TITI DAMIAN – Fata cu ochii de lună (Diana Dobrița Bîlea)
M‑a intrigat puțin modalitatea prin care scriitoarea Diana Dobrița BÎLEA și‑a prezentat noua sa apariție, FATA CU OCHII DE LUNĂ, (Editura Junimea, Iași, 2023, 264 p.) scriind cu subiect și predicat pe facebook: „Este cel mai bun roman al meu“. Asta pentru că îi citisem toate romanele, dar le și comentasem pe cele mai multe dintre ele și eu însumi îmi propusesem o ierarhie, ajungând la concluzia că romanul ei având ca suport categoria estetică a fantasticului și a fabulosului, Omul dintre două lumi, (2017) este unul dintre cele mai bune romane contemporane pe această temă. Mergând pe această problematică a iubirii, am sesizat că preferă această latură fantastică a vieții, căci, scriitoare harnică și talentată, cu o imaginație debordantă, va da la iveală, ulterior, cu precizie de metronom, volumele Fântână în cer (2019) și Însetatele prigorii (2021).
Cât privește romanul FATA CU OCHII DE LUNĂ, circumspecția mea a căzut de la prima lectură, hotărât să‑mi exprim impresiile legate de această nouă apariție. Numai că a trebuit să amân sine die decizia, așa că a trebuit să fac o nouă lectură, de data aceasta cu condeiul în mână, spre a‑mi face conștiincios datoria de cronicar.
Diana este de acum o prozatoare formată, cu destulă experiență, căci gândește și pornește incipitul cu o propoziție ‑ cheie, cu tâlc, care, ulterior, va deveni laitmotivul romanului: „Tu o să mă iubești chiar după ce vei muri și vei învia!“ Este profeția adresată lui Augustin Manu, de către o „sălbatică cu iriși de chihlimbar ale cărei lumini aprindeau, dintr-un mal în celălalt trupul fremătător al fluviului“. Era o apariție stranie, ieșită parcă din scorbura unui plop negru, uriaș. Fata sălbatică este privită și din perspectiva plină de uimire a tânărului pictor: „Fata, cam de șaisprezece-șaptesprezece sau chiar optsprezece-nouăsprezece ani, cu un trup subțire, ascuns puțin de rochia largă, avea părul blond, revărsat în valuri impetuoase peste spatele grațios și niște ochi de ambră galbenă, calzi și strălucitori.“ Straniul privirii îi este asociat gestului următor: „Fără nicio noimă, picioarele ei lungi și subțiri începură să bată cu tălpile goale malul înalt și-l făcură să vibreze. O muzică celestă, auzită numai de ea le împingea în jocu-i nebunesc.“ Cu vocea‑i diafană, după ce încheie dansul straniu, îi spune că o cheamă Wind Rose. În timp ce fata mângâia coaja copacului, de parcă ar sta de vorbă cu el, mai află de la ea cu uimire: „Dacă ascult cu toată înțelepciunea inimii, mă face să înțeleg tot ce o să se întâmple. M-a anunțat de ieri că o să vii și o să mă iubești după ce o să mori și o să învii.“
În secvența următoare pare că cititorul se află în plin „Luceafăr“: „Îi plăceau ochii lui, care ardeau ca ai unui om înnebunit de o patimă și mâinile chinuite de o neliniște permanentă.“ Urmează alte detalii ale biografiei fetei, care i se destăinuiește: „Sunt un fel de mascotă a unei pensiuni din sat. Cât e ziua de lungă umblu prin pădure, ascult rugăciunile plopilor, citesc sau mă iau la întrecere cu peștii de sub apă. Eu pot doar să dăruiesc. Eu nu am părinți, frați, un loc de muncă, nici un prieten.“ Ochii îi străluciră și lui Augustin i se păru că vede un fulger despicând cerul albastru și niște flăcări mari țâșnind din apele fluviului. Îl atrăgea brațul ei, cu degetele trandafirii. Îi simți dogoarea și îl amețea parfumul straniu de flori sălbatice și de pădure. Apoi „pielea lui zvâcni sub primul ei sărut“. În clipa următoare, copleșit, se abandonă cu totul acestei trăiri.
Rămâne o întrebare cheie pentru cititor: A fost vis ori aieve‑i? Constatarea autoarei: „Când se trezi, descoperi că soarele ajunsese la asfințit și înroșise coroanele plopilor. Nu era sigur de tot ce-și amintea despre ea, dar încă îi mai ardea pieptul, de parcă chiar ar fi scăpat de sub potopul unor sărutări fierbinți. O strigă, percepu tânguirile plopilor într-o liniște deplină înăuntru, apăsătoare, neplăcută. Curând, un scârțâit lugubru al copacului parcă-l mustra, dovedindu-se neprietenos cu el“.
Era un pictor exigent cu el însuși, continuând să trudească la tablourile sale, decis fiind să se sacrifice precum meșterul Manoil din balada bulgărească, sau să refacă mitul upanișadic al creatorului ce intră în propria‑i creație și rămâne cu aceasta contopit pentru totdeauna, ori ca al lui Pygmalion cu Galateea. Decide să plece, convins că a fost doar un vis, dar la prova ambarcațiunii observă un obiect înflorat: cordonul de la rochia ei largă însoțit de un desen reprezentând o roză a vânturilor care conținea în centru o inimă.
De aici încolo patima creației perfecte având ca model pe Wind Rose îl stăpânește, căci „un om cu pasiune nu se eliberează decât la sfârșitul vieții lui“, în ciuda insistențelor tatălui, Constantin Manu, om de afaceri pragmatic, experimentat, care‑și dorea fiul în lumea afacerilor.
Augustin Manu este în atelier încremenit în fața pânzei intitulate
Domnișoara Wind Rose, pe care o privea cu sete, având în minte modelul Wind Rose. Dacă nu avea în memorie gura, nasul, obrajii, bărbia, gâtul fetei din scorbură, în schimb îl fascinau „picioarele ei lungi și zvelte, pielea roz și sânii ei ca două porumbițe cu aripile zbuciumându-se neîncetat în bătaia soarelui“. Își mai aduse aminte că fata făcea caz de ideea de libertate. În ochii pictorului, fata este acum „dunăreanca“, fiind hotărât s‑o caute. Află că „e fata dracului“, după spusele unui sătean, unii spun că ar fi văzut‑o dormind prin poiană, că „șacalii ar zburda ca niște miei pe lângă ea“, altcineva jura că ar fi văzut‑o mânând o turmă de mistreți. Alții presupuneau că în viața trecută ar fi fost o zână a pădurilor, „care o fi păcătuit cam mult“. Alteori „i s-a năzărit să fie nălucă pentru caii sălbăticiți“. Cineva îl descurajează: „E o noatenă sălbatică, nu mai așteptați degeaba, că nu vine!“
Hotărât s‑o caute, o întâlnește: „Ochii îi străluciră straniu, iar lui i se părea că vede flăcări aurii dansând în ei. Tălpile sale nu făceau nici un fel de zgomot când atingeau pământul bătătorit al digului.“ Încearcă s‑o convingă să‑i fie model: „Ești o sursă de inspirație. Eu, creatorul, te voi sublima într-o operă de artă și vei deveni nemuritoare.“ Replica fetei amintește tot de „Luceafărul“: „Trebuie să fii ca mine, altfel n-ai cum să mă înțelegi“. Argumentul lui: „Eu n-am cum să fiu un om complet liber. Ar însemna să mă eliberez de pasiunea pentru pictură“. Incompatibilitate va constata și cititorul. Scena de dragoste este descrisă cu delicatețea unei mari pictorițe: „Continua să-l sărute și să-i mângâie pielea, rostind fraze din care Augustin nu înțelegea nici un cuvânt. Era mai degrabă un murmur neîntrerupt, ca un descântec. Își dădea seama că, în curând, îl va lua în stăpânirea sa și că nu va mai putea să i se opună. Pielea trandafirie mirosea a flori sălbatice și era atât de catifelată, încât degetele lui abia mai reușeau s-o atingă.“ Apoi, gest straniu, fata intră in apă chemându‑l în afunduri, printre pești. Îi veni în întâmpinare goală, dezmierdând fluviul cu trupul ei mlădiu. Fata i se dărui întreagă, iar el o iubi cu toată ființa lui „pe sub apă, între peștii care se opreau în loc să-i privească“. Pe neașteptate, fata îl părăsește șoptindu‑i profetic: „Când o să ai nevoie de mine, caută-mă cu inima. Cu inima o să mă găsești oriunde aș fi: și-o să poți să mă privești cu ochii inimii. Asta înseamnă că o să fii liber de tot și că o să reușești să-ți desăvârșești opera.“ Fata dispăru. Pictorul rămâne cu patima sfâșietoare întru creație, dar să și biruie teribilele obstacole neprevăzute.
Am insistat cu aceste detalii pentru a evidenția talentul autoarei în a opera cu niște categorii ale fantasticului ‑ straniul în cazul de față ‑, altoit pe un mitul lui Pygmalion, făcând din Wind Rose o altă Galatee modernă, ajungând la ideea romanului: absolutul ucide. Artistul dispare, rămâne opera nemuritoare este și mesajul de aici încolo al romanului pe care autoarea îl strecoară crescendo până în final.
Diana Dobrița BÎLEA are destulă experiență romanescă. După această intrigă bine și minuțios elaborată, imaginează o acțiune care să ducă cititorul pe o treaptă superioară a emoției și a curiozității citito- rului. Creează impresia că narațiunea pornește asemenea unui basm, lăsând straniul să se desfășoare, iar de acum încolo ridică tensiunea la cotele cele mai înalte, introducând motivul literar al destinului.
De aici încolo, cum îi stă bine unui astfel de roman, intervin suspansuri peste suspansuri, cu momente care‑l mențin pe cititor cu ochii lipiți de pagini și cu răsuflarea tăiată, pentru că autoarea are știința de înlănțuire a întâmplărilor, introducând pe nesimțite și eternul mit al luptei individului cu destinul potrivnic, destin care, în mentalitatea antichității, și zeii i se supuneau. Augustin Manu este de acum încolo un ins devorat puțin câte puțin de propria‑i creație, devenind un Midas modern.
În secvența următoare, îl descoperim într‑un peisaj alpestru, exersând secretele libertății, schiind într‑un peisaj superb din Carpații românești, având în fața ochilor imaginea Domnișoarei Wind Rose: „I se așternu dinaintea ochilor un loc deschis, în pantă, de toată frumusețea: perspectiva unei alunecări line, poate eliberatoare de gânduri rele, îl ispiti. Fără să mai stea în cumpănă, se așeză pe schiuri și cu prinse cu privirea totul: partea golașă, albă, din coasta muntelui, brazii arginti, molizii și fagii cu ramurile grele de omăt, dar și cerul cenușiu și văzduhul parcă încremenit, fără vreun zbor grăbit de pasăre ori vreo rază de soare care să-l tulbure. Își potrivi ochelarii de schi, se mai uită o clipă în jur, trase în plămâni aerul rece și-l scoase încet afară, apoi inspiră din nou, cu nesaț. Avea nevoie de serotonină. I se deslușea o bizară și plăcută senzație de libertate și inima i se umplu de o bucurie inefabilă. Emoțiile plăcute fură curând acompaniate de razele soarelui. Surâse închipuindu-și că transformă zăpada în aur.“ La un moment dat, aude în spatele lui un trosnet ascuțit. Era o avalanșă. Valul de omăt îl ajunse din urmă, apoi, în alunecare, fu aruncat ca într‑o mașină de spălat. Nu mai simți durere când grămada de zăpadă, care înghițise în goana‑i stihinică bucăți de gheață și de pământ, se lovi de trunchiul unui arbore. Acolo își simțea trupul prins între niște chingi ciudate, ca și cum niște șerpi nemișcați și groși puseseră stăpânire pe el. Era asemenea unei sălbăticiuni prinse într‑o capcană. Coșmarul trăit de Augustin în acele momente ale luptei pentru supraviețuire este descris de autoare în câteva pagini sublime, lăsând impresia autenticității, pendulând voința eroului între disperare și speranță. Până la urmă este găsit de doi săteni.
Ajunge la spital, unde avea să afle că nervii optici nu mai funcționau, că antebrațele i‑au fost mâncate de fiarele pădurii. Acolo are încă puterea și speranța să creadă: „Dumnezeu îl auzise și îl lăsase în viață pentru a-și desăvârși opera“. Scenele care descriu cataclismul sunt cutremurătoare, după cum cutremurătoare este și furtuna din adâncul ființei sale prizoniere fără speranță și cu lupii urlând în jurul lui. În spital, își dă seama că „trebuie să se obișnuiască cu întunericul și să fie prieten cu orbul fără mâini“. Toate încercă- rile medicilor din țară și din străinătate de a‑i reface nervii optici au eșuat, dar s‑a putut bucura de invenția americană a mâinilor bionice.
Disperarea îl aduce totuși în pragul sinuciderii pe care o și încearcă, fără rezultat. Speranțele i se îndreaptă către un acupunctor chinez vestit, dar inutil. Totuși Wind Rose îi este mereu aproape, dar o nenorocire nu vine niciodată singură. Află că nici nu mai poate avea urmași. Ce bucurii poate să mai aducă părinților? Autoarea notează aici: „În zarea ochilor minții era același întuneric ca și în fața privirii sale. Orbul, ciungul, sterilul. Trebuia să picteze pentru a aduce hrană înfometaților de frumos.“
Totuși, nu renunță. Intenția lui este să se apuce acum de sculptură, doar pictase cu ochii minții pe Domnișoara Wind Rose. Lucrează cu disperare zi și noapte la sculptura sa, dorind să atingă perfecțiunea: „Era o sculptură nud, frumoasă, aproape terminată, cu unele părți aproape finisate. Mai erau încă trăsături neclare. Părul foarte lung îngrămădit de-o parte și de alta a umărului stâng, îmbrăca aproape jumătate din spatele cu musculatură bine definită. O șuviță groasă, dar răsfirată, îi acoperea insuficient sânul. Pumnul mâinii drepte nu era strâns până la capăt, degetul mare abia atingând unghia arătăto- rului, ceea ce ducea cu gândul la o taină ce stătea să se dezvăluie, în timp ce mâna stângă apăsa cu podul palmei partea din mijloc a zonei pelviene. Trupul zvelt, cast și senzual, deși departe de forma finală, desfăta acum privirile și simțurile privitorului. Totuși încă nu prinsese încă acel farmec și acel mister al ei pe care nici în cuvinte nu poți să-l exprimi și va trebui să-l conjugi cu senzualitatea și castitatea fără să le iei din tărie“.
Nu se descurajează, crezând că ar putea să depășească obsta- colele. Ajunge în Peru, unde trăiește o experiență șamanică, într‑o comunitate a indigenilor Shipibo Konibo. Află de la șaman că „tot ce este într-adevăr de vindecat în corpul și în spiritul tău se va vindeca, frate. Ayahuasca îi umbla prin fiecare colțișor al ființei“. Mai află că este aproape să dobândească corpul și însușirile jaguarului, adică să aibă energia regelui din pădurile amazoniene. „Drumul tău nu este complet până nu vei deveni vindecător tu însuți“, îi va profeți șamanul la plecare.
Întors după 11 luni petrecute în jungla amazoniană, lucrează cu energia jaguarului. Țintește perfecțiunea. Este încredințat că pentru a atinge absolutul, trebuie să‑și lase inima în pieptul unui sculptor talentat, care să aibă mâini și să și vadă. Sculptura sa nu poate fi finalizată decât cu inima, așa că hotărăște, spre surprinderea și necazul părinților, să recurgă la o moarte asistată, iar inima să‑i fie donată unui sculptor francez, Dominique, într‑o clinică în Elveția. În drum spre aeroport este anunțat că, fiindu‑i rău, francezului i‑a fost donată altă inimă compatibilă. Destinul își face din nou datoria. În acel moment, are loc un accident teribil în care Augustin moare. Părinții consimt ca inima să‑i fie donată unui constănțean, Felician, care, în final, se va căsători cu Roza Ventura. Felician este impresionat de sculptura Domnișoara Wind Rose. Cu inima lui Augustin în piept, se apucă însuși de sculptură cu credința că peste veacuri, „Domnișoara Wind Rose va rămâne să hrănească sufletul înfometat de frumos al omenirii“. Natalia, mama lui Augustin, ascultă cu emoție, în atelier, cum bate inima fiului său în pieptul lui Felician.
Sunt aduși mari critici de artă să evalueze lucrarea, spre a fi vândută, dar este furată, dispare un timp, fără speranța de a o mai regăsi, apoi apare la un colecționar privat american de origine japo- neză sub un nume schimbat, Fata cu ochii de lună. Roza rămâne însărcinată și naște un băiețel care va fi botezat Constantin Nataniel, spre alinarea bunicilor. Pe umărul stâng, băiețelului îi apare un semn în formă de copac. Felician moare pe neașteptate. Prin intermediul unui post de televiziune află că sculptura Fata cu ochii de lună stă alături de Venus din Milo, la Muzeul Luvru.
Ultima propoziție aparține a unui doctor în istoria artei care anunță un fenomen inexplicabil: „Pe umărul stâng al fetei cu ochii de lună a apărut de ieri un semn în formă de copac, de un roșu magenta. Este inexplicabil cum…“
Prin acest final deschis inteligenta romancieră a lăsat o poartă întredeschisă spre imaginația cititorului, sau pentru un viitor roman care să continue această acțiune palpitantă.
Are dreptate Diana Dobrița BÎLEA. Știe de la Perpessicius că primul critic al unei opere este însușii autorul. A dat o carte unică între cărțile sale, unică și în literatura română contemporană feminină cu subiect fantastic. O carte scrisă cu talent narativ de o claritate fermecătoare, cu descrieri copleșitoare de peisaje, de trăiri și de stări sufletești, încât un pictor ar realiza picturi remarcabile după descrierile sale. Mai mult, Diana Dobrița BÎLEA dovedește că s‑a documentat enorm în domeniul picturii și al sculpturii, dar și al psihologiei creato- rului, al șamanismului, realizând impresia autenticității. Peste toate, pătrunde adânc în psihologia personajelor sale, ajungând acolo unde și‑a propus să ajungă: la eterna pasiune și la sublimul sacrificiu întru creație – absolutul ucide ‑ culminând cu eternul adevăr: creatorul dispare, rămâne creația să înfrunte veacurile. Cu certitudine, autoarea va fi posedând vraja neștiută de nimeni de a opera până la disecție cu straniul, fabulosul, irealul, suspansul, deopotrivă în amestec alchimic cu realul, creând opere fermecătoare.
Așa că afirmația ei dintru început n‑a fost gratuită. M‑a convins.