GEORGIANA ERNESTINA ORZOI ‑ Structuri transcendente și univers ficțional: „Dropia“ lui Ștefan Bănulescu

„ce este a mai fost, ce a mai fost va fi“

Dropia, Ștefan Bănulescu

În încercarea de a demonstra că discursul literar și universul ficțional ale lui Ștefan Bănulescu se constituie într‑una dintre cele mai paradigmatice direcții ale utilizării mitului ca metodă literară în postbelic, această lucrare subliniază omniprezența acestei tehnici și forța sa în constituirea de infinite scenarii ficționale, care conco‑ mitent revelează infinite posibilități de actualizare a relației ființei cu structurile intime ale existenței. Continuând demersul anterior inti‑ tulat „Actualizările mitului ca metodă literară în Mistreții erau blânzi de Ștefan Bănulescu“, prezenta lucrare își propune să dezvăluie un nou cadru analitic al aceleiași tehnici, explorând modul distinct în care aceasta funcționează ca o sursă inepuizabilă de reconstituire și reamintire a unui substrat al gândirii colective. Acest substrat este proiectat pe baza unei cunoașteri hypo‑noetice, care, prin forța esențială pe care o exercită asupra existenței, se actualizează într‑o multitudine de sensuri potențiale.

În opera bănulesciană se evidențiază utilizarea mitului ca metodă literară distinctivă în contextul literaturii postbelice, iar în contextul analizei acestui text, observându‑se o decelare aparte chiar și în interiorul unui singur teritoriu imaginat (a se vedea în integralitatea sa volumul Iarna bărbaților). Bănulescu, prin intercalarea elementelor mitice și elaborarea discursului narativ, induce cititorului necesitatea imediată a adoptării unei grile interpretative specifice intenției formei spațiului ficțional creat. Aceasta se fundamentează pe virtualitățile esențiale ale cogniției umane, stabilind o conexiune directă cu conceptul de lectură hermeneutică. Nuvela se impune nu doar ca un exemplu de integrare a mitului în structura narativă, ci și ca o demonstrație a modului în care literatura poate exploata mitul pentru a  reactiva și recontextualiza straturile arhetipale ale gândirii umane și a celor autohtone, oferind cititorului posibilitatea unei lecturi multifațetate și profund ancorate în interpretarea simbolică.

Deși acest demers în decriptarea semnificației sensibile nu va opera pe principiul unei contradicții în manifestarea sacrului – pentru că, așa cum știm, în realitate există o ordine și comuniune perfectă în termeni ‑, sau mai degrabă în forma pe care individul o traduce și internalizează, considerăm esențial să menționăm că, deși cadrul teritorial al acțiunii din Mistreții erau blânzi și Dropia și categoria perso‑ najelor în raport cu existența sunt similare, ele se disting prin modul de proiecție a transcendenței existențiale, evidențiindu‑se o comple‑ xitate structurală și simbolică ce permite o interpretare substanțială a mitului ca metodă literară.

Dropia este apreciată de critici precum Nicolae Manolescu drept una dintre cele mai reușite creații ale literaturii române1, o recunoaștere pe deplin meritată. Pare că acest farmec derivă dintr‑o poeticitate intrinsecă a discursului epic și din complexitatea spațiului conturat și din nuanțele subtil asume de către personaje; o stare de grație care este proiecția de fapt a existenței misterului obscurizant, a angrenării profunde a ființei în metafizica existenței, tradusă în condiția sensibilă a omului arhaic ‑ funcție pe care personajele lui Bănulescu o întrupează. Critica literară2 întreprinde o traducere a acestei nuvele recurgând la concepte precum fantastic, fabulos, transcenderea realității empirice și strategii narative elaborate ce inse‑ rează textul într‑o sferă construită pe baza unei opoziții dialectice între registrele realului și fabulosului, cât și mitologicului. Aceste abordări au ca finalitate decriptarea intenționalității în direcția semnificantului textului, care, în ultimă instanță, pot constitui o tentativă de elucidare a mecanismelor ce configurează un dialog complex în zona mitului ca metodă literară, între sacru și profan, între dimensiunea pragma‑ tică și intuiția sensibilului. Ceea ce aceasta remarcă este această situare „între“ a existenței personajelor și teritoriului constituite, un loc în care funcția hierofanică își proclamă sensurile, un loc în care existența elementarului cere a fi revelată ‑ și care poate fi deschis și interpretat, reamintit în momentul construirii sale prin intermediul esențialului principiu al coerenței textuale.

La nivelul constituirii lumii ficționale, se observă o extensie a spațiilor narativului, deschizând noi dimensiuni spațio‑temporale. Această dinamică este evidentă prin reprezentarea personajelor în ipostaza pelerinajului nocturn, o deambulare simbolică motivată de lipsa apei, a secării ei din fântâni, forțându‑i să părăsească spațiul de baștină. Acțiune narativă este proiectată într‑un teritoriu mitic, numit sugestiv „la dropie“, un loc enigmatic și inaccesibil, atins doar de puțini oameni. Acest topos pare a fi încărcat de semnificații mitologice, fiind descris ca un spațiu unde pământul este atât de fertil încât porumbul devine o proiecție a soarelui, un loc al luminii veșnice. În această direcție a punerii timpului și spațiului sub auspiciile sacrului, a unui timp primordial, care scapă de o măsurare în termenii fenomenologiei istoriei, atașându‑se uneia care vizează conceptul de transcendență și spațiu al preaplinului, a unei ordini seculare, a unui nou început perpetuu: seceta este urmată de o ploaie îndelungată, care aduce cu sine un cadru al naturii și existenței, a unor fenomene naturale plasate la gradul de desfășurare cel mai înalt: seceta este urmată de o ploaie continuă, generatoare de o transgresare și preluare comasată a timpului istoric, tradus în luni, implicit a fenomenelor naturale pe care le definesc; având loc astfel o relocare și desfășurare a cadrului lumii fenomenale ghidate de o ordine a sensibilului care produce și o schimbare a intenției și manifestărilor insului.

• Manolescu, Nicolae,  Istoria  critică  a  literaturii  române:  5  secole  de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008, 1110.
• Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol I, București, David Litera, Eugen Negrici,  Literatura  română  sub  communism.  Proza,  București, Editura Fundației PRO, 2003.  

„Eu atîta știu, a fost o secetă care a ținut din săptămîna Floriilor pînă acum, spre toamnă. Sînt acuma, adică, lunile aprilie, mai, iunie, iulie și august – toate în septembrie. S‑a luat timpul de la început să‑și petreacă zilele netrăite. E cald ca‑n iulie, înfloresc salcâmii ca‑n aprilie și se coc strugurii de toamnă. O gloabă de moș începuse zilele trecute să se țină după fete tinere și le făcea în dar basmale galbene. Au roit albinele în septembrie și și‑au făcut stupi în crăpăturile despicate de secetă de la stîpul porții. Ferice de ăi tineri. Se‑mbie noaptea cu faguri pe la porți, iar dimineața le e lehamite de miere.“3

Acest timp pare că se instituie ca unul în care fenomenele naturale suferă o relocare, expresia hierofaniilor, și augmentează parcursul existențial al omului arhaic, care devine un participant și produs al morfologiei sacrului, implicațiile existențiale fiindu‑i ghidate de această actualizare, natura devenind un avertizor astfel a instituirii unei noi etape a lumii. Sub auspiciile lui ne sunt prezentate diferitele moduri de a fi în lume a individului, a instinctelor lui primordiale traduse în ritualuri și mutații ontologice. Personajul Miron, în calitatea sa marcator al spiritului inconștient al ființei, chiar și a sa, presupusă de către sacru și mit, dezvăluie unui personaj nenumit și străin locurilor, asemenea lui, istoria săteanului Fuirea în căutarea soției sale dispărută de acasă „de foame și de sete“ și pe care „o luase un vîrtej alb“ 4 în centrul zilei. Acesta își caută continuu soția dovadă fiind cărarea făcută călare de către el traversând întreg satul. În fiecare seară, aceasta poposea acasă pentru a lua act de posibilitatea relocării soției. Acest gest al său aproape mecanicist, perpetuu duce la o divizare a sa, la o dispariție în cadrul spațiului vizibil, și o transgresare a sa în cel al repetiției, al reluării, gest care ajunge să instituie insul într‑un teritoriu al energiei valorilor universale, singurul simbol al acestui proces în planul spațiului concret este cel al plopului înalt cu maci în loc de ramificații.

• Ștefan Bănulescu, Dropia în Iarna bărbaților, ediție definitivă, București, Eminescu, 1979, p. 46.
•   Ibidem.

„Fuierea n‑a mai venit să vadă dacă i s‑a întors nevasta. Iar pe locul unde bătuse mereu calea, s‑a surpat pământul. Așa spuneau niște văduve cu dragostea netrăită, eu n‑am prea luat seama la cărare. Unii ziceau că l‑au mai auzit în cîte‑o noapte pe Fuirea, mergea cu calul pe sub pământul cărării și‑și căuta mai departe nevasta. Eu nu l‑am auzit, în fiecare seară aveam oasele frânte de lucru și adormeam repede. Macii însă i‑am văzut. Cu macii e adevărat. Cînd s‑a terminat seceta, după ce a plouat cît a plouat, am ieșit și eu la marginea satului înspre locul unde rămăsese casa părăsită a lui Fuierea. În curte, el avea un plop înalt, plin de pămînt pînă sus, că‑l bătea tot anul praful adus de crivăț. După secetă, zic, cînd nu mai era nici Fuierea, nici nevasta lui, am văzut cu toții la încheieturile crengilor de sus maci roșii, înfloriți. Iar plopul era uscat de sus pînă jos.“5

O astfel de retorică folosită în cadrul discursului încă din expozițiune dovedește o particularitate în construcția unei lumi în care mitul ca formă literară decide sensul, forma și tehnicile de decodare, unde așa cum remarca Lăcrămioara Berechet „schemele și structurile narative modelează narațiunea, punctează elementele contradictorii, activând sensurile ocultate la un prim nivel de lectură“ 6, stabilind astfel o interpretare orientată, bazată pe principiul transcendenței și al identității de profunzime.

Aceste realizări și existențe manifestate odată cu geneza feno‑ menului secetei sunt puse de către un bărbat aparținând neamului lui Dănilă, modelul exemplar al omului arhaic, care „cântă“ misterul viu, sub semnul „oului începutului și sfârșitului“, sintagmă care anunță și revelează punctul în care timpul ajunge să fie conjugat de forțele sacrului. Acest simbol asumă funcția de hierofanie, revelând, „o re‑naștere repetată după modelul cosmogonic“7. Astfel, desprinderea de vechiul teritoriu, marcat de manifestările secetei, urmată de o relocare a formei sale, printr‑o nouă proiectare în spectrul beneficului unde „Iarba ne ajunge până la umeri. Cînd s‑o face ziuă, dacă ți‑e cald, intri în iarbă să te scalzi. Așa fac fetele lui Arșunel, fug dimineața din așternut, aleargă pe cîmp și intră unde e iarba mai mare“8, poate deveni simbolul acestei existențe marcate de reluare, de o repetiție a Aceluiași, implicit de o restabilire a conștiinței mitice.

În această perspectivă, explorarea traseului către „dropie“ se desfășoară sub auspiciile unui univers tenebros, delimitat de lumina distinctivă care străbate finalul itinerarului. Acest periplu, configurat într‑o formă organizată, a unei comunității, supusă influenței subtile a visării și somnului și stării de veghe a membrilor capătă semnificația unei călătorii către o dimensiune a realității amplificate.

• p. 47.
• Lăcrămioara Berechet, Mitul ca literatură, literatura ca mit, Constanța, Ex Ponto, 2009, p. 15.      

În Dropia, mitul este utilizat nu pentru a facilita o deblocare imediată, ci pentru a complica și revela simultan dimensiunile existenței, în care insul participă activ. Nuvela nu presupune decriptarea unui element specific, ci o conștientizare profundă și nuanțată. Deși nu avem de‑a face cu un mit escatologic structurat care să interacționeze direct cu realitatea imediată (cea a sistemului totalitar), dezvăluind astfel vidul istoric, este insinuată o transcendență care depășește vidul și continuă să supraviețuiască prin prisma unei sensibilități umane, discursul literar implicând astfel o decriptare subtilă și profundă a sensurilor esențiale. Configurând un univers narativ în care sacrul și profanul coexistă într‑o tensiune dinamică și revelatoare, și examinând funcțiile mitului ca formă literară, acesta devine un instrument de vindecare a unei absențe și de restaurare a unei stări inițiale pierdute în analele istoriei. Mitul răspunde astfel unui fond sensibil al individului constrâns să trăiască o istorie care îi interzice drepturi și simțiri, oferindu‑i un refugiu și un mecanism de construcție identitară. În acest context, structura narativă asumă o existență ce transcende temporalitatea și spațialitatea imediate, afirmând supraviețuirea unei ordini primordiale și legitimând experiențele subiective ale ființei.

• Eliade, Mircea, Spațiul sacru în Tratat de istorie a religilor, cu o prefață de Georges Dumezil și un cuvânt înainte al autorului, traducere de Marina Noica, ediția a II‑a, București, Humanitas, 1992, p. 378‑379
• Ștefan Bănulescu, op. cit., p. 45.

Instanța textuală care își asumă rolul de centru polifonic, susținând și descriind imaginile actualizare, este personajul Miron. Acesta este prezent în ipostaza alterității, a străinului, neaparținând obștii în care s‑a înscris, dar funcționând ca un vigilent observator al acesteia. Se evidențiază drept unul dintre membrii grupului care asumă starea de veghe pe parcursul traseului către „dropie“. Acest personaj îmbină funcția de observator cu cea de interpret, inserând în narațiune substratul sensibil al teritoriului și al entităților ce‑l alcătuiesc, în timp ce, cea de‑a doua dimensiune expune complexa relație pe care individul o dezvoltă cu arhetipurile și cu sfera sacrală. Astfel, a doua funcție aduce în lumină complexitatea dialogului ce se desfășoară între conștiința individuală și structurile mitologice, dezvăluind profunzimea interacțiunilor dintre ființă și sacru.

În Imagini și simboluri Mircea Eliade afirmă că „omul integral cunoaște și alte situații, pe lîngă condiția lui istorică, precum starea de vis ori de reverie sau de melancolie și de detașare ori de încîntare estetică sau de evadare etc“9 Astfel, o „consacrare“ a existenței insului este produsul coagulării a mai multor niveluri ale existenței adevărate, care cuprinde, așa cum precizează Mircea Eliade, concepte precum „vis, reverie sau melancolie“, care se cristalizează pe multiplele niveluri ale conștiinței. În cadrul textului, substratul se constituie ca o fuziune între reverie și „incertitudine“, care devin generatoare de semnificație atât pentru protagonist, cât și pentru celelalte entități înscrise în actul tranzitării locului către „dropie“ („Mi s‑a părut. O să‑ți spun eu mai tîrziu ce mi s‑a părut. Că tot o să se‑ntâmple pînă la urmă. Pînă atunci, ascultați‑mă puțin, ca să fii pregătit și să înțelegi ce‑o să se întîmple. Dar pentru asta, n‑am ce face, trebuie să‑ți vorbesc despre mine“10). În ciuda faptului că implică o conștiință activă, mai exact corporali‑ tatea, acest traseu de căutare declanșează în Miron o retrospecție, o rememorare a unor momente esențiale din trecut revelatoare, tot în direcția unei căutări a „dropiei“. Aceasta este personificată sub forma unei entități feminine pentru care Miron manifestă afecțiune, însă care ajunge să fie pețită unui alt bărbat, Paminode Dănilă, vlăstar al uneia dintre cele cinci neamuri care alcătuiesc satul, și care pare că întreține o relație aparte cu timpul auroral – încercând a interna‑ liza fenomenologia existenței printr‑o strategie distinctă decât cea a convoiului. După câțiva ani, Miron hotărăște să pornească în căutarea femeii, deziderat dificil de atins, întrucât el este obligat să penetreze un spațiu securizat, intim în ordinea decelării existenței sale și a propriei familii a lui Dănilă. Miron reușește să acapareze spațiul lui Paminode Dănilă, însă în zadar, nereușind să întâlnească femeia, la celălalt capăt receptând un soi de mecanism care simula o prezență a sa. Însă Miron își încearcă din nou șansa, într‑un scenariu revelator în ceea ce privește sensul obscurizant al textului.

• Eliade   Mircea,   Imagini   și   simboluri,   eseu   despre   simbolismul magioco‑religios, prefață de Georges Dumézil, traducere de Alexandra Beldescu, București, Humanitas, 1994, p. 40

Acest periplu îl aduce pe Miron în prezența personajului Victoria, reprezentarea unei forțe duale a spiritului, metamorfoză a unei forțe difuze a gnosticului, o entitate care prin structura sa internă decelează cele două ipostaze ale elementarului, ale beneficului și negativului, putând fi considerată o concretizare a sacrului – cu toate variațiunile pe care le prezintă; imagini revelatoare în acest sens fiind cele două avataruri, cea de ibovnică seducătoare și cea de ființă schizoidă, fiecare actualizat într‑o anume etapă a drumului parcurs de Miron către „dropie“.

În memoria colectivă, pasărea devine un simbol al transcendenței, al înaltului, o imagine arhetipală a spiritului. Într‑o astfel de cheie trebuie citită această căutare continuă (care îl apropie pe personajul lui Bănulescu de cel din Lostriția lui Voiculescu) și această condiție a personajului Victoria, ca semn al unei existențe adevărate. Această accedere către implică deslușirea unor scenarii și experiențe, care presupun un joc continuu al imaginării și al ambivalenței, al contrariilor.

„Fata pe care o caută omul ăsta crezi că este? Și Paminode care stă cu casa pe izlaz, cu streșinile prinse în cuie în vârful gardului, crezi că este chiar Paminode? Dacă nici Paminode, nici ea nu sînt?“

„Cum adică, Victorio?“ – a zis Petre utitîndu‑se la ea cu ochii mari și dînd pe gît o cană de apă. Apoi Petre a încercat să rîdă: „Ha, ha, legende“ (…) „Petre, nu‑ți mai rîde de poveștile oamenilor tineri, că poveștile astea nu albesc cu iarna și nu trec odată cu anii. (…) „Petre, omul ăsta a venit să prindă vremea din urmă, și tu vrei să‑l duci cu căpăstru pe ulițe“. Apoi spre mine: „Ești în stare s‑o vezi cum mai este ea acum?“11

• Ștefan Bănulescu, op. cit., p. 50.

Deși la un prim nivel de semnificație dorința personajului Miron de a întâlni „dropia“ pare că rămâne fără ecou, că este anulată de o imposibilitate a atingerii ei în spațiul existenței transcendentale, tradusă în evenimente și simboluri, și care în planul cartografiei nara‑ tive este concretizată în căsătoria personajului cu o fată din neamul Păcurarilor, „o fată veselă“12, personajul, chemat parcă de o forță intratabilă, redeschizând planul căutării, surprinzându‑se într‑un final a fi aproape de destinația finală, în spațiul ființări spiritului.

„De două ori nu știusem pe lîngă ce trec. Așa am venit din noi în satul ăsta al lor. Nu mai avem mult, și odihnim caii. La ziuă, caută să stai tot pe lîngă mine. Cocoșii din căruțele convoiului au început pe rînd să cînte. Calul lui Miron mergea cu gîtul întins înainte prin iarbă și își ștergea dinții cu rouă. În față începea să crească o dungă galbenă. Porumbul sau soarele.“13

• Sursă primară
• Ștefan Bănulescu, cit., pp 54‑57.
• p. 63.
• Ibidem.

Bibliografie

Ștefan Bănulescu, Dropia în Iarna bărbaților, ediție definitivă, București, Eminescu, 1979.

Referințe bibliografice

Berechet, Lăcrămioara, Mitul ca literatură, literatura ca mit, Constanța, Ex Ponto, 2009.

Eliade Mircea, Imagini și simboluri, eseu despre simbolismul magioco‑religios, prefață de Georges Dumézil, traducere de Alexandra Beldescu, București, Humanitas, 1994.

Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religilor, cu o prefață de Georges Dumezil și un cuvânt înainte al autorului, traducere de Marina Noica, ediția a II‑a, București, Humanitas, 1992.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române: 5 secole de literatură, Pitești, Paralela 45, 2008.

Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, ediția a II‑a, București, Editura Fundației Pro, 2006.

Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol. I, David Litera, București, 1998.

Referințe

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Bucureși, Univers, 1978.

Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, traducere din franceză de Brîndușa Prelipceanu, Humanitas, 2019.

Eveseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, AMARCORD, 1994.