LĂCRĂMIOARA BERECHET ‑ Viața ca irosire de sine, abandonul în festin, ratarea ca existență disidentă (Angelo Mitchievici)

Cartea lui Angelo Mitchievici, Farmecul vieților distruse‑câteva reflecții despre ratare, Editura Humanitas, 2022, are aspectul un dialog în singurătate cu sinele cărților. Un eu gânditor antrenează conștiința, de veghe în câmpul formelor de ratare umană, atent să surprindă actele de dezbinare, conflictul dintre voința de a urma calea și blocajele deviatoare de sens, maladiile ființei ce antrenează ratarea. Pierderea harului, abandonul în neputință, declinul ancorat de „semicecitate“, cum numește autorul această închidere a privirii mântuitoare în om, în urmă, o încercare de a înțelege acel „vreau, dar nu pot“1, care definește condiția ontică, necălăuzită, voințele din omenescul căzut, nelămurite, ce își simt răul legat de mintea și de trupul nesupus, conflictul între voință și contra‑voință, „rănile nega‑ tivismului“ cum le numește George Steiner în Gramaticile creației.

Cartea pleacă de la opera lui Emil Cioran și oriunde ar ajunge ‑ Scott Fitzgerald cu Marele Gatsby, Flaubert cu Doamna Bovary, Dino Buzzati din Deșertul tătarilor, Shakespeare și Macbeth, Sadoveanu din Locul în care nu s‑a întâplat nimic… Mircea Eliade din La țigănci, Mircea Cărtărescu în Ruletistul, filmele lui Luis Bunuel și Marco Ferreri, farmecul discret al burgheziei și Marea crăpelniță, filmul lui Louis Malle, Damage,Pasiune fatală‑ opera lui Cioran călăuzește reflecțiile asupra ratării, ca un tipar fondator, o ubicuitate care și‑a antrenat tiranic meca‑ nismele țeserii, încât dictează destinul fiecărei interpretări. Mai puțin ultima reflectie a cărții, care pare că săvârșește multașteptatul paricid, despărțirea de Cioran, în interpretarea Parabolei Fiului rătăcitor, ce aduce renunțarea la deznădejde și la împotrivire prin regăsirea sinelui în dragoste.

• Hannah Arendt, Viața spirituală, Editura, p 250

Ne spune autorul în prefață că nu dorește să ofere o lecție de morală, „jaloanele unei bune așezări a unei vieți împlinite, trăită cum se cuvine“2, ci doar un „orizont de reflecție“ personală asupra ratării, plecând de la prolegomenele filozofice despre ratare ale lui Emil Cioran. Cartea se transformă, treptat, într‑un breviar al ratărilor sau al fragilității, al vulnerabilului, dar și al îmbogățirii prin suferință, al lucidității ca fruct țepos al scindării, al înțelepciunii recuperate din trupul sfârtecat al eșecului. Ruminații, introspecții, dureri, neliniști, resen‑ timente, tristeți, disperări, fuga de platitudini, refuzul standardizării, trăiri în deplină conștiință,verificări sângeroase ale prezenței lăuntrice, ce aduc aminte de întrebarea lui Meister Eckhart: este cineva acolo înăuntru? Lectura extrage din corpusul textelor conștiința finitudinii, a perisabilului, a intermitenței, experiențele care sfărâmă zăvoarele prudenței și ale apărării, trăirea până la capăt, fără filtru, fără judecată și fără așteptări, preaplinul în locul încremenirii, acceptul deplin al suferinței metanoice cu chip de fericire „lestată tragic“.3

Viața ca irosire de sine, abandonul în festin, ratarea ca existență disidentă este cadrul de început al cărții. Imaginea acelui țăran meta– fizic, discutat de Emil Cioran în Mărturisiri și anateme, care se livrează „pe de‑a‑ntregul oțiumului, siestă și fiestă, dacă nu chiar unei forme stângace de viață contemplativă“, imaginează reversul ratării, ca un act curajos de voință, născut din neputința de a îmblânzi viața:“ Iar Cioran vede aici nu o slăbiciune, ci o putere, vede în irosire un plin care se consumă fără profit“.4 Analiza lasă loc reflecției, ne vine să întrebăm, ce mit ne trăiește în ratare? Ce ne blochează devenirea? Îmi amintesc de o întrebare a lui C. G. Jung: care este puterea care ne posedă, ne face să gândim într‑un fel, ne întrerupe experiențele numinoase? ce ne împiedică să gândim normal? care este forță devastatoare din interiorul nostru care ne împiedică să întregim tiparul prestabilit, să transformăm sămânța în stejar și nu în măgar? Comparația îi aparține lui Jung.

Aș aminti aici povestea despre fratele chefliu al lui Cioran „un hedo‑ nist precar, degradat, fără să muncească, fără nici un scop, cunoaște o devenire purtând amprenta catastrofei….“,5 singura realizare destinală pentru acest personaj fiind sinuciderea, suspendarea de sine. La polul opus, autorul surprinde ratarea ca hiperactivitate, reciclând teoria lui Byung‑Chul Han din Agonia erosului și alte eseuri: „Hiperactivitatea este în mod paradoxal o formă de facere de o extremă pasivitate, care nu mai permite nici un fel de acțiune liberă. Ea se sprijină pe o absolutizare unilaterală a potenței pozitive“.6 Hărțile acestei ratări sunt populate de indivizi istorici precum Stahanov și Hitler, mulțumiții de sine în ordinea măsurii lumii mici, descreierații despoți care au obținut de la viață profit 100%. La capătul liniei se înscriu, într‑o geografie a rataților emblematici pentru Emil Cioran, Sorin Pavel, Petre Țuțea, Nae Ionescu, ratați în operă, realizați însă în viață, având orgoliul de a afirma inconsistența și iluzoriul acestei lumi.

• Farmecul vieților distruse‑câteva reflecții despre ratare, Editura Humanitas, 2022,p. 13.
• Angelo Mitchievici, op. cit. p. 498
• P. 19.
• Angelo Mitchievici, op. cit, p. 31.
• p. 39.

Decăderea imperiilor, deopotrivă eșecul culturilor mici sunt tot atâtea eșecuri ale destinului uman, care, cum ar fi spus G. Steiner nu a putut să „își onoreze responsabilitățile față de restul creației.7 Poate că „suntem oaspeți într‑un foarte vast și incomprehensibil univers ale cărui fapte, ale cărui relații n‑au fost croite pe măsura noastră, sau potrivit nevoilor noastre. Și totuși demnitatea supremă a speciei noastre e aceea de a căuta adevărul în mod dezinteresat. Și nu există dezinteres mai mare decât cel care constă în a risca și poate a sacrifica supraviețuirea omului“.8

Ratarea, prin filtrul gros al balcanității, contaminată de finalitatea mântuitoatoare a vieții, înțeleasă ca lecție „imprevizibilă a divinității“‑ (Miorița) ori de etichete culturale negative: semicolonial, semicivilizat, semioriental, primitiv, identitate incompletă, a fi între două sau chiar mai multe spații identitare, introduce în carte o nouă hartă a temei. Pestrițul lumii este populat de râsul‑plânsul, de levantinul viclean cu spirit tranzacțional, duplicitar cu inteligență speculativă, virtuoz în arta șmecheriei, de „licheaua“ deprinsă cu avantajele imediate ale „logosului parazitar“, ce dez‑alcătuiește lumea: „această savoare particulară care flutură defectul, care exaltă minoratul, care face din complacerea în derizoriu un titlu de glorie, constituie în opinia filozo‑ fului, un mod de a îmbrățișa ratarea“.9

Capitolul intitulat Aureola ratarii și himerele împlinirii (Scott Fitzgerald în Marele Gatsby), pune o întrebare, căreia nu i se găsește un răspuns definitiv, ci doar conjecturi: ce urmează unui climax, desăv‑ ârșirii, plenitudinii? Se află aici in nuce, în acest orizont de posibilitate, deopotrivă împlinirea și ratarea, desăvârșirea și căderea în spațiul de incertitudine al unei aureole“.10

Ratările minore, precum cea datorată identificării cu masca socială, cu rolul care scrie tema modestă a vieții, culme senină a mediocrității, este analizată prin Cehov, Flaubert din Doamna Bovary și Dino Buzzati cu Deșertul tătarilor. Ratarea evenimentului numinos, neputința de a sesiza semnificantul ce portă haine de împrumut într‑o lume seculari‑ zată, cecitatea față de camuflajele sacrului limitat în profan, așteptarea înrobitoare a marelui eveniment, în detrimentul umilității ce angajează ceea ce autorul numește „transformările silențioase“ ale ființei (după filozoful Francois Jullien, Les transformations silencieuses, Paris, 2009) este o ratarea prin orbire.

Într‑o altă secțiune a cărții, deriva lui Macbeth este refuncționalizată prin zicerile cioranine, un hipergen, care reconfigurează arborescența cărții: „Nimic nu‑l poate strica total pe cineva afară de succes. Gloria e cea mai rea formă de blestem ce poate cădea peste o ființă“.11 Ratarea măreției promise de profețiile destinului în favoarea măririi, râvnite cu ambiție deșartă și mauvaise conscience în jocul unei lumi versatile angajează „demisia morală“ și „deriva ucigașă“.

• George Steiner, Nostalgia după absolut, Humanitas,2021.
• Angelo Mitchievici, op. citp. 101.
• Ibidem. p. 93.
• Ibidem p. 150.
• p. 230

Povestea prințului Lai Cantacuzin, școlit în academiile vieneze, descendent al domnitorilor moldoveni, doctor în Drept la Paris, analizează ratarea ca digresiune. Dintr‑un vag sentiment de plictis provincial, o stare cenușie de apatie, născută din neputința de a accepta terna realitate a târgului în care nu se întâmplă nimic, prințul se hotărăște să schimbe destinul Dariei Mazu, provocându‑i o serie de metamorfoze grăbite,care aduc cu sine sentimentul de insecu‑ ritate ontologică. Educația primită în biblioteca prințului transformă acest roman într‑un anti‑bildungsroman. Golul sufletesc al prințului, propriile nemulțumiri, acel „lʼennui atroce“, resimțit în captivitatea târgului, conduc către disoluția violentă a două destine, unul poate ratat oricum, prin condiția sa socială, și cel al prințului, inautentic în raport cu timpul său, inadecvare resimțită ca spleen, desoeuvrement, erodare cumulativă.

Nuvela La Țigănci de Mircea Eliade angajează interpretarea într‑un exercițiu hermeneutic situat la limita dintre reductiv și instaurativ, desci‑ frând ratarea lui Gavrilescu ca rezultat catastrofal al unui exercițiu de amabilitate, o blândă consolare ce antrenează ființa într‑un carusel al uitării de sine, înstalând‑o în penumbra renunțării un gest al dezlegării de cer, ezitare nefastă în fața luminii, care întoarce definitiv către destinul umil. Autorul realizează o lectură în profanitatea ratării, nu o lectură profanatoare. Gavrilescu se abandonează în numele unui bine microscopic și comod, îmbracă haina destinului pe dos, abandonează pe Hildegard pentru Elsa în numele unei false și comode „ecologii compătimitoare“. Fixarea egolatră în rolul salvatorului predestinat, ratarea umilității și a acelui ecart care,în opinia autorului, poate ar fi permis saltul în lumina care zidește, aduce cu sine și consolarea în orizontalitate.

Ajunsă la final, lectura acestei cărți construiește în cititor acel senti‑ ment că a ajuns prea târziu, că masa a fost deja strânsă, Mahayana a avut loc, grădinile au fost închise, zăvorul tras. Capitolele au forța unor experiențe de trezire rece, opriri dureroase din fuga de sine însuși, înțelegeri fulgurante ale intuiției, care schimbă durata interi‑ oară, fixând pe un palier al intensității, greu de livrat într‑un narativ utilizabil, ca o suspendare într‑o stare de grație, pe care o aduce finalul cărții: „Mântuirea este cheia unei vieți, și ea poate veni și în al doisprezecelea ceas, dar numai printr‑o pocăință sinceră. Tâlharul nu s‑a împlinit, dar a fost salvat. Imaginea mercantilă, birocratică pe care ne‑o facem despre ratare și succes este evacuată de această strălu‑ cire a dragostei care izbutește să ne aducă aproape de Dumnezeu. Este ceea ce am uitat, este ceea ce trebuie să ne reamintim“.12

• p.347.