BOGDAN BOERU ‑ Dincoace de bine și de rău

Marile narațiuni ale omenirii au la bază ideea ciocnirii a două forțe antagonice. Fie că sunt definiți de la bun început, fie că cititorul / ascultătorul se prinde pe parcurs, exponenții celor două forțe, prin intenții și acțiuni, pun pe cele două tabere etichete: una a binelui, cealaltă a răului. Toate bune și frumoase până aici, doar că eu, unul, sunt de părere că nu există o luptă între bine și rău și că totul este doar o narațiune construită pe foamea noastră de justificări și pe dorința noastră tembelă de a avea mereu dreptate, de a ști că ne poziționăm întotdeauna de partea adevărului și a binelui.

Problema este că adevărul, mai ales cel istoric, pe care aleg să îl aduc în discuție ca fiind unul dintre motoarele conflictelor care împart lumea în „buni“ și „răi“, există doar atâta vreme cât e în desfășurare acea realitate obiectivă la care se referă el. După aceasta, el moare și în locul lui apar perspectivele asupra faptului istoric respectiv. Să luăm, de exemplu, o conferință de pace. Ceea ce se întâmplă cu adevărat acolo, fie în public, fie în spatele ușilor închise, adică acel adevăr de necontestat legat de respectivul eveniment, există în sine doar cât se desfășoară acea conferință. Din momentul când s‑a semnat un document comun de către participanți, adevărul despre cum s‑a desfășurat conferința a dispărut. Apar, în schimb, variantele pe care actanții le povestesc, felul cum povestesc (care e direct influențat de rezultatul impus ori acceptat) și nu în ultimul rând felul cum este percepută și repovestită desfășurarea evenimentelor.

Există cel puțin două versiuni ale aceleiași povești. Chiar și când ești singurul martor rămas în viață al unei întâmplări, din momentul în care povestești acea întâmplare, practic, o deschizi către posibilitatea de a fi văzută și (re)povestită în feluri și chipuri diferite, ceea ce echi‑ valează cu nașterea versiunilor. Prima versiune este a ta. A doua, a celui care te ascultă. Nașterea poveștii îngroapă realitatea de la care a pornit. Realitatea este una singură, este obiectivă în ea însăși, dar naratorul ucide obiectivitatea. O trece prin filtrul său, o mărunțește, lasă să treacă dincolo de limbă, dinți și buze doar ce a încăput în matrița înțelegerii lui, doar ce se potrivește cu profilul sentimentelor sale. La fel se întâmplă și cu cel care ascultă. Ce iese mai departe din gura lui este ce a înțeles din ce i s‑a povestit, la care se adaugă concluziile sale și din care se scade ce alege să treacă sub tăcere.

Într‑o notă idealistă, în „Dincolo de bine și de rău“, Nietzsche spunea: «Ce a vrut să spună zeul care ne‑a sfătuit: „cunoaște‑te pe tine însuți“? Să însemne oare aceasta: „încetează să te mai intere‑ seze de tine însuți! Fii obiectiv!“?» Obiectiv vorbind, dacă te afli în fața unui perete roșu, rostești adevărul dacă spui: „Peretele este roșu!“ Dar spune asta unui daltonist! El poate alege să te creadă pe cuvânt sau să mai ceară o opinie. În funcție de părerea terțului, el poate să se convingă că ai dreptate, cu toate că nu are reprezentarea culorii, poate să creadă că e victima unei conspirații a celor care văd pereți roșii, sau, dacă întreabă un alt daltonist, îți poate da cu tifla. A nu se crede că vreau să‑i jignesc cumva pe daltoniști. Ceea ce vreau să spun este că, mai mult decât povestea în sine, mai mult decât adevărul care zace mort, la picioarele naratorului, odată începută povestea, contează cine o spune și cine o ascultă.

Povestitorul este cel care împarte taberele în „bine“ și „rău“, în funcție de propria lui poziționare față de evenimentul care a stat la baza declanșării conflictului. De aceea spun că nu există, în mod real, o luptă între bine și rău, ci doar una între oameni care sunt convinși că binele este de partea lor. E o luptă între perspective diferite asupra binelui. Această împărțire a lumii în bine și rău a făcut mai mult rău decât bine, iar istoria noastră, departe de a ne fi cea mai flatantă carte de vizită, stă mărturie pentru aceasta.

Răul nu poate fi înfrânt. Nu e ceva palpabil, ceva pe care să îl poți ucide cu un glonț, o lovitură de sabie sau cu tăișul vorbei. Asta pentru că răul sălășluiește în noi, amestecat cu binele. Partea optimistă a afirmației este că, din exact aceleași motive, nici binele nu poate fi înfrânt. Binele și răul sunt fețe ale aceleiași medalii. Nu numai că, în lipsa uneia dintre fețe, medalia nu ar mai avea sens, dar mai mult, substanța însăși din care e făcută medalia, dând consistență și rost fețelor, e alcătuită din molecule ce includ deopotrivă principiile defi‑ nite ca antagonice. Nu suntem buni sau răi! Suntem și buni, și răi! Îi catalogăm drept răi pe cei ce ne sunt adversari. Ghici ce! Și ei fac același lucru. Le suntem potrivnici, deci ne consideră cu necesitate răi. Eroarea constă în a încerca să trasezi o graniță clară între bine și rău, două lucruri între care nu poate exista un asemenea hotar!

Încercarea de a împărți categoric bobul de neghină a dus la războaie și la revoluții pentru că fiecare tabără angajată într‑o astfel de mișcare a fost mereu convinsă că dreptatea e de partea ei, că slujește o cauză bună. În cele din urmă, orice revoluție a sfârșit prin a deveni același sistem putred, greoi, oprimant împotriva căruia s‑a ridicat. Dacă binele ar învinge definitiv răul, după cine știe câtă vreme, așa cum o demonstrează istoria, din rândul victorioșilor tot s‑ar ridica unul sau altul care, fluturând stindardele, lozincile și armele care au dus la anihilarea pârdalnicului de dușman, și‑ar trage jarul pe turta lui, convins că face bine ceea ce face, că jarul e suficient pentru toți, că nimeni nu va fi deranjat dacă umblă și el, acolo, puțin, la acordul fin al dreptății. Ceea ce înseamnă un singur lucru: binele nu a învins definitiv răul! A fost o iluzie! Exemplul cel mai grăitor e Napoleon: dintr‑o revoluție ridicată împotriva monarhiei a rezultat un împărat! Sau… Spune victimelor Gulagului că Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a însemnat triumful binelui!

Dar reciproca? Ce s‑ar întâmpla dacă ar triumfa răul? În primul rând, toți învingătorii ar fi convinși că idealul pentru care au luptat a fost binele însuși. Gândul că cei învinși au fost, de fapt, cei răi, rămâne să fie gândit de învingători despre învinși. Știm că pe părerile învinșilor nu dă nimeni doi bani. În rest, scenariul de mai devreme s‑ar repeta și te las, cititorule, cu provocarea la un exercițiu de imaginație: Hitler câștigând Al Doilea Război Mondial… Sau, trecând de la dimensiunea istorică la cea mitică, o lume care l‑ar fi venerat pe Lucifer în detrimentul lui Dumnezeu, dacă Lucifer și‑ar fi văzut planul funcționând… De fapt, totul ar fi fost normal, Hitler ar fi fost un erou, iar Lucifer divinitatea supremă fiindcă acea istorie alternativă nu ar fi avut de ce să nu funcționeze pe același principiu simplu pe care funcționează istoria, așa cum o știm noi, anume acela că ea e scrisă de învingători. Nici un învingător nu va spune vreodată sus și tare:

„Eu sunt cel rău și am triumfat asupra binelui!“ Dimpotrivă… „Eu sunt binele! La picioarele mele zace cadavrul răului!“ Pentru că singurul care dă legitimitate este binele.

În paranteză fie spus… Cât de inconstanți și de ipocriți suntem, dacă ne asumăm o perspectivă romantică asupra unor personaje ca: Alexandru Macedon, Cezar, Napoleon etc, uitând că aportul lor la istorie a fost un număr imens de morți sub flamura unor lozinci care plecau de la ideea că ceea ce fac ei este bine, este justificat sau măcar justificabil? Uităm convenabil că, pentru vremurile respective, războaiele pornite de ei au fost la fel de odioase și sângeroase cum au fost cele două conflagrații mondiale din secolul XX. Probabil că au avut un departament de relații cu publicul al naibii de bun sau probabil că hidoșenia unor vremuri se estompează pe măsură ce ele se îndepărtează de noi, în timp. Mă gândesc cu groază că, dacă așa stau lucrurile, poate că, după cine știe câtă vreme, Hitler, Stalin, Mussolini, Franco, Ceaușescu, Putin etc vor ajunge să treacă drept băieți de treabă, iar cu asta închid paranteza.

De fapt, marele rău vine din convingeri. Marele rău vine tocmai din ideea că marele rău nu există, că tot ce facem, facem convinși că suntem de partea marelui bine. Urâm! Și nici măcar ura nu e problema. Problema e că urâm sincer, pătimaș și degrabă. Dacă astăzi suntem cine suntem, asta se întâmplă din cauză că ne‑am antrenat să fim astfel, iar cantonamentul a fost lung. Cam cât istoria de lung! Dacă astăzi încă mai căutăm hotarul dintre bine și rău, încercând să ne poziționăm față de el, nedându‑ne seama că acesta nu există, asta se întâmplă fiindcă ni s‑a băgat în cap dintotdeauna că noi suntem buni, iar ceilalți sunt răi, că noi avem dreptate, iar ceilalți nu, că noi suntem îndreptățiți să facem orice, să ucidem, să furăm, să pedepsim în numele dreptății noastre, pentru că astfel apărăm binele și pentru că, dacă vom ieși victorioși, istoria nu ne va judeca pentru simplul motiv că noi vom fi cei care o vor scrie! Ceilalți, atâta vreme cât ni se opun, nu au decât să piară de sabia noastră fără ca noi să ne putem reproșa ceva.

Cu adevărat interesant în această ecuație este că, în momentul în care nu alegi o tabără, când alegi să fii neutru, atunci riști să treci drept susținător al răului. Beligeranții te pot acuza că ești criminal prin indiferență. De fapt… surpriză! Tocmai ce te‑ai constituit într‑o a treia parte în conflict și este doar o problemă de timp până când una dintre cele două tabere inițiale se va îndrepta și împotriva ta. De ce? Fiindcă, dacă nu ai apucat unul dintre stindarde la început, atunci indivizii adunați în jurul celui care rămâne în picioare la sfârșitul luptei vor considera că, atâta vreme cât binele (adică ei!) a triumfat, oricine care nu li s‑a alăturat la greu e un potențial exponent al răului și trebuie stârpit. În esență, e o prostie! Dar prostia asta a făcut istoria să se rostogolească într‑un anumit sens, până la noi și mă tem că tot ea o va rostogoli și de acum înainte. Dacă toți cei considerați răi ar fi pedepsiți cu moartea, atunci cei care rămân sunt, oare, cei buni, sau niște criminali? Și aici îți amintesc că nu discut despre cazuri penale, ci despre istorie.

Să vrei să cauți granița dintre bine și rău, iată ce înseamnă să fii orb! Singura portiță de scăpare din acest vârtej al iraționalului este acceptarea a ceea ce ești, a ceea ce sunt, a ceea ce suntem toți la un loc și fiecare în parte. Este singurul fundament pe care mai putem construi ceva durabil sau de la care am putea porni să astupăm găurile pe care le‑am făcut în edificiul civilizației. Altminteri, câtă vreme nu vom înțelege că nu avem dreptate, ci doar o perspectivă asupra ei, vom continua să ne păruim cu abnegație. Iar dacă vrem să avem o șansă cât de mică să recuperăm acel adevăr prim din supa în care s‑au topit ingredientele tuturor poveștilor despre el, atunci mai degrabă ne‑am așeza în cerc, în jurul centrului despre care vrem să aflăm care e treaba cu el și hai să facem un efort să înțelegem că între părerea mea și a ta sunt o sută optzeci de grade, că între părerea celui aflat cu un grad la dreapta mea și a celui aflat cu un grad la dreapta ta sunt o sută optzeci de grade și așa mai departe, până se va închide cercul. Poate că cele trei sute șaizeci de opinii vor arunca o lumină asupra centrului. Doar poate! Altminteri, să nu uităm de subunitățile gradului!