ANASTASIA DUMITRU ‑ Alex. Ștefănescu, un Don Quijote în luptă cu nonvalorile

Alex. Ștefănescu a plecat spre o lume mai bună… Când l‑am rugat să prefațeze monografia dedicată lui Bujor Nedelcovici, în 2015, deși criticul era bolnav, a acceptat să scrie cuvântul intoductiv și să vină la evenimentul de lansare a cărții la târgul de carte din București. Nu știam că atunci mă întâlneam pentru ultima dată…

Cine a fost Alex. Ștefănescu? Pe lângă imparțialul critic literar, care a făcut ordine în ogorul scrierilor aplicând criteriile axiologice, descoperim un Om, care a apreciat calitatea și s‑a făcut vizibil în revistele culturale. Istoria literaturii române și celelalte cărți sunt dovezi ale unei munci asidue a acestui Don Quijite care s‑a luptat cu nonvalorile. Datorită multitudinii volumelor sale, Preludiu, 1977 (critică literară); Jurnal de critic, 1980; Tudor Arghezi interpretat de…, 1981 (antologie); Între da și nu, 1982; Dialog în bibliotecă, 1984; Introducere în opera lui Nichita Stănescu, 1986; Prim‑plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), 1987; Gheața din calorifere și gheața din whisky (jurnal politic, 1990‑1995), 1996; Întâmplări, 2000; Ceva care seamănă cu literatura, 2003; Melania și ceilalți, 2004; Jurnal secret, 2005; Istoria literaturii române contemporane (1941‑2000), 2005; Jurnal secret. Noi dezvăluiri, 2007; Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste, 2009; Jurnal secret. Dezvăluiri complete. 2003–2009, 2009; Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări. Viniete de Florin Ștefănescu, 2010; Cum se fabrică o emoție, 2010, Eminescu poem cu poem, Alex. Ștefănescu a fost un „harnic și omniprezent publicist“, așa cum bine precizează Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. (p. 1298).

Mă voi referi la Jurnalul secret, ilustrații de Ion Barbu, București, Editura Corint, în care sunt cuprinse însemnările zilnice începând cu 27 februarie 2003 până pe 15 martie 2005. În cele 231 de pagini, eul confesiv este atent la toate detaliile viețuirii într‑o țară, în care doar faptul că locuiești aici, în România și cobori din bloc (fie el și cel din  Calea Moșilor) constituie un preludiu al intrării în spațiul absurdului, al aventurii, unde te poți întâlni cu cele mai neobișnuite personaje sau ești, fără să vrei, protagonistul unor scene memorabile. Faptul divers, ușor de recunoscut și de scos din banalul vieții bucureșteanului, este trecut în jurnal. Apoi, mai târziu, la îndemnul lui Mircea Dinescu, au fost publicate în „simpatica revistă Aspirina săracului“.

Ochiul critic și lucid al lui Alex. Ștefănescu surprinde personajele pe care le cunoaștem cu toții din mass‑media, de la politicieni la scriitori, de la reporteri la actori etc. În prim‑plan apar politicienii Ion Iliescu și Adrian Năstase. Cartea se încheie tot cu referirea la fostul președinte Ion Iliescu. Aceștia au ocupat scena mai mulți ani, fiind ușor de recunoscut pentru orice român care s‑a obișnuit să vadă știrile sau să răsfoiască ziarele. Este normal ca liderii politici să se perinde la televizor sau să se scrie despre ei (la o contabilizare a articolelor sale, a constatat că din 1990 și până în 2003, scrisese despre Ion Iliescu de 122 de ori, „Ion Iliescu nu a scris niciodată despre mine“, susține resemnat și ironic Alex. Ștefănescu. E normal să țină lumea cu un partid sau cu altul, dar nu e normal să coopteze toată populația într‑un singur partid. „Nu mă miră indecenta aviditate de oameni a PSD‑ului. Acest partid are acum aproape totul. Ce mai vrea? (…) Nu‑i mai rămâne decât să coopteze pădurile, râurile, păsările cerului, tot ce mișcă‑n țara asta. Ca să nu mai miște.“ (Jurnal secret, op. cit., p. 18). Este normal ca într‑o democrație să fie mediatizate personajele politice, dar nu înțelege autorul Jurnalului secret manipulările, fiind nedumerit de lipsa de verticalitate sau de lipsa de simț estetic.

Lista problemelor și a anormalităților din România este lungă. Nu a putut să nu observe nici slaba pregătire a românilor, mai ales a politicienilor. Nici scriitorii nu stau mai bine la disciplina Limba română, constată diaristul. Nu este de acord cu deja tradiționalul comporta‑ ment al funcționarilor, al șoferilor de taxi, al micilor sau marilor slujbași din România, pe care trebuie să îi rogi frumos să te servească. Completarea și primirea formularelor pentru fisc înseamnă un adevărat calvar pentru scriitor, tocmai din cauza birocraților. Alex. Ștefănescu observă lenea și nepăsarea acestora încurajați de „guvernul generos, care le face punte între Paște și 1 Mai.“ Cu siguranță, cititorii revistei Aspirina săracului și apoi cei ai Jurnalului secret au constatat ironia autorului „mă gândesc să se fi făcut o punte, direct între Paște și Crăciun. O punte măreață, românească, prin care ne‑am fi remarcat în Europa. Puntea dintre Crăciun și Anul Nou s‑a creat…“. Nu este niciun secret privind acest ritual, pe care îl respectă românul, de a‑și lua libere pentru a se bucura de mici și de manele la o iarbă „galbenă“, că verde nu mai e demult.

Cu un ton satiric, își exprimă ideea de „a se elabora hărți ale gropilor de pe străzile României, ca să știm din când în când să le ocolim. S‑ar putea înființa IRCG (Institutul Român pentru Cartografierea Gropilor).“ (p. 20) Un ascuțit spirit al umorului, dar și al comico‑tragicului are memorialistul când prezintă realitatea românească, drept un spațiu al absurdului. „Ar trebui scris un studiu despre ceea ce îți poate cădea în cap când te plimbi prin București, pe lângă blocuri cu multe etaje: coji de banane, mucuri de țigară aprinse, sticle de bere. Mie mi‑a aterizat cândva pe creștet o pijama, ceea ce mi s‑a părut un record de originalitate. Azi‑dimineață însă recordul a fost bătut. Aflându‑mă pe Calea Moșilor, mi‑a trecut vâjâitul pe lângă nas și a căzut plescăind pe asfalt un ficat. Un ficat întreg, crud și însângerat. Îmi place să cred că nu era de om.“ (p. 8) Alex. Ștefănescu este hotărât să devină autorul cărții Moartea la București, afirmând că sunt mai multe feluri de a muri, la noi, în mod original, altfel decât în Moartea la Veneția, așa cum a scris Thomas Mann. Tot la moarte prin cădere se referă atunci când amintește că unui om i‑a căzut în cap un porc de la etaj. Aceasta este moartea comică, dar poate fi și moarte lentă, de silicoză cauzată de aerul orașului sau moarte de tip fulger: să sari în aer în timp ce te uiți la televizor, din cauza scurgerii de gaze, să te electrocutezi când umbli la frigider; sau un alt tip de moarte rapidă prin cădere în gol: să cazi în gura de canal, în golul liftului care nu e la etaj etc.

Așa cum era de așteptat, criticul este interesat nu de fiziologia provințialului, ci de cea a scriitorului român. Autorul Jurnalului secret consemnează defectele tagmei scriitoricești, semnalează prezența non‑valorilor literare care i‑au încurcat viața, la propriu și la figurat. Scriitorașii l‑au sufocat, i‑au invadat spațiul de la revistă, dar și de acasă cu diverse așa‑zise cărți, maculatură, folositoare totuși la ceva, la aprins grătarul, la poziționarea unui pat etc. În nenumărate rânduri își exprimă nedumerirea și indignarea în legătură cu hărțuirea inte‑ lectuală la care este supus un critic de către așa‑zișii scriitori, dornici să acceadă la panteonul cu premii sau să se scrie bine despre ei în paginile unor reviste prestigioase. Unii autori de carte își oferă volumele împotriva voinței criticului, „strigând că sunt obligat s‑o citesc. Ar fi vrut să o citesc sub supravegherea lui, ca să fie sigur că nu sar niciun rând“, se confesează Alex. Ștefănescu, amintindu‑și o experiență despre un dialog cu un autor.

Personajul scriitor‑în‑devenire este omniprezent în jurnal, fiind un prilej pentru critic de a face diferența dintre esență și aparență, dintre calitate și cantitate, repere ce par a se estompa în cultura de masă. „M‑am întors de la redacție cu șapte‑opt kilograme de cărți. În fiecare zi mi se întâmplă la fel. (…) În plus cumpăr cărți și din librării (pentru că Soljenițân și Semprun, Lliosa și Kundera n‑au bunul obicei să‑mi trimită ce publică,“ povestește Alex. Ștefănescu. (p. 27). În România sunt 5000 de autori, dintre aceștia 2500 sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, „iar dintre toți aceștia doar 40‑50 sunt cu adevărat scriitori (și numai patru‑cinci mari scriitori), ceilalți, scriind o literatură fără valoare, nu există ca scriitori, susține criticul. Niciunul nu este atât   de   mare,   încât   să   intereseze   cu   adevărat   străinătatea.“

Realitatea „fluidă“ din România îl transformă, îi induce o stare de incertitudine, „nu mai știu cine sunt, trăiesc o criză de identitate“. Autorul remarcă schimbările de tot felul din „țara asta, imprecisă“: numerele de telefon, prefixele, numele străzilor, formularele, numele partidelor și apartenența politică, toate sunt modificate. Adevărul este și el relativ în țara „fluidă“. Nu este de acord cu minciuna care s‑a spus în legătură cu biografia lui Eminescu. Elevii învață și acum că poetul nu avea bani, „comuniștii au avut grijă să facă din Eminescu un proletar, după chipul și asemănarea lor. În realitate, Eminovicii trăiau într‑un stil boieresc… Ori de câte ori verifici ce au spus comuniștii descoperi că au mințit.“ (p. 146). Pentru a se vindeca de stres, autorul Jurnalului secret își găsește echilibrul în grădina de la țară, pe care și‑o sapă singur, „mă întind pe spate în iarbă și contemplu cerul printre ramuri,“ se destăinuie el. În schimb, nu aceeași stare o are când prezintă atmosfera din vacanța de la Neptun. „După două săptămâni de concediu, mă simt obosit. Timp de o săptămână m‑a chinuit muzica house. (…) Apoi, timp de încă o săptămână, am suferit din cauza absenței bum‑bum‑ului. Cei de la MTV și‑au strâns pe neașteptate instrumentele de tortură acustică și au plecat, dar eu devenisem între timp dependent de bubuitul lor.“ (p. 44)

Alex. Ștefănescu este indignat de multiplele excese ale româ‑ nilor. Nu este de acord cu zgomotul motoarelor, al alarmelor auto, cu muzica dată la maxim. „Mă simt inundat de un val de mândrie patri‑ otică: strigătele românești trec printr‑un geam nemțesc!“ Când aude care este cheia succesului lui Vintilă Corbul, scriitor român stabilit în Franța, autor de best‑selleruri internaționale, munca de șaisprezece ore, rămâne uluit. Semnalează marea deosebire dintre român și occi‑ dental. Lenea românului nu are limite: „Mulți dintre cunoscuții mei dorm aproape toată ziua. Mi‑e frică să le dau telefon. Întotdeauna există riscul să‑i trezesc și să mă simt vinovat.“ În altă parte a Jurnalului este obsedat de ideea că Ilie Moromete era pur și simplu un om leneș, nu un contemplativ, nu un filosof al satului, așa cum se zice.

Până și lumea copiilor este lipsită de inocență; și aceștia sunt robiți de patima banului. Dorințele copiilor ce se joacă în parc sunt de a câștiga la loto sau să aibă averea lui Bill Gates. La auzul acestor vise, scriitorul, fiind întrebat de o fetiță care e dorința lui, nici nu mai știe ce să‑i răspundă. Apoi își aduce aminte că ar vrea și el un trai modest. Constată că sunt multe alte lucruri despre care nici nu ar vrea să audă. Prezintă o lume a cerșetorilor și a hoților. Un alt protagonist al Jurnalului este hoțul, în special, cel de mașini, un profesionist în a fura totul din mașini. Semnalează și un fapt pozitiv: în urma unui memoriu depus la poliție, pentru prima dată, mașina secției de proximitate a patrulat în zona scriitorului, iar furturile s‑au diminuat.

Jurnalul secret este continuat și în perioada 2003–2009, unde sunt incluse întâmplări comice avându‑l ca protagonist pe însuși criticul în calitate de călător printr‑o lume sucită, apoi scrie Bărbat adormit în fotoliu. Situațiile‑limită îi aduc în prim‑plan și pe alți subiecți ai lite‑ raturii, deveniți eroi. Astfel, cititorul va cunoaște un aspect inedit din viața unor mari personalități ale literaturii române: Nicolae Manolescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Adrian Păunescu etc. Îl vom găsi apoi pe autor, în rolul redactorului revistei Tomis, trimis în misiune publicistică, în 1972, la Constantin Noica, filosof care avea „un raft întreg de bibliotecă“, dosare întregi cu manuscrise nepublicate. Aflăm cum a scris Nichita Stănescu al unsprezecelea poem, care „trăise doar câteva zeci de secunde“, darul fiind ars, ca să rămână numai al ziaristului ori cum și‑a notat un poem pe ghipsul de la piciorul traumatizat. Fiind în aceeași misiune, îl surprindem pe jurnalist „Alergând în noapte“ ca să scape de o poetă din București, trimisă la Constanța, de către Uniunea Scriitorilor și de PCR.

La capitolul comic de situație, îl încadrăm și pe criticul condamnat să citească unele cărți neinteresante (Ce înseamnă să citești cu pasiune) ori pe cititorii din provincie, aduși cu forța de activiștii de la secția de propagandă și „chinuiți ca pe hoții de cai“ să asculte frag‑ mente în lectura autorilor. Textul Înmormântare cu happy‑end este un prilej de a prezenta „impostura ce străbate veacurile“, sub care își ascund unii, așa‑zișii scriitori, atât existența terestră, bucurându‑se de premii în bani ori excursii gratuite, cât și gloria postumă în Cimitirul Bellu.

Istorioarele din Hans și România aduc în prim‑plan călătoria unui neamț în țara noastră, a paradoxurilor, lipsită de elementarele condiții de igienă, dar care oferă aproape gratis bilete la Operă, la cele mai scumpe spectacole. În urma vizitei în România, bietul neamț a replicat indignat „Eu nu am înțeles nimic din România.“ Nu doar un comic de situație și de moravuri întâlnim în volumul semnat de Alex. Ștefănescu, dar și unul de nume și de moravuri. Dincolo de caracterul comic al povestioarelor, regăsim și un narator nostalgic (a se vedea textul Raza de soare, Iubire, Fără martori, O crimă), dornic de lumină și de liniște, stări necesare scrisului, un autor matur, dar cu sufletul de copil, care prezintă o copilărie agitată, din cauza „terorii istoriei“ (Trenul în marșarier, Salt în gol, Eu și cetatea lui Ștefan cel Mare). Unele texte au note tragice: Întâlnire ultimă cu Ștefan cel Mare, Întâlnire ratată, Salonul de terapie intensivă, Cărți cu paginile albe, Coșmar, suge‑ rând incapacitatea umană de a depăși inevitabilul, precum și fricile obsesive ale scriitorului. Tot la capitolul tragic inserăm și textul Veselia bătrânei chinezoaice, care ne descrie o fostă condamnată politic, în timp ce avea o bucurie exacerbată, atrăgând atenția celor prezenți la un eveniment, cu delegații străine. Dincolo de aparențe, chinezoaica ascunde drama unor oameni, unii condamnați ca ea și douăzeci de ani, care și‑au pierdut tot: familie, casă, reputație, profitând din plin, acum, la bătrânețe, de timpul rămas.

Ultimul text, intitulat simplu, Prut, este cel mai dureros, închizând în el drama românilor, care au suportat consecințele absurdității istoriei. Autorul îl evocă pe tatăl său, originar din Herța, despărțit de familie, în 1945, dar care a avut parte de o întrevedere „la distanță“, printre grăniceri, pe cele două maluri ale râului. „Între tată și fiu era o distanță mare, de peste 50 de metri, poate chiar 70, nu reușesc să‑mi amintesc exact. Discuția dintre ei, stranie, un deznădăjduit schimb de strigăte, nu avea un subiect anume, ci era un fel de îmbrățișare prin cuvinte. După un timp, tata i‑a explicat tatălui lui că eu sunt fiul lui cel mal mare. Eu mi‑am ridicat mâna și am fluturat‑o cu aparentă voioșie, dar în momentul acela plângeam“, relatează cu tristețe cel care a fost părtaș la evenimentele, regizate de imperii. Cartea se finali‑ zează într‑o notă gravă, fiul i‑a respectat dorința celui care a cunoscut ororile istoriei, s‑a întors în același loc, a aruncat cenușa rezultată din incinerarea tatălui în Prutul despărțitor; o parte a ajuns în apă, iar o parte s‑a așezat pe hainele celor care purtau urna funerară. „M‑am gândit că tata nu voia să se despartă cu totul de noi“, sunt ultimele rânduri ale întâmplărilor.

Poate că facem cu toții aceleași greșeli, suntem obsedați de oameni și fapte, dar tocmai datorită lor putem să cunoaștem și să înțelegem sensul existenței. Eroii cărții sunt cunoscuți de publicul larg, individualizați, cu trăsăturile lor bune, dar mai ales cu defectele lor, surprinse de un caricaturist, prezentate cu același ochi critic și de mâna sigură a scriitorului talentat, care știe să sintetizeze, prin farmecul dinamismului și al dialogului, al comico‑tragicului ori al psiho‑ logicului. Cititorul va înțelege că, totuși, lumea se mișcă, așa cum se învârt roțile de pe căruțul desenat pe copertă… un alt călător va avea parte de întâmplări la o cafea, având ori nu, o floare, iar scriitorul le va consemna, va continua istorisirea micilor fapte… care alcătuiesc scrierea Vieții, „a acestui „joc planetar“ al oamenilor. Îl găsim pe autor în urbe, prin București, prin sate, prin țări străine, însoțit de unii dintre cei mai cunoscuți scriitori, spre deliciul cititorului. Peste tot, pe unde mergea, era atent să surprindă faptele iedite, întâmplările pe care le așternea pe hârtie. Parcă dincolo de aceste fapte ne urmăresc de sus, de pe munte, acei ochi albaștri, iscoditori, care ne îndeamnă să nu fim „adormiți în fotoliu“. Totul s‑ar rezuma, așa cum inspirat se precizează în nota ediției, la un joc al vieții, din care ar rezulta un fel de cărți de identitate pentru toți oamenii de pe Pământ alfabetizați, „o colecție de texte — cu un titlu de genul O mie de mii de mii de istorii — din care extratereștrii ar putea afla cum se trăiește pe planeta noastră.“ Din nefericire, la numai cateva luni de la plecarea spre stele a lui Bujor Nedelcovici, la sfârșitul lui februarie 2024, ne‑a părăsit un alt prieten al cărții, care nu a mai putut face față provocării destinului… Apoi a plecat spre ceruri și Nicolae Manolescu… Ne‑ar trebui să scriem o monografie în care să răspundem la întrebarea Cine a fost Alex. Ștefănescu? Poate că acestui om devotat culturii i s‑ar potrivi cel mai bine eticheta de Don Quijote în luptă cu nonvalorile. Mai ales după ce a publicat Istoria literaturii române contemporane și volumul Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste, autorul ne‑a mărturisit că numărul dușmanilor a tot crescut pentru că a avut curajul să spună adevărul… să discearnă valorile de nonvalori. Veșnică pomenire, Domnule Alex. Ștefănescu!