TITI DAMIAN ‑ Dumitru Popescu, Pumnul și palma. Roman al disidenței literare

Apărut în același an, aproape la concurență cu fulminantul roman în trei volume, „Cel mai iubit dintre pământeni“, al lui Marin Preda, primul volum al viitoarei trilogii semnate de Dumitru POPESCU, PUMNUL ȘI PALMA, intitulat O DIMINEAȚĂ ÎNȘELĂTOARE (Editura Eminescu, 1980), s‑ar fi părut că ar fi fost umbrit de succesul de librărie al acestuia, dar realitatea s‑a dovedit a fi alta. După cum relatează scriitorul, primul volum a fost tipărit în 80.000 de exemplare, care s‑au epuizat în doar două săptămâni, iar următoarele volume, OCHIUL CICLONULUI (1981) și MARȘUL CARIATIDELOR (1982) au avut și ele un la fel de mare succes la public. Asta pentru că autorul, perso‑ nalitate înaltă, cunoscută în ierarhia politică românească, iar publicul aștepta de la acest nivel puncte de vedere interesante asupra proble‑ melor sociale, economice, ideologice și politice pe care le traversa țara în acele momente nu prea favorabile, iar cultul personalității ajunsese la cote paroxistice.

Nu același entuziasm s‑a manifestat la apariția volumului din partea criticii literare și a confraților, după cum mărturisește autorul în „Cronos autodevorându‑se“. Mai degrabă o tăcere suspectă, generată de înalta poziție politică a lui Dumitru Popescu, mulți evitând să se exprime critic sau laudativ, având în vedere notorietatea autorului. Suspiciunile erau totuși suspiciuni. Mulți au preferat să tacă. Totuși, si‑au exprimat opiniile câțiva critici, nu cu mult entuziasm, precum Șerban Cioculescu și Mircea Zaciu. Adrian Păunescu, mai curajos și mai apropiat de autor, considera romanul, în stilu‑i caracteristic, „o friptură cu prea multă carne și cu prea puțin sos, carte consistentă, dar greu de înghițit.“

Totuși, si‑au exprimat opiniile nu prea mulți, dacă avem în vedere intervalul de timp până în 1989. Să amintim: Nicolae Ciobanu, Vasile Sălăjan, Aurel Martin, Valentin Tașcu, Radu G. Țeposu, Victor Atanasiu, George Arion, Damian Hurezeanu, Anatol Ghermanschi, Marian Chelu, Marian Odangiu, Pompiliu Marcea, Mircea Iorgulescu,    Ioan Dodu Bălan, Romul Munteanu, Nicolae Manolescu, Nicolae Ciobanu, Stelian Moțiu, Ion Arieșanu, Cornel Moraru, Constantin Sorescu, Florin Șindrilaru, Mircea Iorgulescu, Al. Călinescu, Al. Protopopescu, Al. Dobrescu, Emil Manu, Dan Alexandru Condeescu, Mircea Zaciu, Cristian Livescu, Ion Pecie, Mihaela Andreescu, Ion Arieșanu, Vasile Chifor, Sultana Craia, Ion Vlad, Liviu Leonte, Constantin Dumitrache, Dumitru Tiutiuca, Mircea Popa, Anton Cosma, Emil Rădulescu, Gheorghe Glodeanu, Irina Petraș, Florin Săndulescu, Ion Pecie, Valentin Chifor, Gheorghe Perian, Mircea Popa, Zaharia Sîngiorzan etc.

De asemenea, numele autorului apare și în dicționare și antologii, semnate de Marian Popa, Micea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Ion Al. Stănescu, Gheorghe Crișan, Stan V. Cristea, Eugen Barbu, Nicolae Manolescu, Dumitru Micu, Aurel Martin, Nicolae Ciobanu, Ion Rotaru, Cristian Livescu, Pompiliu Marcea, Cornel Moraru, Marian Odangiu, I. D. Bălan, Mircea Iorgulescu, Anton Comșa, C. Stănescu etc. (date preluate din Stan V. Cristea, „Dicționarul Scriitorilor și Publiciștilor teleormăneni“, 2005, p. 372‑374).

„Lovitura“ o primește de unde nu se aștepta, adică de la sovieticul (se pare că‑i nume de împrumut) Pimen Boianov, într‑un articol răuvoitor din „Literaturnaia gazeta“ din 4 mai 1983, intitulat, „Cu pumnii împotriva istoriei“, prin care‑i reproșa abaterile grave de la ideologia comunistă, alunecarea spre naționalism, denigrarea ostașilor sovietici, etc. Replica românească, destul de echilibrată, a venit prin pana criticului și istoricului literar Pompiliu Marcea, printr‑un articol intitulat „Cu foarfecele contra adevărului“, prin care demonta punct cu punct toate insinuările din articolul sovietic, publicat în „România literară“ din 12 mai 1983, unde apare și articolul rusesc în traducere. Mărturisesc că am avut fericita inspirație de a păstra, printre documentele mele, cele două articole. Oricum, se pare că soarta lui Pompiliu Marcea, după cum se zvonea și ne informează autorul romanului, fusese pecetluită. „Era răpus de o insomnie rebelă, cu neputință de stăpânit“, spunea soția sa care credea că mai degrabă a fost otrăvit. El însuși era convins că a fost victima unei iradieri de la distanță. A fost găsit cu trupul neînsuflețit în apa lacului Herăstrău. Gurile rele comentau pe atunci că „a murit înecat în Herăstrău cu apă din chiuvetă“. Cam așa o pățiseră și alții care au scris despre Antonescu: să zicem Marin Preda, cu moartea lui suspectă, dar și Aurică Simion, autorul unei cărți „cuminți“ despre Antonescu, „Preliminarii politice ale actului revoluționar de la 23 august 1944“.

Să mai informăm pe actualii cititori că în afară de ediția Eminescu, a anilor 80, trilogia a apărut și la Editura Anamarol, în 2015, iar în 2021 la Editura Hofman (titlurile: „Cifrul“, „Soldații“, „Cariatidele“.)

Este salutară intenția autorului și a celor două edituri care au publicat trilogia după Revoluție, după o lungă perioadă în care critica literară românească a ignorat‑o. De fapt, un fenomen care se repeta, imitând obsedantul deceniu al anilor ‘50, cu autori puși la index. Acum nu au fost puși la index, dar au fort ținuți sub tăcere, ignorați tot de pe criterii ideologice și de partid, uitând simplul îndemn de bun simț al lui Kogălniceanu („Vom critica cartea (sic!), iar nu persoana!“).

Totuși, analize profunde încep să apară din nou, cum este cea a profesorului bistrițean, Vasile V. Filip, care scrie „dintr‑un sentiment de tristețe și revoltă, constatând (a câta oară?) cât de superb‑iresponsabili și risipitori suntem cu propriile noastre valori, pe care atât de puțin le cunoaștem, (dar, mai ales, le recunoaștem), pe care nu le promovăm nici măcar pentru noi înșine.“ (volumul „Cronici, povestiri, mărturisiri“, Editura Chamides, Bistrița, 2022).

Faptul că se realizează, prin articole, ce‑i drept timide, rare, valo‑ rificarea acestei opere este un semn de normalitate, spre a pune în prim‑plan opera, iar nu autorul cu „păcatele“ sale. Ignorând, în opinia mea, o asemenea operă, critica actuală românească și‑ar recunoaște incapacitatea estetică de a‑și asimila niște valori perene literare care au făcut/ fac parte din viața spirituală și cultura poporului nostru.

În ceea ce privește titlul trilogiei, PUMNUL ȘI PALMA este, desigur, simbolic și totodată antonimic, avându‑se în vedere relațiile, cu urcușuri și coborâșuri, dintre protagoniștii Manole Suru și Vlad Cernea. Reamintim un citat edificator din roman care face trimitere la semnificațiile metaforice ale titlului: „Se completau fericit. El, Suru, creierul. Cernea – sufletul. El ‑ mâna tare pe hățuri, celălalt ‑ ochii ațintiți la drum. Unul pumnul, celălalt palma!“ Și asupra numelor celor doi protagoniști se pot face speculații: „Manole“ trimite clar la mitul sacrificiului întru creație, iar „Suru“, desigur la înțelepciune, experiență, intransigență. Celălalt, „Vlad“, e nume românesc cu rezonanță slavă, cu trimitere la o anumită tenacitate, iar „Cernea“ de la verbul „a cerne“, a diseca, a selecta idei, ceea ce și face teoreticianul în roman. Deci, unul – pragmaticul ‑, celălalt, teoreticianul. Unul ‑ organizatorul, celălalt – umanistul.

Titlul primului volum, O DIMINEAȚĂ ÎNȘELĂTOARE, este tot o metaforă exprimând deziluzia în credința că va veni o iminentă deschidere după moartea lui Stalin. Titlul celui de‑al doilea volum, OCHIUL CICLONULUI este tot o metaforă care concentrează uriașa energie pe care o pune „sălbaticul“ Suru în realizarea obiectivelor, dar și avertismentul asupra pericolelor ce izvorăsc din acestea: „Privirile lui Cernea fuseseră și ele atrase de petele de ulei colorat ce păreau fremătări ce se scurg pe geam, din lumina sângerie, morbidă, a soarelui gata de asfințit. Ochiul ciclopic, pradă unei teribile dar calme hemoragii, arunca peste acoperișurile orașului o sclipire sadică, dându‑i lui Cernea impresia că se afla într‑un abator în apro– pierea unui bivol lovit de moarte.“

Titlul celui de‑al treilea volum, MARȘUL CARIATIDELOR, este justificat direct în finalul trilogiei, marcând eșecul acestui impresionant efort inutil pe care‑l propune în conducere și în execuție Manole Suru   maselor. Reamintim: „Suru a fost o cariatidă, pe umerii lui au apărut greutăți zdrobitoare. Cariatide deveneau și ceilalți, cei mulți pe care‑i vroia eroi, alcătuind împreună blocurile de rezistență ale construcției. Torentul, marșul îl asurzise atât de mult timp cât stătuse în mijlocul lui și nu mai putuse distinge vocile!“

Poate că pe actualii cititori să‑i obosească această insistență a mea de a prezenta în detaliu filmul celor trei volume, dar consider că numai o lectură minuțioasă poate să justifice demersul meu actual, valorificând opiniile prin citate justificative, atent selectate, pentru a aduce în prim‑plan o realitate trăită cititorilor, care au petrecut epoca, dar și pentru cei din generațiile actuale care nu au cunoscut‑o decât din auzite. Consider că în acest mod au posibilitatea de a o cunoaște de la această sursă extrem de bine documentată, frescă a comunismului românesc. Cititorul poate să afle principiile după care comuniștii și‑au propus să conducă o societate, odată ce au luat brutal puterea poli‑ tică, metodele draconice pe care le foloseau în conducerea maselor, ruptura așa‑zisei elite conducătoare de mase, neînțelegerea rolului personalităților și a maselor în istoria imediată, modalitățile după care se realiza selecția cadrelor, interferența politicului chiar și în viața de familie, tonul dictatorial al celor mai mici șefi care‑și imitau „șeful“, raporturile de putere, distanțarea din ce în ce mai rapidă a conducă‑ torilor de mase, arbitrariul în luarea deciziilor, îmburghezirea mascată și snobismul multor conducători, apoi: duplicitatea, lașitatea, ipocrizia, demagogia, carierismul, grobianismul, instalate la toate nivelurile.

Scriitorul dovedește o forță analitică de invidiat, o luciditate dusă la extrem, ferindu‑se de lozinci și de clișee sau de limbajul de lemn specific perioadei, pătrunde în psihologia fiecărui personaj, urmă‑ rindu‑i meandrele, dilemele, eșecurile și izbânzile. Are curajul de a pune față în față cele două sisteme politice, socialismul și capita‑ lismul, trăgând o linie clară de demarcație și marcând în felul acesta eșecul sistemului falimentar care pune în frunte componenta politică.

„Ne omorâm în ședințe!“ Nu se sfiește să pună față în față realitățile sovietice cu cele românești, aspect ce va fi sancționat drastic de arti‑ colul sovietic. Mai mult își duce protagoniștii prin mediile muncitorești umile și printre țăranii despuiați de pământurile lor prin colectivizare.

Cât privește numele protagoniștilor romanului, Manole Suru și Vlad Cernea, nu sânt alese deloc întâmplător. Manole trimite la mitul arhicunoscut care până la urmă se „zidește“ în propria construcție faraonică, iar Suru trimite la înțelepciune, experiență de viață, așa cum apare „dăltuit“ în roman. Cât privește, Cernea, poate semnifica pe insul capabil să „cearnă, să disece“ ideile. De fapt cititorul descoperă un pasaj în roman care explică acest tandem: „Se completau fericit. El, Suru, creierul. Cernea – sufletul. El ‑ mâna tare pe hățuri, celălalt ‑ ochii ațintiți la drum. Unul pumnul, celălalt palma!“ Sunt doi activiști de partid de sinceră credință, activiști autentici, activând numai din convingere, urmându‑și țelurile cu credință. Nu sunt personaje false, create în laborator, nimic nu este triumfalist în evoluția lor. Provenind din medii sărace, obscure, fiecare având motivația sa, după cum o arată biografiile, s‑au integrat în mișcarea de stânga în anii interbelici, au fost atrași în partid, au devenit activiști de partid cu funcții organi‑ zatorice ori politice, apoi au fost trimiși la școala superioară de cadre din București, la finalul căreia urmând să fie integrați în eșaloanele de conducere de la diferite nivele. Repartizați, activează un timp împreună, dar, cu timpul încep să apară între ei diferențe tempera‑ mentale, dar mai ales de viziune. Suru, care excela prin spiritul orga‑ nizatoric, ajunge la un activism extrem, Cernea vrea să‑l tempereze de pe poziții teoretice, punând în centrul evenimentelor omul cu viața, cu psihologia și personalitatea sa. Diferențele de viziune dintre ei se adâncesc, Suru devine tot mai radical, urmându‑și neabătut drumul. Din când în când, Cernea încearcă să și‑l apropie pe prietenul său, dar se izbește de zidul hotărârii nestrămutate a lui Suru. Relațiile dintre ei se răcesc, urmând ca Cernea să‑l mai întâlnească la patul de spital al lui, în ultimele lui clipe, ca dovadă că, în ciuda diferențierilor majore dintre cei doi activiști, prietenia rămâne, urmând să‑i înmâneze testamentul moral – crezul pentru care s‑a sacrificat și și‑a sacrificat și familia, dar și recunoașterea eșecului.

Nu este vorba în carte numai de o prietenie între doi activiști, ci mai degrabă scriitorul a realizat un binom complementar în literatura română, unic la această dimensiune de exact 1374 de pagini. Avem între aceste sute de pagini două personaje construite pe motivul literar al dublului a căror trăsătură o reprezintă credința și consecvența într‑un sincer ideal, numai că Manole Suru devine un megaloman, iar Vlad Cernea, un teoretician visător. Este ceea ce critica de specialitate numește prin termenul „doppelganger“ („dedublarea personalității“). Vlad Cernea este imaginat față în față cu brutalitățile politice, fără să reușească să le tempereze, iar Manole Suru, intolerantul, va deveni un prototip al dictatorului comunist. Relația inițială va fi una sufletească, de solidaritate, izvorâtă din sinceritate, apoi se vor completa reciproc până la un punct, se vor despărți ideologic, fără ca Cernea să se îndepărteze de familia lui Suru, și ea în derută, dar se vor mai întâlni prin moarte. De fapt, prin ei, scriitorul realizează o inteligentă pole‑ mică cu întreaga epocă pe care o traversează romanul, începând cu teroarea politică a anilor 50, continuând cu aparentul dezgheț de după moartea lui Stalin, contrarevoluția din Ungaria, schimbarea puterii în partid, semne ale cultului personalității, marea adunare generată de invazia Cehoslovaciei, marșul rapid, forțat, industrial spre dezvoltarea accelerată a României. Desigur că Dumitru Popescu a avut ca prim model, pe conducătorul României, despre care nici măcar nu face vreo aluzie, cum a făcut în niște pagini cu Gheorghiu‑Dej. Pentru cine citește romanul mai în profunzimea lui psihologică, economică, socială, politică și ideologică, prin cele două personaje, autorul  realizează, de fapt o adâncă radiografie a epocii pe care a traversat‑o România acelor ani, prefigurându‑i, prin Manole Suru, sfârșitul.

Perceput în limitele momentului apariției trilogiei ca un roman al activistului de partid, acum, după aproape o jumătate de secol, privit, fără prejudecăți, ne apare azi ca un unic roman al acestei epoci. Putem să‑i reproșăm multe persoanei Dumitru Popescu, dar autorului acestui roman nu‑i putem să nu‑i recunoaștem inteligența, talentul, capacitatea de sinteză, de analiză, cunoașterea în detaliu a vieții și psihologiei activistului de partid, ca și al omului de rând. Multe dintre personajele romanului eșuează, pentru că însăși societatea este un eșec din care vor scăpa doar inocenții. Sunt personaje sinistre precum Eftimie David, Septimiu Axente Sever, securistul Pepici, pe care autorul ține să le pedepsească exemplar. Este și un roman al singurătății, al înstrăinării, în primul rând al lui Manole Suru, care se înstrăinează de lume, chiar de sine, dar își înstrăinează și familia. Romanul are și virtuți artistice remarcabile, povestiri dense, dialoguri vii, stil limpede, vizibile pagini eseistice scânteietoare despre sculp‑ tură, pictură, arhitectură, puse în seama personajelor sale, cu rare descrieri de peisaje, pentru că în ultimă instanță, este și un roman citadin și un roman al intelectualului.

Romanul are și povești de dragoste captivante, iar scriitorul dovedește că are talent și predispoziție de artist în zugrăvirea chipu‑ rilor feminine personaje, (Delia Brudaru, Gigi Calafeteanu și Ortensia Anagnoste), pe care le încarcă cu mister și inteligență, le înzestrează cu atributele zeițelor antice, prin eleganța lor, prin focul privirilor, prin gingășie, sensibilitate și inteligență. Cititorul va descoperi cele mai frumoase, cele mai culte, mai elegante și inteligente femei din întreaga noastră literatură. Păcat că toate cad, într‑o formă sau alta, pradă destinului nemilos al societății care‑și trimite securea tăindu‑le brusc frumusețea și aruncându‑le în neantul vieții sau al morții. Peluța Trocan, soția lui Manole Suru, femeie de o rară sensibilitate, intră în categoria Penelopei, simbol al stabilității familiei în vremuri când soțul o neglijează, inteligentă, generoasă și înțeleaptă.

Nu în ultimul rând trebuie evidențiată dimensiunea psihologică a romanului. De la un capăt la altul descoperim stări și trăiri dilematice: tensiuni care cresc și descresc între protagoniști, tensiuni între supuși și șefi, care împrumută repede atributele dure, stări dilematice ale celor doi în singurătate, tensiuni în familie, tensiuni legate de opțiuni în dragoste. Judecata pe care femeia simplă Peluța o face lui Suru este magistrală, după cum magistrală este și scena în care Suru își așteaptă sfârșitul. Sublimă și emoționantă este și descrierea scenei priveghiului din Prolog. Sublim este și curajul scriitorului care a lăsat moștenire generațiilor viitoare, adevărul nefardat despre epoca pe care a traversat‑o România acelor ani, de parcă autorul ar fi vrut să zică odată cu inteligentul Marin Sorescu prin celebra replică: „Nu noi am greși direcția, ci drumul!“ Un drum impus, plătit cu un greu tribut moral și material de aproape 50 de ani, dar povestit cu har de această singură și autentică disidență literară din întreaga noastră literatură. Au mai încercat și alți scriitori să introducă „șopârle“ în operele lor, ca să evite cenzura (Breban, Buzura, Lăncrănjan, Preda sau Țoiu), dar nu au avut curajul, nici statura, și nici forța analitică a lui Dumitru Popescu

Un cititor cu har, avizat, va descoperi în roman nu numai compri‑ marea unei aproape jumătăți de veac a societății românești, ci și zeci și sute de reflecții ale autorului, vizând aproape toate domeniile vieții psihologice ale personajelor, un fel de coroană a operei sale, care, savurate, la rândul lor, îl trimit pe el însuși la reflecție:

• „Cât de adâncă este această enigmă – conștiința mulțimilor! Oare acolo se absoarbe, se macerează totul în pământ? Se topește ca în pământ? Este ea pământul ce devoră faraoni și împărați, mistuindu‑i cu un stomac pantagruelic, până la ultima fărâmă, până la uitare?“ (I. 161)
• „Viața e un șir nesfârșit de Unii suferă mai mult când trebuie să piardă ceva, alții după ce au pierdut.“ (I, p. 219)
• „Dar viața este dominată nu numai de tendința spre înălțare a copacului, cât și de rezistența rădăcinilor înfipte în piatră.“ (I, 285)
• „Moartea nu vine deodată. Mori tot “ (II, p. 31)
• „Omul modern are nevoie atât de esențe ontologice, cât și de concentrate “ (II, p. 80)
• „Blestemul omului este să depindă de oameni și, la rându‑i, să impună altora dependența față de Această cruce trebuie dusă, într‑un fel sau altul, până la capăt, de fiecare dintre noi.“ (II, p. 170)
• „Să trăiești veșnic în nări cu mirosul fetid al propriului tău suflet în descompunere, ce viață mai e și asta?“ (II, 185)
• „Să te înfigi ca un catâr, cu picioarele în cinstei și a dreptății, și să nu mai cedezi nici un milimetru din ceea ce consideri că este idealul tău Indiferent de consecințe. Iată calea apărării demnității. (II, p. 186)
• „Ce faci cu improvizație, faci șubred. Esențial este creierul și mâna, clarificarea, competența, aici ar trebui să batem noi; după asta ar trebui să apreciem oamenii, nu după cum dau din gură.“ (II, 273)
• „Toate vorbele mari se dezumflă și, chiar dacă ești savant, îți spui: acum pricep de ce au crezut oamenii în “ (II, p. 286)
• „Împletirea vieții tale cu viața unei ființe în univers, capabilă să recepteze la fel și să simtă în același mod bucuria, tristețea, admiraț Ochii cu care să râzi și să plângi ca și cu ai tăi, buze cu care să grăiești sau să săruți lumina ca și cu ale tale. O frunte de care să o lipești de a ta, în albul pernei, cu sentimentul că acesta este lucrul cel mai prețios din lume. Un trup aparținându‑ți la fel ca al tău – e lucrul cel mai       de       preț       de       pe       lume.“       (II,       p.       302)    
• „Râsul, ca o explozie solară, curăță și topește ascunzișurile memoriei, îl eliberează pe om de orice servitute. Râsul e forma supremă a libertății “ (II, p. 328)
• „Două trăsnete simultan pe un copac sunt o surpriză și pentru ele însele.“ (II, 343)
• „Slăbiciunea femeii este o prejudecată, cum prejudecată este romantismul “ (II, p. 354)
• „Viața trece prin noi ca vântul prin coroanele copacilor, toamna: fiecare trimite suflarea rece mai departe, desfrunzindu‑se unii pe alții. Apoi intră într‑o lungă “ (II, p. 367)
• „La noi, la comuniști, cel mai greu de prevăzut e trecutul. Căci nu e statornic, Se schimbă după cum bate vântul.“ (II, p. 410)
• „Mistificarea trecutului este una dintre cele mai nenorocite boli ale unui regim politic. Atrage după sine, inevitabil, și mistificarea prezentului, adică înecarea cauzei celei mai progresiste din istorie în minciună.“ (II, P. 411)
• „Un istoric lipsit de fiorul patriotismului este, din punct de vedere științific, un avorton, iar din punct de vedere social, un potențial trădător de neam cu voia, sau fără voia “ (II, p. 423)
• „Ce sunt războaiele? Răbufniri ale animalității colective. Ce sunt crimele atât de răspândite în lume, decât expresii ale simțurilor animale?“ (II, 463)
• „Nu trebuie să lăsăm să se pună pe morminte prea multe flori, să nu se mai poate “ (II, p. 478)
• „Mitul este forma mistică a Poate fi necesar într‑un război, doar atât! Mitul e frică și paralizie, e ruga mută în genunchi.“ (II, p. 499)
• „Degenerarea răului încarnat în om mi se pare mai teribilă decât chiar căderea imperiilor.“ (III, 7)
• „Natura este singura instanță incompatibilă a realității.“ (III, 8)
• „Cum să trăiești viața ca să nu te apese regretul că ai pierdut‑o?“ (III, p. 110)

• „Omul acțiunii exclusive se transformă cu timpul, într‑un automat, impresionant, desigur, spectaculos spectacular, dar ca orice automat inuman, deci periculos.“ (III, p. 159)

• „Pentru orice ființă umană, munca nu trebuie să fie o caznă, ci o împlinire, ea trebuie să elibereze spiritul, nu să‑l atrofieze.“ (III, p. 159)

• „O viață fără iubire este o pedeapsă. O viață searbădă, seacă, fruct uscat, lemnos, fără niciun gust și nicio aromă.“ (III, p. 218)

• „Familia este un cavou în care se duc să‑și petreacă “ (III, p. 218)

• „Bâțâiala aprobativă a capului este asentimentul pentru căderea altui cap.“ (III, p.222)

• „Noaptea, gândurile trăiesc nu numai prin substanța intrinsecă, ci și prin sunet, lovindu‑ți creierul ca un ciocan. Gândul își strigă distinct toate sensurile, nemailăsându‑ți loc pentru nici un subterfugiu, pentru nicio iluzie. Ziua, zgomotele pământului, ca și ale propriului sânge, se suprapun pe sonoritatea gândurilor. Ziua poți să te ascunzi de adevăruri. Noaptea, însă, se sparg în tine, sfârtecându‑te.“(III, p. 223)
• „Viața, atât cât e, e un șir de triumfuri asupra morții. Fiecare clipă e un sunet de victorie.“ (III, p. 391)

Dumitru Popescu nu este singular în acest demers, desigur având constrângerile regimului. Și alți scriitori contemporani au avut curajul să pună în operele lor multe din racilele regimului totalitar, mai ales după așa‑zisul dezgheț politic, de după 1964: C. Țoiu („Galeria cu viță sălbatică“), Marin Preda, („Cel mai iubit dintre pământeni“, „Moromeții“, II), Augustin Buzura („Vocile nopții“, „Fețele tăcerii“), Ion Lăncrănjan („Cordovanii“) Dinu Săraru („Niște țărani“), Titus Popovici („Străinul“),

1. D. R. Popescu („Vânătoarea regală“) Petru Vintilă („Hiena“), Alexandru Ivasiuc („Racul“, „Apa“), Petre Sălcudeanu („Biblioteca din Alexandria“), Petru Dumitriu („Ne întâlnim la Judecata de Apoi“) Filip Florian („Toate bufnițele“), Dan Mutașcu („Bunul cetățean Arhimede“), mai nou,în contemporaneitate, Titi Damian (tetralogia „Muscelenii“) și lista ar putea La ei se zăresc ferestre deschise despre adevărul și minciuna acelei societăți, atât cât le‑a permis cenzura, poate chiar autocenzura, dar Dumitru Popescu este un caz aparte, întrucât a avut pârghiile politice, dar și talentul și viziunea necesară să spună mai mult, să radiografieze întreaga societate românească.

Prin trilogia PUMNUL și PALMA autorul reușește să cuprindă o întreagă epocă. Un roman – document, unic prin anvergură, în litera‑ tura română contemporană. Un roman al disidenței literare autentice românești. Iar prin cele peste 30 de romane, eseuri, versuri, Dumitru POPESCU rămâne o forță în cultura română, greu de egalat.