PAUL ARETZU ‑ O lume din cuvinte și din flori de salcâm (Paul Sârbu)

De regulă, în exercițiul exegetic, nu se amestecă biografia cu opera, asocierea lor considerându‑se nerelevantă. Există totuși cazuri când evenimente de viață pot avea un rol determinant în evoluția literară a unui autor. Apoi, o curiozitate anume ne face să scotocim prin viețile scriitorilor, să căutăm explicații cu privire la vocația și la performanța lor.

Poetul și prozatorul Paul Sârbu se află într‑o atare situație, pentru că destinul său este unul special. El locuiește de peste 45 de ani într‑un loc extrem de izolat, în Deltă, fiind învățător în grindul Letea, comunitate mică, numărând două‑trei sute de locuitori (în majoritate de origine ucraineană), având ca preocupări pescuitul și creșterea animalelor. Este, oare, solitudinea benefică scrisului? Potențează ea imaginația, favorizează starea de har?

Fără îndoială, scriitorul poate fi asociat cu un deus absconditus, pentru că dispare (se metamorfozează) în desimea operei sale. Un izolat, un înstrăinat a fost poetul roman Publius Ovidius Naso, care și‑a deplâns soarta la Tomis, pe țărmul Pontului Euxin, compunând elegiile Tristele și Ponticele. Exemplele sunt numeroase. Oscar Wilde scrie De profundis și Balada închisorii de la Reading, în urma detenției din Reading Gaol. Osip Mandelstam și‑a scris o parte dintre poeme în exilul de la Voronezh și, apoi, în arest, în Orientul Îndepărtat al Rusiei, unde a și murit. Alexandr Soljenițîn a fost arestat, exilat, adică izolat involuntar, cărțile sale fiind mărturii cutremurătoare despre adevărata față a realității (sovietice). La noi, un scriitor care a reflectat puternice stări interioare, nevoit, din cauza unei boli neiertătoare, să‑și ducă viața în singurătate, fiind imobilizat la pat, a fost Max Blecher. Mulți scriitori importanți, din perioada interbelică, au reușit, în condiții extreme, în închisorile comuniste, ca deținuți politici, să‑și exercite vocația. Dintre aceștia, un caz excepțional l‑a constituit gândiristul Pan M. Vizirescu, ascuns peste 20 de ani, pentru a nu fi arestat, în podul casei părintești, în orașul Slatina, citind Biblia și scriind poeme și un minunat roman. Petre Pandrea și‑a scris o parte dintre cărți în închisoare. Lucian Blaga, izolat, a continuat să scrie neavând voie să publice. Și alții, și alții. De fapt, din cauza cenzurii comuniste și a condiționărilor ideologice, aproape toată scriitorimea a fost denaturată, înstrăinată, frustrată. S‑a vorbit de asemenea despre retragerea în „turnul de fildeș“, ca o formă a desprinderii de real, ca o concentrare asupra lumii ideilor, ca un fel de athanor în care se plăsmuiește creația (artistică). Izolarea autorului poate fi impusă (coercitivă) sau voluntară.

Scrisul este, cu siguranță, o regăsire de sine. Are nevoie de intimitatea gândirii, a alcătuirii filmului cuvintelor, imaginilor. Chiar atunci când scriitorul se află în mijlocul mulțimii, când își asumă un rol public, el își elaborează opera tot în exilul (sau azilul) dinlăuntru, creația fiind o formă monologică, de valorificare a singurătății, de autoevaluare estetică.

De ce Paul Sârbu s‑a retras definitiv la o margine a lumii, în sălbăticia, în libertatea Deltei, ne‑o spune opera sa. Proza, autentică, pitorească, nu putea fi scrisă decât în mediul pe care îl reflectă, cu personaje, cu vegetație, cu faună, cu întâmplări, cu obiceiuri specifice, un univers ancestral, frust, aspru.

Atât proza, cât și poezia sunt rezultatul unui contemplativ, scrisul reprezentând interfața dintre realitatea exterioară și cea dinlăuntrul scriitorului. Iar între aspectul narativ și cel liric al operei acestuia există o perfectă simbioză, firul gros, din lână, al prozei fiind tras în razele subțiri, din borangic, ale poeziei.

La începuturi, talentul său incontestabil a fost remarcat de câțiva inițiați. Mircea Iorgulescu exclama cu entuziasm: „[…] sunteți poet, poet adevărat, din rara specie a celor care, cum spunea cineva, «trăgându‑și realitatea pe piept ca o cămașă», nu confundă totuși poezia cu jurnalistica. Trebuie să continuați cu orice preț; aș vrea să pot scrie cândva o prefață la volumul dv. de debut.“ (1989). Cezar Ivănescu îi va realiza această prefață (la volumul Poeme, 1994): „Poezia lui Paul Sârbu impresionează și convinge de la prima lectură, numele lui adăugându‑se, pentru mine, la nesfârșitul șir de poeți extraordinari pe care i‑am citit în manuscris“. Gheorghe Tomozei este, de asemenea, categoric: „Discursul său liric e adumbrit de o fină nuanță, e lipsit de violențe și originalități căutate: Paul Sârbu este un poet modern care nu se desparte, ca atâția alții, în «luxul» metaforei conclusive, de sonurile unor Arghezi ori Nichita Stănescu. Cartea sa este o divagație pe tema destinului poeziei, o scriere despre scris. Poetul, mă bucur să remarc, e un statornic amant al poeziei și nu crede în incompatibilitatea ei față de lumea severă a rigorii, în care s‑ar zice că am intrat.“ (1996, prefață la Poeme alese). Despre volumul Povestiri din Delta Dunării, Fănuș Neagu, un maestru al domeniului, glosează: „Delta Dunării și‑a găsit unul din marii visători care știu să vorbească frumos.“ (1997).

A debutat cu poezie, în 1994, după care au urmat, alternant, volume conținând lirică, povestiri și romane. Poetul are scenariile sale sensibile, pe care le exprimă fie lapidar, în câteva versuri, fie în poeme ample, acumulative. Este atent la crearea unei atmosfere, la configurarea unui tablou cu funcționalitate, translând, găsind o punte între poezia povestirii și poezia poeziei. În acest sens, lumina este tradusă în ceva concret, devine materială: „Dincolo de speranță/ îmi era de ajuns/ o lopată de zăpadă/ pe masa de lucru,/ la lumina căreia/ să pot scrie un poem…“ (*). Se sugerează, desigur, lucrarea poeziei, asociată cu ingenuitatea (puritatea) și cu starea de dreaptă gândire, de luciditate. Dar și făina este luminiscentă: „Un opaiț,/ un pumn de făină/ singurătatea/ și nemurirea!…“ (*). La fel sângele: „Unica,/ tradiționala noastră sursă de iluminat –/ sângele“ (Ceasul deșteptător) și poemele, „adevărate corpuri de iluminat/ pe marile artere de circulație/ ale neantului!…“ (Electricienii).

Textele, de tip expresionist, au o dramă, conțin stări intense, conflicte psihice sau de existență, fixează efecte plastice, creează o realitate osmotică. Scrisul este asociat cu foamea de pâine: „proprietă‑ reasa/ îmi va deschide;/ mă va întâmpina cu un opaiț/ dintr‑un ciob de lut/ care‑mi va lumina masa/ și mașina de scris./ Voi ieși poate/ cu acel vers,/ echivalentul unei firimituri de pâine,/ într‑o dimineață cenușie, antumă!“ (Fără pâine). Tema scrisului, reiterativă, apare sub diverse forme, evocată, revelată, simbolizată, metaforizată, constituind, de fapt, temeiul viețuirii, lăsând urme, înlocuind moartea, hrănind, trium‑ fând, compensând singurătatea, dejucând ofensiva timpului. Astfel, poezia poate fi semn al resuscitării: „Unul din versuri/ se va întoarce cândva/ precum Lazăr…“ (*). Poemul nu este o justificare a existenței omului. Este o entitate în sine, este creatorul (este mântuitorul, este începutul) omului, în fine, a poetului: „viața îmi pâlpâia/ pe foaia albă de hârtie/ ca o lampă/ pe vreme rea,/ și, deodată,/ nesperat,/ după atâtea tăcute așteptări,/ se năștea,/ ca într‑o iesle,/ un vers!“ (Un vers). Prezența unei simbolistici hristice este evidentă, producând liricii lui Paul Sârbu o propensiune spre metafizică: „În singurătate/ hârtie de scris/ am mâncat,/ hârtie de scris/ am sărutat,/ în hârtie de scris/ ca într‑un giulgiu/ care va fi găsit cândva/ într‑un mormânt gol,/ m‑am înfășurat…“ (Hârtia de scris). Ticsite cu sensuri profunde, având subtile rezonanțe de idei, textele concise pot fi asociate (dar nu influențate de acesta) cu tipul de lirică practicat de Virgil Mazilescu.

Un poem de mare întindere, precum Stea târzie…, a căpătat, pe lângă dichisurile stilistice, o dimensiune narativă, panoramică și alta alegorică. Tehnica ar fi una de tip, să‑i spunem cubist, prezentând gradual, prin descompunerea discursului poetic, secvențe semnifi‑ cative, analitice, ale unei povești de iubire neîmplinite, sau care se realizează în alt plan: „Când întreaga natură se amăgește și înflorește a doua oară,/ pierzându‑și memoria, în pragul iernii,/ în această iluzorie, sfâșietoare primăvară,/ trandafirii sălbatici pâlpâiră din nou, beți, fumegând/ în vântul de toamnă…“. Ritualul, plin de delicatețe, de gesturi tandre, pare unul de tipul l’ amour courtois, aplicat însă unor inocenți: „Mă visa noaptea/ și se trezea înspăimântată/ să nu se dea în vileag,/ se ruga/ să nu mai aibă astfel de viziuni vinovate –/ nici o precauție/ nu era de ajuns,/ nici o siguranță!…/ Uneori, după ce pricepea înțelesul ascuns din vorbele mele/ era exuberantă/ și apoi i se făcea frică/ să nu o înțeleagă altcineva!…“. Poetul urmărește cu deosebită atenție fenomenologia unei iubiri, timiditatea, stângăcia, reveria, teama de real: „Mă gândeam că/ înțelegând tulburarea și suferința/ de pe fața mea,/ poate mă va ierta/ pentru gestul necugetat/ pe care‑l pregăteam cu minuțiozitate,/ pe care‑l premeditam, pe care‑l amânam,/ ca să fie perfect,/ să aibă sorți de izbândă…/ Și atunci deveneam tot mai stângaci, disperat, pierzându‑mi speranța…!“. În fine, ni se dezvăluie această iubire nedeclarată, neconsumată, ideală, ca fiind sursa scrierii unui poem, sugerând sublimarea compensa‑ torie, magică, a unui sentiment în artă: „Și totuși/ am văzut‑o într‑o seară…/ și seara era mai frumoasă…/ seara era altfel/ decât ziua…/ Am văzut‑o într‑o seară,/ când bariera fidelității ei/ era mai fragilă,/ când în ochii ei mijeau/ stelele păcatului…// Și m‑am întors acasă/ și am scris poezii pline de dragoste/ până dimineața,/ i‑am plămădit chipul/ din metafore/ ca pe o fantoșă,/ și am făcut dragoste/ pe masa de scris/ cu acel chip plămădit din carnea și sângele cuvintelor,/ până în zori,/ când ceața cenușie a realității/ a pătruns prin fereastră/ făcând să se risipească acea Fata Morgana din litere…“.

Într‑un poem elegiac, Nopțile Deltei, poetul demonstrează aceeași abilitate constructivă, deplângând drama unei iubiri eșuate. El este un specialist al creării unor atmosfere semnificative, al unor tablouri de mare expresivitate: „În lungile, nesfârșitele nopți de iarnă, în deltă/ sunt atâtea întrupări ale singurătății!…/ În nesfârșitele nopți de iarnă/ auzeam cocori întârziați/ țipând în apropierea ferestrei!…/ Ochii lor roșii, obosiți,/ înotau prin troiene, sub lună,/ în căutarea limanului…/ Și o veche și cunoscută tristețe reîncepea!…/ Atunci, dintr‑un instinct de apărare/ redeschideam vechile tale scrisori/ care‑mi luminau fața/ ca niște fulgere în pustiu!…“. Și de această dată, trăirea este convertită:
„Și toate aceste dovezi ale îndepărtatei tale existențe/ eu le prefăceam în cuvinte, în versuri,/ ca și când aș fi bătut monede/ de aur –/ singura bogăție pe care am avut‑o și pe care am chivernisit‑o/ ca să‑mi ajungă până voi ieși, poate/ din acele abatoare ale singurătății…/ […]/ Atunci, în nesfârșitele nopți de iarnă, în deltă,/ auzeam,/ în apropierea feres‑ trei, în zăpadă, sub lună,/ un cântec de lebădă!/ Atunci știam/ că doar acest poem/ precum o inimă/ va continua să mai bată‑n pustiu/ căci la sfârșit,/ după orice apocalipsă/ rămâne doar Cuvântul/ din care va detona o nouă ovulație a stelelor/ și a lumilor noi…“.

O transcriere în versuri a unei povestiri din Deltă (dovadă a poeticității prozei lui Paul Sârbu) este În memoria lui Moș Vladimir, bătrânul pusnic, cititor în semnele naturii, iubitor al întregii creații a lui Dumnezeu. Primează tablourile, imaginile picturale: „Prin coliba lui de stuf trecea crivățul/ făcând‑o, iarna, să cânte/ ca niște mari aripi de lebădă;/ opaițul cu seu/ se clătina mereu, atârnat de o grindă,/ din pricina crivățului;/ focul din sălciile și frasinii dimprejur/ ardea nestins zi și noapte;/ câteva maldăre de papură/ avea în loc de saltea;/ se putea vedea, spre dimineață/ steaua ciobanului/ prin «tavanul» de stuf al colibei…/ Noaptea, se învelea ca pe vremuri,/ cu piei de animale sălbatice.“.
Delta este un loc al morților și al re‑nașterilor veșnice (acest fapt se întâmplă peste tot, dar aici se petrece într‑un anonimat total). În ținutul dintre ape, poetul dorește supraviețuirea oamenilor, prin magie, printr‑o practică animistă, recurgând la o conviețuire cu crengile și cu mireasma florilor de salcâm, cununând cu preotul din sat salcâmul‑femelă cu salcâmul‑bărbat iar, când vremea înfloririi a trecut, le citește prohodul florilor de salcâm. În același registru, al imaginarului poetic, al unei mitologii insolite, este închipuită Insula Albă, loc al sfârșitului, al lipsei de memorie, al lipsei iubirii: „Aici, pe această insulă, mi‑am folosit închipuirea/ ca pe o lopată/ cu care m‑am îngropat de viu/ în nămeții literelor albe, nescrise,/ aici am văzut apusul poeziei mele, căci tu n‑ai venit!// Iar unde poezie nu e/ nimic nu e/ în zbaterea de aripă frântă a vieții…“. Autorul este un creator de stări, bazându‑se pe un ritual lexical, care exhibă sensul, având ținte precise, obsesive, ambalându‑le într‑o atmosferă complementară, cu umbre și lumini, ușor estompată, asemenea artei pictorilor olandezi (Lucas van Leyden, Rembrandt, Jacob van Ruisdael, Vermeer). Sunt antrenate, într‑un vârtej, așteptarea întoarcerii unei iubiri pierdute, moartea, mireasma florilor de salcâm, cerul, pământul, iar poetul este demiurgul care are la dispoziție cuvântul care scrie toată povestea: „Înmoi penița în inimă,/ ca‑ntr‑o călimară/ și de acolo scot versurile/ care se înalță/ ca niște lilieci întunecați/ de parcă sufletul mi‑ar ieși din trup/ și ar zbura înspre stele,/ căutându‑te, strigându‑te,/ noapte de noapte:/ mă scurg de cuvinte,/ ca un sinucigaș/ până când cerneala se termină,/ până când mă cuprinde infarctul realității,/ iar spre dimineață, moartea/ se aproapie/ și‑mi face transfuzie/ din sângele ei negru,/ și eu continui să scriu/ strigându‑te, chemându‑te/ din călimara neantului
–/ care este sursa/ din care toate s‑au făcut/ și în care toate se‑ntorc/ ca să renască din nou!…“ (Refacerea vieții).
Între poeme cu discurs grav, esențial, solemn, poetul face o mișcare diametral opusă, recurgând, cu umor și ironie, la parodie, deplângând tentința anticulturală care se manifestă azi și, implicit, lipsa de interes pentru poezie (Taxa de trecere). Alte texte sunt explicit satirice, vizând lipsurile și interdicțiile din perioada comunistă. Dar, alt motiv de îngrijorare îl reprezintă semnele tot mai evidente ale instalării celui „de al patrulea anotimp al vieții“.

Extrem de dureros, realist, detaliind aspecte rămase în memorie, reflector al unei tragedii, moartea fiului, este poemul Scrisori. Alte texte realizează o legătură (impresionantă) cu spiritul copilului: „În noaptea asta/ după un străvechi obicei/ vom merge la morminte/ cu un lămpaș/ ca să‑ți lumineze calea./ […]/ Vom merge/ pe aceeași uliță a satului/ pe unde plecai dimineața la «Grădi»./ Ne va însoți/ «Codiță», cățel cu care te jucai zilnic,/ vom trece pe sub același salcâm/ din fața casei noastre rămasă la fel./ Înăuntru, vei găsi/ bomboanele tale cu susan./ Îți vom citi până dimineața/ poveștile care te încântau./ Vom petrece/ o noapte pe an/ împreună!/ Apoi, prin pâcla dimineții/ îți vom conduce spiritul înapoi/ cu același lămpaș/ și ne vom lua rămas bun/ până la anul, de ziua morților…“ (Petrecere de o noapte).

Remarcăm astfel că spectrul tematic al liricii lui Paul Sârbu este variat, cuprinzând: meditații asupra lumii, văzută ca materializare (întrupare) a cuvântului (a poeziei), semne elegiace ale unei mari iubiri, imagini, metafore ale unui univers aparte, reunind viața și moartea într‑un circuit din care nu rămân decât scrisul și fragranța florilor de salcâm, întâmplări din viața micii comunități, a familiei, aspecte arhaice ale miturilor și credințelor din Deltă. Laitmotivul, însă, care conduce traseul acestei cărți, îl reprezintă transformarea îndârjită, statornică a vieții trecătoare, materiale, în scris, în mărturie peste timp: „Viața și moartea mea/ se află în călimara aceasta/ unde sunt ascunse spiritele strămoșilor mei:/ nu le auziți foșnetele cuvintelor/ ca niște frunzare în freamătul toamnei?…“ (Călimara). Chiar refugiul imaginar al iubirii este alcătuit din cuvinte: „Acest tren va trece dincolo de barieră,/ acolo, la ultima stație/ voi coborî/ și mă voi îndrepta/ înspre coliba noastră/ pe care am construit‑o, fără ca tu să știi,/ în timpul vieții –/ închegată nu din lut ori chirpici/ ci din versuri,“ (Coliba).

Ca în celebra carte a lui James George Frazer – Creanga de aur, salcâmul (acolo, stejarul, vâscul) este considerat de poetul stabilit într‑o margine a Deltei un copac sacru. Îi dedică un ciclu, Mitul salcâmului, o combinare de sacru și profan, de simboluri biblice și de tradiții străvechi, de reprezentări naive, de narațiuni populare, uneori umoristice. Asemenea teiului eminescian, floarea salcâmului este element regenerativ, deschide inimile iubiților, dar poate fi dorită și ca loc de înmormântare: „Nălucirea aceasta/ este puntea/ dintre iarnă și primăvară,/ dintre moarte și viață.“ (*). Salcâmul este văzut ca o icoană, i se atribuie funcție apotropaică, iar statura lui falnică este asemănată unui sanctuar. Cătunul, luminat de florile de salcâm, în Săptămâna Luminată, este loc de bună întrevedere între vii și sufletele celor trecuți în veșnicie, întorși pentru o zi acasă.

După incursiuni în universul închipuirilor poetice (alcătuite din cuvinte), după alergările fără odihnă în vâltoarea himerelor, scriitorul ajunge în lumea adevărului, în fața neantului. Este bulversat, caută un antidot: în alcool, în uitare? Poetul este o ființă fragilă, el are nevoie de nemurire (sau de înviere). Se află acestea în postumitate?
Nu știm în ce măsură statutul de om izolat într‑un colț al lumii a influențat opera poetică a lui Paul Sârbu. Cu siguranță, locul, mediul, singurătatea au lăsat urme. Oricum, remarcăm un sistem liric insolit, cu numeroase accente personale. Factualității, scriitorul îi preferă o soluție spirituală, a cuvântului (logosului) care produce o realitate mai durabilă. Iubirea este tratată în tandem cu poezia. Sunt integrate numeroase mărci ale culturii zonei.

În concluzie, Paul Sârbu este un poet autentic, de mare forță imaginativă, văzând creația literară ca o modalitate a salvării omului, oferind literaturii române o lirică de o valoare incontestabilă, fiind, în plus, complinit de un povestitor la fel de important.