#80-81 aprilie 2024,  Arheologie,  Istorie,  METATEXT

INGRID PETCU‑LEVEI – Scurt istoric al Dobrogei în secolele VII- XI p. Chr.

Odată cu începutul secolului al VII‑lea, după căderea frontierei Dunării de Jos, și până în anul 681, când a fost înființat primul stat bulgar, legăturile dintre fosta provincie Scythia și Bizanț nu au mai fost atât de strânse.1 Lipsa unei organizări administrative și bineînțeles a uneia militare a fost un bun prilej pentru statul bulgar nou înființat să își întindă granițele și peste Dobrogea.2 Extinderea dominației bulgare peste fostele teritorii romane a fost o repercursiune a faptului că Imperiul, trecea printr‑o criză atât din punct de vedere politic cât și cultural, fiind supranumită „perioada întunecată“.3 Evident este faptul că această “decădere“ aduce noi schimbări la nivel social, politic, cultural și etnic.4

Spre finalul secolului al VI‑lea, porțiunea de limes din Scythia dintre Troesmis și Dinogeția era lipsită de apărare.5 Teritoriul provinciei a avut de suferit în această perioadă, acest fapt fiind reflectat prin abando- narea mai multor orașe și fortificații de pe linia fluviului. Printre ele se regăsesc Sucidava, Beroe, Dinogeția, Troesmis etc.6. Un exemplu al unei continuități de locuire caracteristică pentru modelul cultural roman provincial târziu specific secolului al VII‑lea, îl întâlnim la Capidava, unde după atacuri repetate, garnizoana se restrânge în colțul de sud al fortificației Iustiniene, iar în împrejurimile sale se dezvoltă o așezarea civilă.7 Cronologia „castelului mic“ de la Capidava a fost amplasată,


1 BARNEA, VULPE, 1968, p. 442‑445; BARNEA 1971, p. 205.

2 BARNEA 1971, p. 205.

3 BARNEA 1971, p. 205.

4 BARNEA 1971, p. 205.

5 PARASCHIV‑TALMAȚCHI al. 2020, p. 14.

6 VÂLCEANU, BARNEA  1975,    215;  MADGEARU  2006,  p.  153; CUSTUREA 2019, p. 31, 33, 39, 42.

7 PARASCHIV‑TALMAȚCHI al. 2020, p. 15.


în linii mari, între 559, când are loc atacul kutrigurilor care afectează puternic cetatea și primul sfert al secolului al VII‑lea.8

În interiorul provinciei, multitudinea atacurilor avare din ultimul sfert al secolului VI‑lea își pun amprenta. Centrele urbane precum Tropaeum Traiani și Histria își încetează funcționalitatea urbană, în comparație cu Sacidava9, Axiopolis10, Carsium11, Noviodunum12, Aegyssus13, Halmyris14, (L)Ibida15, Argamum16, Tomis17, Callatis18, care deși au suferit asedii, au reușit să își revină, locuirea continuând sub diverse forme și în secolul următor, rar până la finalul acestuia.19 La începutul secolului al VII‑lea, sub presiunea atacurilor avaro‑slave Imperiul Bizantin pierde o partea a graniței dintre Novae și Iatrus. De remarcat fiind faptul că totuși reușesc să păstreze mari porțiuni din Scythia și Moesia Secunda.20 Urmărind șirul evenimen- telor și al haosului creat pe linia frontierei, urmează o serie de raiduri. Ele sunt anterioare tratatului dintre bizantini și avari din anul 604, care ajunseseră până în teritoriile Istro‑Pontice. În anul 609 avarii își croiesc drum prin regiunile pierdute de Imperiul Bizantin până spre Peninsula Balcanică.21

În timpul Împăratului Phocas (602‑610) și la începutul domniei lui Heraclius (610‑641), atacurile avaro‑slave, dar și ale altor grupuri de migratori, au început să se rărească, până când au încetat. Acest fapt se datorează pierderii definitive a frontierei dunărene, lucru care a permis înaintarea populațiilor migratoare în Peninsula Balcanică fără a întâmpina vreo rezistență. Începutul secolului al VII‑lea este foarte important din punct de vedere istoric, fiind momentul statornicirii slavilor la sud Dunăre. Slavii vor rămâne în strânsă legătură cu avarii care le vor solicita ajutorul în momente de necesitate.22

Un nou început este atribuit împăratului Heraclius, care va face o serie de reforme administrative, ce vor avea un impact puternic asupra mediului social, politic și cultural din Imperiu. Una dintre ele a fost reorganizarea administrativă a teritoriilor, și anume apariția themelor,


8 OPRIȘ 2003, p. 33.

9 MADGEARU 1997, p. 142‑143, CUSTUREA 2019, p. 40.

10 PETAC, IONESCU 2013, 355‑361; VÎLCU 2009, p. 36, 66; CUSTUREA 2019, p. 27.

11 MADGEARU 2006, 157; CUSTUREA 2019, p. 29.

12 CUSTUREA 2019, 32.

13 CUSTUREA 2019, p. 38.

14 SUCEVEANU et. al. 2003, p. 39‑41.

15 CUSTUREA 2019, 38.

16 CUSTUREA 2019, 34.

17 DAMIAN 2015, p. 19; CUSTUREA 2019, p. 28‑29.

18 CUSTUREA 2019, p. 36.

19 PARASCHIV‑TALMAȚCHI et. al. 2020, p. 15.

20 MADGEARU 1997, 142.

21 MADGEARU 1997, 142.

22 OBELENSKY 2002, 67.


unde, puterea civilă și militară erau încredințate unui singur comandat, supus direct împăratului.23 Organizarea themelor nu reflectă doar o nouă renaștere din punct de vedere administrativ, dar și crearea unui nou sistem, care avea ca scop printre altele apărarea granițelor precum și evoluția socială a Imperiului.24

Noile organizări au creat o nouă cotegorie socială denumită „clasa stratioților“, posesori ai loturilor de pământ în zonele de graniță. Fiind precursorii „țăranilor liberi“, care au crescut odată cu stabilirea slavilor la sud de Dunăre. Clasa țăranilor liberi era destul de mare fiind protejați de lege.25 Legea Agrară oferea drepturi țăranilor liberi asupra proprietății lor, fiind unul ereditar. Conform noilor reforme, obștea sătească avea putere comună asupra pădurilor, pășunilor și parce- lelor necultivate. Ea fiind recunoscută ca o unitate administrativă și fiscală, de asemenea și impozabilă, unde toți membrii aparținător erau responsabili de plata impozitelor. Totodată cu instaurarea Legii Agrare, apare și titlul de proprietate, proprietar fiind cel ce plătește impozitul față de stat. Spre sfârșitul secolului al VII‑lea, are loc o importantă reformă fiscală, vechiul sistem a lui Dioclețian fiind desființat. Acum apare noul sistem care vine în sprijinul noii clase sociale.26

În perioada secolelor VIII‑X, majoritatea teritoriilor erau împărțite în proprietăți private. Țăranii puteau să vândă terenul, să îl dea în arendă sau să îl lase moștenire. Bineînțeles, odată cu trecerea timpului lucrurile s‑au schimbat, luând o întorsătură nu tocmai plăcută. Odată cu secolul X p. Chr, țăranii au început să trăiască în condiții precare, sărăcia în rândul lor era tot mai mare iar formarea marilor proprietăți feudale era în creștere.27 Membrii obștii ajung să se împartă în două categorii: clasa celor săraci și clasa celor avuți. Cei din urmă fiind reprezentanții demnitari ai statului și ai bisericii, care profitau de influența și puterea pe care o aveau, consolidându‑se din punct de vedere economic.28

Pe fondul disoluției așezărilor urbane în perioada romană târzie, au luat naștere noile tipuri de structuri urbane specifice lumii medievale. Întemeierea lor a debutat la începutul secolului al VII‑lea, și a durat până la sfârșitul secolului al IX‑lea. În acest timp are loc o părăsire în masă a orașelor și o ruralizare puternică a provinciilor. Evident, ruralizarea are un impact negativ asupra meșteșugurilor, se reduce considerabil producția mărfurilor și calitatea lor. Tehnica de prelucrare a materialelor lasă de dorit, provocând repercursiuni asupra econo- miei, urmată de o trecere la o economie naturală.29


23 BARNEA, VULPE, 1968, p. 440.

24 BARNEA 1971, p. 206.

25 DID III, 8.

26 DID III, 8.

27 DID III, 8.

28 DID III, p. 8‑9.

29 DID III, 9.


Teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră suferă și el modificări din punct de vedere social‑economic ca și restul Peninsulei Balcanice.30 Populația locală, depășită numeric de triburile nomade care s‑au stabilit printre ei, printre care slavii și bulgarii, care au la rândul lor un rol difinitoriu în formarea noilor popoare. În această perioadă migratorii încep să coabiteze împreună cu populația băștinașă, împrumutând unii de la alții obiceiuri și tradiții.31

În fosta provincie romană Scythia, așezările urbane suferă o decădere serioasă. Spre exemplu, în secolul al VIII‑lea, Tomisul este amintit de Nichifor, patriarhul Constantinopolului ca fiind sat, pierzându‑și titlul grandios de capitală de provincie și de oraș cu prestanță. Cu toate că o parte din orașele de la Dunărea de Jos au fost abandonate, populațiile locale rămase transmit elementele de cultură romano‑bizantină migratorilor noi veniți, în special slavilor și bulgarilor.32

Odată cu a două jumătate a secolului al IX‑lea, se remarcă o revitalizare economică a Imperiului Bizantin, prin prisma schimburilor comerciale. Tot în această perioadă (anul 864), slavo‑bulgarii au primit oficial credința creștină. Apoi, în anul 971, partea principală a Bulgariei și întreg teritoriul dobrogean, ajung sub stăpânire bizantină, noile teritorii integrate fiind organizate sub un nou nume, thema Paristrion.33 Urmărind extinderea teritoriului bizantin și recucerirea insulelor mediteraneene, se poate observa pătrunderea negustorilor greci în Marea Adriatică, controlul drumurilor comerciale din Mesopotamia superioară și din Balcani, precum și reînvierea vieții urbane bizantine, care odată cu secolul al X‑lea trăiește ultima perioadă de glorie și înflorire.34

În a doua jumătate a secolului al X‑lea, se cunoaște un important moment de creștere al nivelului economic al orașelor aflate pe Dunăre în raport cu metropolele Bizanțului. Evoluția locală a fost influențată de sporirea randamentului din agricultură și creșterea animalelor cât și dezvoltarea masivă a meșteșugurilor precum și a comerțului.35 Din punct de vedere arheologic acest fapt este dovedit prin descoperirea a numeroase obiecte de uz casnic, obiecte de podoabă, obiecte de cult, arme, etc., care atestă proveniența lor de import.36 Tot în prima jumătate a secolului al XI‑lea se remarcă o intensificare a circulației monetare, lucru atestat prin înflorirea comerțului.37


30 DID III, 9.

31 DID III, 9.

32 DID III, 9.

33 HOLUBEANU 2006, 268.

34 STĂNICĂ 2015, p. 20‑21.

35 BARNEA 1967 267.

36 STĂNICĂ 2015, 25.

37 DID III, 331; MĂNUCU ADAMEȘTEANU 2001, p. 1‑162; STĂNICĂ 2015, p. 25.


Situația militară pentru secolele VII‑XI, a suferit urcușuri și coborâșuri. În secolul al VI‑lea, prezența populației protobulgare nu era atât de densă în zonă.38 Totuși, odată cu venirea secolului al VII‑lea, aceștia încep să intre în conflictul cu bizantinii pentru teritoriile aflate în zona de sud‑est a Europei. Conflictele încep să apară odată cu intrarea pe scena politică a lui Asparuch în regiunea Onglos, aflată la nord de Dunăre.39 Obținând victoria împotriva bizantinilor conduși de împăratul Constantin al IV‑lea (668‑685), protobulgarii au traversat Dunărea și s-au așezat în teritoriile din nord‑estul Peninsulei Balcanice.40 Șirul de evenimente desfășurat între anii 679‑681, marchează momentul apariției primului Țarat bulgar (care are să se mențină din anul 680 până în anul 1018). Imperiul Bizantin este nevoit să îl recunoască, lucru stipulat în acordul de pace semnat în anul 681, din care reiese că bizantinii se obligau să plătească tribut anual învingătorilor.41

Capitala noului stat bulgar își avea reședința la Pliska, care cu timpul și-a extins granițele în teritoriile fostelor provincii romane Moesia Secunda, Scythia precum și în partea de sud, respectiv în Tracia. Din cauza expansiunii continue, conflictele cu bizantinii au existat în permanență. Imperiul nu se putea obișnui cu ideea formării unui stat bulgar pe un teritoriu care aparține de drept bizantinilor, mai ales ținând cont de faptul că aceștia din urmă erau susținuți de slavi. În timpul stăpânirii lui Tervel (702‑718), fiul lui Asparuch (680‑702), au fost recunoscute meritele cuceririi teritoriului și obținerea titlului de caesar (țar), în schimbul sprijinului oferit împăraților Justinian II‑lea (705‑711) la reocuparea tronului în anul 705 și ajutorului dat în respingerea asediului arab din anul 718, din timpul lui Leon III –lea (717‑741).42

În secolul al IX‑lea primul țarat bulgar, ajunge să aibă o putere și o influență destul de mare din punct de vedere militar și politic. Sub conducerea lui Krum (802‑814), începe expansiunea teritorială spre vest, unde, în anul 803 se ajunge la destrămarea Chaganatului avar.43 Tot în perioada anilor 803‑805, se menține ofensiva în Câmpia Tisei.44 Orașul Serdica este atacat și cucerit în primăvara anului 809, dar nu pentru foarte mult timp, pentru că în toamna aceluiași an este luat înapoi de bizantini.45


38 BREZEANU 2004, 103‑104; PARASCHIV‑TALMAȚCHI et. al. 2020, 21.

39 EAIVR I, 223; PARASCHIV‑TALMAȚCHI et. al. 2020, p. 21.

40 ISTORIA ROMÂNILOR III, 218.

41 DID III, 23‑24.

42 BREZEANU 2004, p. 104‑105; PARASCHIV‑TALMAȚCHI al. 2020, p. 21-22.

43 ISTORIA ROMÂNILOR III, p. 42; PARASCHIV‑TALMAȚCHI et. al. 2020, 22.

44 MADGEARU   1997,   p.   29;   ISTORIA   ROMÂNILOR   III,   p.   52; PARASCHIV‑TALMAȚCHI et. al. 2020, p. 22.

45 EAIVR I, p. 223; PARASCHIV‑TALMAȚCHI et. al. 2020, p. 22.


În anul 811, Nikephor I (802‑811) în fruntea unei armate bizantine atacă capitala Pliska și o cucerește. Însă, pe drumul de întoarcere, în defileurile Balcanilor, armata a fost atacată și Nikephor I a fost înfrânt, pierzându‑și viața. Anul următor, bulgarii duc campanii în zona Traciei, prădând marea majoritate a teritoriului, distrugând câteva cetăți, iar în anul 813 ajung la zidurile capitalei bizantine. La întoarcere asediază Adrianopolul, deportând aproximativ 10 000 de persoane la nord de gurile Dunării.46

Omurtag (814‑830) moștenitorul tronului și fiu a lui Krum, încheie pace cu Imperiul Bizantin. Prin tratatul de păce, Thracia este împărțită între bizantini și bulgari. Politica de expansiune nu se oprește, bulgarii intrând în conflict cu Imperiul Carolingian, pentru teritoriile bazinului mijlociu al Dunării. Controlul țaratului se va menține în bazinul Tisei până la pătrunderea ungurilor.47

Pe lângă campaniile militare duse, Omurtag a dus și o politică solidă din punct de vedere administrativ. A construit mai multe clădiri cu rol administrativ și militar, Pliska și Țar Krum sunt întărite cu ziduri puternice de apărare, iar în zona Silistrei se presupune că s‑ar fi construit un palat.48

Odată cu ajungerea la putere a țarului Boris I (852‑889), au avut loc o serie de schimbări în ceea ce privește statutul religios al țaratului bulgăresc. În primul rând Boris I se convertește la creștinism, primind numele de Mihai, acesta fiind momentul de început al creștinării populației bulgare. În a doua jumătate a secolului al IX‑lea se crează un nou alfabet, cu caractere slave, iar odată cu acesta are loc asimi- larea etnicilor bulgari de către populația slavă de la sud de Dunăre, capitala fiind mutată într‑o nouă locație, la Preslav, în anul 893.49

Punctul de dezvoltare suprem al Țaratului Bulgar este atins în timpul domniei lui Simeon (893‑927), când au fost cucerite mai multe teritorii, are loc o creștere economică substanțială, iar din punct de vedere cultural se observă o dezvoltare, cu o evidentă influență bizantină.50 În urma bătăliilor de la Acheloos și Katasyrtai, în apropiere de Constantinopol, țarul Simeon iese victorios din luptă, care odată cu aceste victorii își impune dominația în zona balcanică. După moartea sa, ostilitățile bulgaro‑bizantine au încetat, iar pacea a fost încheiată între cele două puteri, fiind întărită prin alianțe matrimoniale.51


46 DID III, p. 25; OBELENSKY 2002, p. 82‑83; BREZEANU 2004, p. 105‑106, PARASCHIV‑TALMAȚCHI et. al. 2020, p. 22‑23.

47 ISTORIA ROMÂNILOR III, p. 52; PARASCHIV‑TALMAȚCHI et. al. 2020, 23.

48 EAIVR I, p. 223; PARASCHIV‑TALMAȚCHI et. al. 2020, p. 23.

49 DID III, 27; EAIVR I, p. 223; RĂDULESCU, BITOLEANU 1998, p. 173; PARASCHIV‑TALMAȚCHI et. al. 2020, p. 23.

50 DID III, 27‑28.

51 GEORGESCU 2005, 192; PARASCHIV‑TALMAȚCHI et. al. 2020, p. 23‑24.


Odată cu noile tratative de pace, influența bizantinilor în Peninsula Balcanică începe să crească, iar cea a bulgarilor scade. Campaniile militare duse de Simeon golesc visteria statului, urmând o criză econo- mică care îi obligă pe bulgari să devină supuși Imperiului Bizantin.52 Această schimbare vine și cu noi reorganizări teritoriale, și anume în anul 971 anumite regiuni din estul statului bulgar vor fi introduse în granițele bizantine.53

Constantinopolul începe o campanie de reconstruire a fostelor fortificații romane și a punctelor cheie aflate pe linia Dunării. Sub domnia lui Vasile al II‑lea (976‑1025). În anul 1018, armata bizantină destramă Țaratul bulgar, iar întregul spațiu din Peninsula Balcanică revine sub autoritatea Imperiului Bizantin.54

Dobrogea favorizată de trecerea fluviului Dunăre precum și de deschiderea la Marea Neagră, a fost influență permanent de acești doi factori importanți. De‑a lungul istorie sale a fost patria multor popoarelor și a stat martoră unui șir de evenimente istorice importante. Astfel s‑a creat un mozaic interetnic între populațiile locale și cele migratoare care s‑au întrepătruns și au format un întreg, îmbinând obiceiuri și tradiții. Influențele preluate pot fi ușor sesizate, prin studi- erea mai ales a practicilor funerare. Ele ne pot oferi indicii importante despre oamenii care locuiau în această zonă, despre religia lor cât și despre îmbinarea elementelor de sincretism religios.

La fel ca în zilele noastre, în perioada secolelor VII‑XI, obiceiurile care țineau de ritul și ritualul funerar erau destul de profunde, cu o puternică încărcătură simbolică. Acest lucru ne este relatat de izvoa- rele istorice și descoperirile arheologice. Creștinismul începe încet să asimileze și să acapareze cu preponderență ritualul funerar.

Odată cu adoptarea noii religii, bogăția inventarului funerar păgân, împreună cu simbolistica depunerii rituale, începe să se diminueze, iar apoi să dispară. Simplitatea îi ia locul, punându‑se accentul pe modul în care creștinismul îl promova, acesta fiind o garanție pentru continuitatea vieții după trecerea în neființă.

Analiza mormintelor din perioada secolelor VII‑XI devine una destul de complexă, îmbinându‑se aici ritualuri creștine cu cele păgâne. Dezbaterile asupra acestui subiect încă sunt destul de controversate, pentru că în perioada secolelor VII‑XI înmormântarea defuncților se făcea atât prin incinerație cât și prin inhumație. În această perioadă, Dobrogea acumulează o diversitate de populații iar acest fapt îi oferă un caracter aparte, diferit de restul zonelor țării. De multe ori tradițiile culturale de aici diferă chiar și în contextul Dunării de Jos, ridicând multe semne de întrebare asupra diferitor obiceiuri practicate aici. Din totdeauna obiceiurile funerare sunt o formă de manifestare a


52 GEORGESCU 2005, 193.

53 DID III, 28.

54 OBELENSKY 2002, 232; ISTORIA ROMÂNILOR III, p. 330.


identității defunctului. Ritul este o formă de afișarea ideilor familiei modului lor de a privi partea spirituală și mai ales idealurile pe care le aveau pentru viața de apoi și reflectă statutul în societate a defunc- tului.55 Este reprezentat prin ansamblul de ceremonii practicate într‑o religie. În schimb ritualul este acțiunea de înmormântare a defunc- tului. Obiceiurile funerare diferite pot avea ritualuri comune. Aceste obiceiuri sunt exprimate uneori prin obiectele depuse de către familie în mormânt sau de cele descoperite în perimetrul ariei funerare. Cele din urmă reprezentând libațiuni care se făceau langă mormânt în memoria celui decedat.56

Ritualul cuprinde totalitatea procedurile care se săvârșesc de la momentul în care sufletul părăsește trupul, trecând prin momentul ceremoniei de înmormântare (indiferent că vorbim despre un proces de incinerare sau inhumare) și până la ceremoniile post‑mortem, despre care nu avem informații deloc pentru această perioadă.

Pentru perioada secolelor VII‑XI în Dobrogea, au fost trasate în linii mari aspectele ritului și ritualului funerar. Din punct de vedere al necropolelor, ele sunt împărțite în trei mari categorii: de incinerație, birituale și de inhumație.57 Trecerea de la incinerație la inhumație a fost una destul de lentă, aspectele putând fi observate în ritualul funerar.

Odată cu trecerea timpului, reflecția asupra vieții precum și pășirea în lumea de apoi capătă o atenție sporită. Omul, prin efectuarea prac- ticilor funerare a urmărit separarea acestor două lumi, cea terestră de cea spirituală. El a încercat totodată păstrarea celor două în strânsă legătură.58

Dacă putem înțelege atitudinea omului față de moarte, înțelegem atitudinea lui față de viață. Pentru omul tradițional, care este în sine un om religios, moartea nu reprezintă doar un sfârșit și atât, ci o viață în altă viață. Moartea este reprezentată chiar ca un drum spre adevărata viață. El se pregătește pentru marele drum încă din timpul vieții sale și se asigură că trăiește într‑un mod conform credinței pentru a‑și asigura un loc bun în cealaltă lume. Astfel moartea nu este văzută ca definitivă sau fără sens, dimpotrivă, aduce cu ea o renaștere la un alt nivel de existență.59


55 CORBU 2006, p. 50.

56 CORBU 2006, p. 50.

57 DAMIAN 2015, p. 96‑97.

58 ILIN‑GROZOIU, 2016, 27.

59 STANCIU, 2012, 1.


ABREVIERI

DID III ‑ Ion Barnea, Ștefan Ștefănescu, Din istoria Dobrogei, vol. 3, Bizantini, romani și bulgari la Dunărea de Jos. București, 1971.

EAIVR I – Constantin Preda, Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, vol I, București: Editura Enciclopedică.

ISTORIA ROMÂNILOR III ‑ Radu Theodorescu, Victor Spinei (coord.), Istoria românilor, vol III. Genezele Românești. București, Editura Enciclopedică, 2010.

BIBLIOGRAFIE

BARNEA 1967 – Ion Barnea et al., Dinogeția, Așezarea feudală timpurie de la Bisericuța Garvăn, București, 1967.

BARNEA 1971 – Ion Barnea, Dobrogea în secolele VII-X, Peuce, II, Tulcea, 1971, p. 205‑219.

BARNEA, VULPE 1968 – Ion Barnea, Radu Vulpe, Din istoria Dobrogei, II, București, 1968.

BREZEANU 2004 – Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului. București, Editura Meronia, 2004.

CUSTUREA 2019 – Gabriel Gheorghe Custurea, Circulația monedei bizantine în Dobrogea (sec. VI-VIII) Circulation of Byzantin Currency in Dobrudja (6th.- 8th. c. AD), Constanța, Ex. Ponto, 2019.

DAMIAN 2015 – Oana Damian, Bizanțul la Dunărea de Jos (seco- lele VII-X), Brăila, 2015.

GEORGESCU 2005 – Maria Georgescu, Istoria Bizanțului, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2005.

HOLUBEANU 2006 – Ionuț Holubeanu, The byzantine monachismin Scythia Minor- Dobruja in the IVth-XVth centuries, EBpB, 5, 2006, p. 243‑289.

MADGEARU 1997 – Alexandru Madgearu, Continuitate și discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII-VIII, București, Editura Universității din București, 1997.

MADGEARU 2006 – Alexandru Madgearu, The end of the Lower Danube limes: a violent or a peaceful progress? Studia Antiqua et Archaeologica, 12, p. 151‑168, 2006.

MĂNUCU‑ADAMEȘTEANU 2001 – Gheorghe Mănucu Adameșteanu, Istoria Dobrogei în perioada 969-1204. Contribuții arheologice și numismatice. București: Editura MAD Linotype.

OBELENSKY 2002 ‑ Dimitri Obolensky, Un commonwealth medi- eval: Bizanțul. Europa de Răsărit, 500-1453. București: Corint, 2002.

OPRIȘ 2003 – Ioan Carol Opriș, Ceramica romană târzie și pale- obizantină de la Capidava în contextul descoperirilor de la Dunărea de Jos (sec. IV – VI p. Chr.), București, 2003.

PA RA S CHI V‑ TA LM A Ț C H I   et .  al.  2020  –  Cristina Paraschiv‑Talmațchi, Aurel Daniel Stănică, Constantin Șova, Gabriel Custurea, Mixobarbarii din Dobrogea în contextul lumii bizantine (secolele VI-XIII)/ Mixobarbaroi from Dobruja in the context of the Byzantineworld (6th-13th century), Catalog de Exoziție, Editura Mega, Cluj‑Napoca, 2020.

PETAC, IONESCU 2013 – Emanuel Petac, Aurelian Ionescu, Some Sassanian silver coins discovered at Axiopolis (Cernavodă, Constanța Country, Romania), Iranica Antiqua, 48, p. 355‑361.

RĂDULESCU, BITOLEANU 1998 – Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanța, Editura: Ex Ponto, 1998.

STĂNICĂ 2015 – Aurel Stănică, Viața economică din nordul Dobrogei în secolele X-XIV, Tulcea, 2015

SUCEVEANU et. al. 2003 ‑ Alexandru Suceveanu, Mihail Zhariade, Florin Topoleanu, Gheorghe Poenaru Bordea, Halmyris I. Monografie Arheologică. Cluj‑Napoca: Editura Nereamia Napocae, 2003, p. 27‑41.

VÎLCU 2009 – Aurel Vîlcu, Les monnaies d`or de la Biblioteque de l`Academie Roumaine. Vol. II., Monnaies Byzantine. Wetteren: Moneta, 2009.

CORBU 2006 – Emilia Corbu, Sudul României în Evul Mediu Timpuriu (secolele VIII-XI), Repere Arheologice, Brăila, 2006.

ILIN‑GROZOIU 2016 – Loredana‑Maria Ilin‑Grozoiu, Despre ritualistică funerară românească, The Journal Of Ethnology And Culturology, XX, Chișinău 2016, p. 27‑31.

STANCIU 2012 – Carmen Iulia Stanciu, Misterul Marii Treceri.

Riturile de trecere în ceremonialul funerar, Teză de doctorat, manuscris, Universität Wiena, 2012.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *