva clipe doctorul Ludor, de nu mai aud nimic… însă repede fluxul ideilor din rațiunea sa, care uneori curge absolut independent, indiferent la realitatea ce înconjoară materialitatea lumii și a omului însuși, reîncepe să zvâc‑ nească… Până la urmă, Profesore, rânduielile pământești, cele intime și secrete, numai Cel de Sus le stăpânește! conchide.

Subit, lumina de veghe, acel roșu palid, noptatic, muribund, de sub patul interlocutorului, se stinge. Nea Ioan, lasă ghidușiile! ce, n‑ai minte! dă să glumească doctorul. Dar nu este de glumit! Se repede la bolnav, cercetează fața acestuia, ochii, îi pipăie venele de la încheietura mâinii, de la gât, concomitent aruncă priviri speriate spre un monitor din proximitate. Se regăsește repede însă, îl ajută și larma dangătelor aparatelor‑clopot stârnite brusc. Sigur pe înțelesul alarmei aparatelor, își îndreaptă spatele, își face semnul crucii și rostește îndurerat: Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în pace, nea Ioan! Fie‑ți țărâna ușoară! Ferm, cheamă pe nume trei asistente, le ordonă… voi, Eva și Cristina, trageți‑i pleoapele peste ochi și scoateți‑i de pe corp toți electrozii și branulele, că nu‑l primește pe lumea cealaltă cu ele! tu, Evanghelina, vezi că undeva pe culoar sunt doi aparținători ai familiei, comunică‑le că doctorul Ioan Panait ne‑a părăsit, să înceapă oamenii pregătirile de cuviință! Sfârșit, Profesorul se așează pe primul scaun care îi iese în cale, aflat întâmplător în vecinătatea patului cu decedatul.

-Bine că nu l‑ați operat dumneavoastră, domnule profesor! se aude o voce.

-Cine‑a vorbit? se răstește indignat doctorul, cercetând grăbit din priviri asistentele.

Tac toate.

-Ai voce inconfundabilă, domnișoară! rostește, fără a‑i devoala numele. Nici celorlalte două nu le este străin cine a vorbit. Află că dacă aș fi fost în țară pe 6 decembrie, eu l‑aș fi operat, iar rezultatul… la vârsta asta, cu afecțiunile sale, cu istoricul său medical, nici maeștri mei italieni ori germani nu‑i garantau reușita! Dar aveam datoria să încercăm! Învață să‑ți stăpânești gura, că altfel… gura bate fundu’!

-Mihai, ce fredonezi tu acolo? mi se pare, de la distanță și în starea asta de trecere, că este Mozart!

M‑a prins, și nu mi‑aș fi dorit să se întâmple asta, tocmai acum, când el… eu fredonez din Requiem‑ul lui Mozart… Am gafat! Semn că nu m‑am vindecat de… anestezice. Puteam să‑i fredonez câteva o frază muzicală din Verdi, Messa da Requiem… Messa lui Verdi însă, de asemenea, este arhicunoscută, chiar și‑a diminuat carac‑ terul liturgic, funebru, se interpretează adesea în concerte de sine stătătoare… ori Grande Messe Des Morts, compoziția lui Berlioz… Sar din lac în puț, altă creație celebră! Dacă l‑a recunoscut de la primele note pe Mozart, probabil că la fel s‑ar fi întâmplat și cu Verdi sau Berlioz. Doctorul Ioan Panait de ce confesiune religioasă o fi?! ca român, probabil că este ortodox, deci dacă aveam în vedere această perspectivă, sigură sau aproape sigură, ar fi fost corect să‑i fredonez din Requiemul Pomenire al lui Marțian Negrea ori din Pomenire, un requiem compus de Ștefan Niculescu, ambele, dar îndeosebi ultimul, lucrări moderne, nu dintr‑o misa funebra! Dar nu am audiat aceste pomeniri românești! la radio, la televiziuni nu‑mi amintesc să se fi transmis, nici la teatre, la filarmonici, nu au fost montate… cred.

Doctorul Panait nu așteaptă răspunsul la întrebarea adresată, mă binecuvântează cu altceva:

-Nu‑mi mai spune, nici în gând măcar, doctore, eu sunt acum un călător! Ce preot ai auzit, în rugăciunile sale, să folosească sintagmele doctorul Vasile, profesorul Nicolae, judecătorul Alexandru și oricare alt titlu academic?! niciunul, niciodată! Dumnezeu ne‑a rânduit în cataloagele sale numai după nume, după nume și fapte, ca simpli oameni, încât nici nu le spunem cataloage, ci pomelnice! Apoi, eu, Mihai, sunt catolic. Romano‑catolic.

-Iar eu, ortodox. Amândoi jefuiți în chip necugetat de creștinismul nostru originar. De ce?!

-Fiecare dintre aceste mari religii de astăzi fusese programată să devină un imperiu… simplist spus, de aceea! Dar nu mi‑ai răspuns dacă fredonai din Mozart!

Cum, ce să‑i răspund? Și‑mi țâșnește din senin, doar n‑oi gândi că din încă nelimpezimea minții! ideea salvatoare… murmuram Lacrymosa!

-Un șlagăr oarecare, Ioan, evit titlul compoziției muzicale, redu‑ când‑o la parte, o parte, să înțeleagă ce poftește, ce‑o mai putea înțelege.

-Mihai, eu trec, dar încă nu am ajuns cu toate bagajele anato‑ mofiziologice dincolo! îi vine grăbit replica, apăsând pe cuvintele ce au făcut mai limpede înțelesul rostirii și l‑au îmbogăț Lacrymosa rămâne pentru totdeauna ceea ce este, o parte din Requiem‑ul divi‑ nului Mozart, unică în mai multe feluri… iar tu, cu ea, mi‑ai început slujba de înmormântare… Și‑ți rămân recunoscător, prietene!

„Pie Jesu Domine, / Dona eis requiem. / Amen!“ ne trezim că fredonăm amândoi, după care, tot amândoi, recităm traducerea pre limba noastră: Milostive Doamne Iisuse, dă‑i lui odihnă. Amin!

Am încurcat‑o! cum să schimb subiectul, că pe tema asta nu am curajul să merg mai departe… Și iarăși îmi zvâcnește buboiul memoriei…

-Auzi, o fetișoară scria că a ascultat Balada pentru Adeline de Clayderman…

-Și nu și‑a dus prostia până la capăt?

-Păi ce‑ar mai fi avut de spus?!

-Că a ascultat piesa beethoveniana până a apucat‑o… climaxul!

Doctore! râd. El nu râde… începe să uite bucuria râsului?! ce este bucuria, plăcerea! ce este viața?!

-Să vezi altul, mai breaz! cică este înnebunit după Corul robilor de Nana Mouskouri…

-Ăsta‑i bărbat modern, cu un teanc de carduri în loc de materie cenușie! comentează în aceeași notă. Iar fiindcă cine se aseamănă se adună, fata cu Balada pentru Adeline de Clayderman miza totul pe comorile tinereții și bănui că zburda fericită și neîngrădită din card în card, ca albina sau pasărea colibri din floare în floare… Gafa lui… spune‑mi despre Nana… și pierde șirul cuvintelor.

-Gafa domnului este mai ușor de rumegat, o fac mulți! Soprana Nana Mouskouri spune altceva decât originalul operei muzicale Nabucodonosor. Deși pornește de acolo, folosește doar muzica lui Verdi, nu și versurile originale. Ea nu cântă „Mândre Sion, tu țară pier– dută, / Plângem toți, pribegi, al tău destin“! Versurile din scenariul lui Solero nu sunt doar biblice, ci universale și eterne, asemenea invocării profeților, și fiecare neam, la vremuri de restriște, a avut profeții săi:

„Înstrunați a profeților harpă, / Care‑ascunsă, în sălcii, stă mută“…

Sunt aici lacrimi și îndemnuri ale evreilor din Vechiul Testament luați robi de babilonieni, ale dacilor cotropiți de romani, ale bătrânilor europeni făcuți una cu pământul de copitele cailor unor hoarde barbare, ale grecilor vechiului Bizanț îngenuncheați de turci, ale băștinașilor din Americi decimați de europeni, ale italienilor lui Verdi, ale Greciei moderne, pe care o îmbărbătează Nana, ale românilor cu țara mereu hărtănită de ruși, de habsburgi, de austro‑ungari…

-Cred că Beethoven, de‑ar auzi, s‑ar răsuci în mormânt și ar urla de furie…

-Vrei să spui că oasele rămase din el se revoltă până la cer!

-Povestea memoriei, a respectării memoriei celor ce ne‑au fost, este eternă și ea, Mihai! Am aflat că pe lespedea funerară a unui roman ce va fi trăit în Pont acum vreo două mii de ani scria urarea: Fiți sănătoși, cei care rămâneți în viața, și să cinstiți pe Mani cu tămâie, fiindcă și voi aveți să veniți la noi. Textul nu‑i complet pare‑se, timpul, mai tare decât tot ce credem noi că ar fi etern, a ros și din piatră! Iar fiindcă din alte rapoarte arheologice am dedus că epitafurile se încheie, adesea, cu o formulă de salut adresată trecătorului ce se obosește a silabisi textul, formulă care aici lipsește, o adaug eu: Salutare trecătorule! Nu și‑a scris Ovidiu epitaful oarecum în aceeași structură, mai elevată, firește, dar… Se frământă să‑și aducă aminte… Nu mai știu! cedează brusc, dezarmat. Doar că nu dă din mâini și nu ridică neputincios din umeri, că altfel, chipul său exprimă dezamăgirea totală. Ajută‑mă, te rog! se tânguie.

-În epitaful adresat urmașilor, Ovidiu, cântărețul iubirilor gingașe, îi roagă, așa cum corect ai sesizat, să‑i păstreze vie memoria și să‑l pomenească în rugile lor: „O, tu, ce treci pe‑aice, dac‑ai iubit vreo– dată, / te roagă pentru dânsul să‑i fie somnul lin“!

-Minunat! ține de condiția umană. De condiția a tot ce este născut, sortit să redevină ce va fi fost înainte, pământ și spirit.

Tace. A obosit Ioan?! Ori, Doamne ferește, a alunecat de pe prag, dincolo! unde nu e durere, nici întristare, nici suspin… Mihai! mă strigă.

Slavă Domnului, vorbește!

-Păi cum altfel ai vrea să se mai împrospăteze lumea și să semai primenească spiritual! Eu sunt revoltat în adâncul ființei mele… Colegii mei mai tineri nu m‑au lăsat să mor de Sfântul Nicolae, cum mi‑a fost rânduit. Am trăit nouăzeci de ani, am fost bărbat până spre optzeci, doctor, până la optzeci, om, până la optzeci și opt… iar după, un rahat!

-Ioan, știi mai bine decât mine că o viață avem, și o iubim oricum ne‑ar fi, încât suntem datori să ne‑o apărăm cu unghiile și cu dinții… datoria asta, de a ne proteja existența, o are și societatea, orice societate care își zice că se respectă… Tu, ca medic, asta ai făcut, cât ți‑a fost cu putință!

-Asta mai numești viață?! conectat la mizeriile astea de apărate!

-Dar tu, depășind vârstele pe care mi le‑ai enumerat adineauri, ai devenit un gunoi?! și cum altfel ai pofti să se manifeste față de tine zecile de generații de medici cărora le‑ai îndrumat primii pași în profesie?! și pacienții tăi, cei cărora le‑ai fost medic atâta vreme și le‑ai vegheat sănătatea!

-Fiecare dintre noi, de este om, oferă serviciile sale societății și primește serviciile altora în schimb… unii suntem medici, alții profesori, ingineri, juriști, economiști, zidari, agricultori… na, parlamentar, ca ăla din dreapta ta, domnul șase mandate! Despre viață discutând, poate că ai dreptate! Dar ar fi nevoie și de o limită, dincolo de care…

-Siluiește‑ți fantezia și transpune‑te în starea în care m‑am aflat… din ziua de 6 decembrie până în această zi de grație, sâmbătă, 14 decembrie 2019… întreabă‑te ce simte, din cât mai simte! o ființă căreia îi mai bate inima doar fiindcă asta vor, cu anasâna, alții?! Îmi vine în minte Einstein, cel din a cărui înțelepciune a dat în clocot atâta știință și gândire, moderne și astăzi… Păi cum să lași tehnologia să fie mai importantă decât relațiile interumane! Eu adaug, și decât omul!

-Altfel tradus, dacă ai mijloacele tehnice cu care să o faci, dai buzna în intimitatea ființei, treci peste datul și voința ei, o ții arestată într‑un pat, o siluiești să suporte tot soiul de umilințe! Cine‑ți permite? știința, singură, nu este în stare și nu are dreptul să ia o asemenea decizie!

-Dar discutăm, totuși, despre cea mai omenească intervenție posibilă!

-Parțial, ai dreptate. Însă este, întotdeauna, și oportună?!Eutanasia nu a fost născocită tot pentru om?!

-Îi aud gândurile eminentului Sonul lor îmi aduce aminte de spiritul în care G. Călinescu recita din poeziile sale… Și când fete șoptind mă‑ntâmpină ades cu: / «Ăsta este Călinescu», / Cercetez locul, emisferic, / să văd cui s‑a dat acest nume generic, / Căci eheu, eheu, / Nu mai am vanități de eu! Are vocea lui, deși…

-Mă înșel, ori poezia din care ai recitat se intitulează Impostură? Tu auzi ori citești gândurile oamenilor, doctore Panait?! omule Ioan Panait! că mi s‑a mai arătat că ai avea acest simț… Ai aptitudinea asta nemaipomenită dintotdeauna, ori ai dobândit‑o acum, de când ai luat‑o razna spre grădinile raiului? după ce te‑a scos Profesorul din lanțurile aparatelor! Drept este că și eu mai văd ori mai citesc prin mințile oamenilor, câteodată… mi se întâmplă frecvent dacă insul, ca personalitate, îmi este cunoscut și, fizic, aflat în proxima vecinătate, ca la școală, liceenii și liceenele… pe ei îi prind dintr‑o privire când mă mint! ori intim, apropiat, cât este posibil de neascuns, așa cum îmi percep părinții, nevasta, chiar și fata și băiatul, deși aceștia au viața lor, familiile lor… La mine, acum mă limpezesc, misterioasa aptitudine se manifestă doar când omul, întâmplarea, situația cu care mă confrunt nu‑mi sunt Este un senzor în plus, poate simplu clopoțel, poate diapazon, accelerator al gândirii și al vitezei de reacție când este cazul. Dar nu se cade să‑i îndrug asemenea basne despre mine!

-Nu te înșeli, Ioan! Impostură, de Călinescu…

-Îmi place Începe cu adolescența, când, autorul ar fi fost foarte «trist», Un veșnic himerist… comparându‑se cu nu mai știu cine…

-Ca un posibil nou Lamartine!

Mai uit… acum, că lunec… pragul! Ne poartă, apoi, la Melancolia lui Dürer Albrecht, și se autoinvestighează, scormonește dureros în sine, tăind în carne vie, cu bisturiul chirurgului, punând față în față omul care a fost ieri cu cel de astăzi… azi, omul cu gravitatea celui care a biruit… Mă rog, trunchiez, și poate denaturez, dar, sigur, se crede omul care a biruit.

Ei, nu denaturezi! apreciez, îl apreciez. Nu i‑am mai citit poeziile de multișor, dar am acasă un disc pentru pickup, un disc vechi, din celuloid… prin intermediul acestei minuni de trei parale, și post mortem îl aud vocea, îl ascult cât poftesc, măcar o dată pe lună… Îmi place cum recită, și ca recitator este unic, așa cum era absolut singular în scris, la curs… savant, orator și artist… Și histrion, a zis un mare critic literar!

Consider că în starea de acum a lui Ioan, stare de trecere de prag, este frumos să‑l stimulez, este omenesc să‑l ațâț să vorbească, ori să‑l țin treaz, receptiv la ceea ce îi comunic, îi povestesc…

-Te ascult, Ioan!

-Acum ajungem la fetele evocate de tine… de poet, tu doar ai recitat! care ne‑au provocat discuția, și face din nou un ocol de vreo două mii de ani, la Pontul Euxin și Ovidiu, spre a ne readuce la doi pași, poate la cinci, de timpurile noastre, adică tot la Melancolia lui Dürer Albrecht, cu care încheie.

-Curios periplu, nu?

-Chiar! Dar adolescența lui nu‑mi regăsesc, sub nici un chip, câte ceva din adolescența mea! Eu eram expansiv, recalcitrant, nonconformist, rebel, el, auzi, trist și himerist! El, omul pe care‑l simt ca și copilul meu! încheie provocator și enigmatic.

-Acesta era omul Călinescu. Sau și acesta! una din fețele lui, din măștile, persona lui, mai degrabă. Tu ai intuit că poezia impune alt gen de lectură, pe lângă cel comun, lectura printre cuvinte, sub cuvinte, dincolo de cuvinte… îi creditez discursul cu idei neafirmate, poate ne formulate nici în mintea sa, dacă‑i vorba despre poezie. Afirma cineva, poate Macedonski, că logica poeziei este ilogică la modul sublim.

-Apropo de măști! De ce crezi că acestei poezii i‑a atribuit ca titlu un termen duplicitar, Impostură?

-Dar de ce, toată viața, de la primele eseuri și cronici până la cărțile fundamentale, cărțile lui și ale noastre fundamentale! a semnat Călinescu, câtă vreme prenume oficial i‑a fost Gheorghe, iar până la urmă nu‑i reproșa nimeni dacă opta pentru forma mai scurtă, George!

-Mai scurtă și mai elevată! a punctat docto… omul Ioan.

-Poate… Astăzi, terfelindu‑i voința, unii l‑au împăunat cu numele George, nume respins toată viața de omul enciclopedic și providențial ce‑a fost! Nu era o crimă dacă îl accepta, Fostul meu asistent, profesor eminent și om fără de cusur, a semnat primele eseuri cu numele oficial, din certificatul de naștere, Ștrul Cazimir, au urmat câțiva ani, nu mulți! cu Șt. Cazimir, și apoi a ales, pentru cât a trăit, prenumele Ștefan, Ștefan Cazimir… Observi șiretlicul!

-Și cunoști răspunsurile la aceste întrebări?… a mea! ale tale!

-Parțial, da, în bună măsură, nu. Și fiindcă nu sună tocmai frumos să rostim întruna Călinescu, am să‑i simplific încă o dată numele, spunându‑i scurt, ca în studenție… GeCe, GeCe‑ul… apre‑ ciază, scrie, susține, afirmă… ca la seminarii, unde‑l citam toți, fără să îndrăznim a rosti ori abia bâiguind titlul capodoperei sale, Istoria literaturii române…, din care toți furam informații critice. Așa este, GeCe‑ul dobândise gravitatea celui care a biruit, însă spiritul măsurii și al prudenței îi mai juca feste, deși învățase mai cu temei decât alții că biruințele pot fi relative…

-Asta se întâmplă în multe domenii ale activității umane, ale creației îndeosebi. În timpurile moderne noutățile curg furioase ca izvoarele de munte, mai că nu ai vreme să le sistematizezi și să le ierarhizezi în piramida cunoștințelor tale, că repede noul este înlocuit de ceva și mai nou, și mâine, iarăși, apare altă informație ori tehno‑ logie, care surclasează si mai noul de astăzi… Eu aș zice, chiar la nouăzeci de ani ai mei, că este bine câtă vreme încă specialistul este în stare, în domeniul specialității sale, să rămână receptiv la acest galop al evoluției. Iar pe de altă parte, intervine și superspecializarea asta, mărunțirea unei științe pe subspecialități și pe specialități de frontieră, care grupează și noutățile la fel, facilitând, în cele mai multe situații, asimilarea, transformarea lor în instrumentar profesional, dar și unilateralizează, adesea nepermis, încât am și rezervele mele… adesea mari! Păi când aveam eu treizeci de ani, nu cred că existau mai mult de douăzeci de discipline medicale, iar acum, după încă șaizeci, bănui că sunt peste o sută… Am întâlnit medici, redutabili profesioniști, subliniez, pe care, dacă‑i scoți de pe felia lor, din disci– plina lor, constați că au cam uitat medicina generală, adică alfabetul tuturor specialităților medicale.

Sublimă creație omul! reflectez urmărind pledoaria pentru nou a lui Ioan, omul abia ieșit din lume. Este logic, fluent, convingător.

-Specializările acestea uneori facilitează, alteori îngreunează asimilarea, spun! Tu vorbești despre medici… Ei citesc, țin pasul cu noul… Disciplinele medicale încă formează caractere aristocratice, mă refer la o aristocrație intelectuală, de multe ori, și spirituală. Mi‑e rușine însă să‑ți vorbesc despre… Mihai, mă întrerupe, a cam dispărut cartea… din viața noastră, din deprinderea noastră de a fi, din cultura noastră chiar… stăm pe rețele de socializare și chipurile citim, ne formăm, ne educăm… Rahat!

Profesorul, Corifeul… pâș! pâș! la căpătâiul meu

-Salut! Este bine, da!

-Bună ziua! da, mă simt excelent.

-Mă bucur. Nici nu mă așteptam să fie altfel. V‑a încercat fibrilația, apare frecvent după asemenea intervenții chirurgicale. Ce făceați?! dormeați, visați… gângureați ca un copil! Nici nu ați simțit când am adus defibrilatorul și am intervenit…

-Să nu simt nimic! mă mir cu voce molcomă, conștient de faptul că de ceasuri bune stau la șuetă cu Ioan, că m‑am aflat mereu în stare de veghe, încât mă întreb ce mai este adevăr și ce este sminteală din tot ce cred că am trăit, am simțit, am comunicat, dacă anestezicele mai sunt active în organismul meu, în mintea mea, dacă nu cumva acolo, în cerebel… adică reparând inima, mi‑or fi dereglat altele…

-Diseară călătorim! îmi aduce la cunoștință etapa imediat urmă‑ toare a convalescenței.

-Merg la rezerva mea! afirm, nu întreb, fericit, sigur că așa va

-Vă ducem, încă nu mergeți! surâde stabilind fără tăgadă diferență semantică dintre termeni. Dar faptul că ieșiți de la terapie intensivă după nici treizeci de ore este o victorie. O mare victorie!

-Deci sunt omul care a biruit! rostesc optimist, uitând că dialoghez cu Profesorul Ludor, nu cu Ioan.

-Călinescu! mă cercetează surâzător. V‑am auzit pronunțându‑i numele în chip repetat. Da, ați biruit. La revedere! Ne revedem peste două ore! adaugă ieșind… Oare chiar am purtat cu Ioan dialogul pe care mi‑l amintesc vorbuliță cu vorbuliță?! sau am delirat! Delirez și acum?!