#80-81 aprilie 2024,  Comentarii,  METATEXT

MARINA CUȘA – Fereastră deschisă spre trecut (Liviu Lungu)

Prin Idolul de carne sau Înțelepciunea primului stăpân (Editura Asdreni, Craiova, 2023), Liviu Lungu, nume important al romanului istoric actual, mai adaugă o piesă mozaicului ce reconstituie imagini ale trecutului românesc și mai ales al celui dintre Marea Neagră și Dunăre.

După ce, în anii din urmă, s‑a orientat spre atemporala Deltă a Dunării, amenințată de rapacitatea potentaților zilei (Peisaj din șoapte multicolore sau Țăndări dintr‑o cosmogonie miniaturală), spre vremelnica poposire a cavalerilor teutoni în Transilvania (La un răsărit al evului de mijloc sau Condacul unor bieți cavaleri) și chiar spre Tomisul în care era exilat Ovidiu (Prizonierul poetului Ovidius Naso sau Furiile centurionului Rapax), acum prozatorul țese o poveste a unui localnic al Scitiei Minor/ Moesiei Inferior din secolul IV, când creștinismul, declarat religie oficială în Imperiul Roman, pătrundea în extremitatea sud‑estică a vechii Dacii.

Idolul de carne sau Înțelepciunea primului stăpân este una din acele cărți ce plac pe cât de mult intrigă, sau poate că plac tocmai pentru că intrigă și chiar deconcertează, fapt demonstrabil prin aceea că puțini dintre comentatorii ei au livrat interpretări închegate, unii mărturisindu‑și deschis nedumerirea. Trebuie s‑o citești cu atenție, să o recitești și să cunoști și alte lucrări ale autorului, ca să ajungi sau să crezi că ai ajuns la miezul ei. Căci altfel nu te vei putea hotărî dacă protagonistul, acel Prim Stăpân evocat în titlu, este un inadaptat, un om de o vitalitate debordantă, dionisiacă, un maniac al posesiei ori un „nebun“ cu geniu, de care literatura, începând cu Dostoievski, nu duce lipsă.

În stare să facă minuni în tinerețe, fără să știe el însuși cum, pierzându‑și puterile după o lovitură la cap, expus în cușcă oprobriului general și batjocorit de preoții noii religii ca altă dată Iisus (există și un scurt pasaj strecurat în text care stabilește o intertextualitate evidentă), salvator în copilărie al statuetei reprezentând o zeitate feminină („idolul de lut“), simbol al religiei locale precreștine, personajul își desfășoară întreaga energie vitală pentru a‑și stabili „locul lui“ – gospodăria cu femei, prunci, vite, ogoare și pentru a‑l apăra mai apoi de mulții agre- sori, de la năvălitorii de peste Dunăre, la ostașii imperiali puși pe rapt, la veneticii alungați ei înșiși din locurile de baștină și până la „sfinții“ religiei noi, în a căror bunătate și umilință el nu crede. Care va fi sfârșitul acestei lupte este de presupus, pe măsură ce starostele de așezare îmbătrânește și își pierde forțele, iar noua ordine impusă prin creștinism se consoli- dează. Văzându‑și proprietatea uzurpată, retras în totală sălbăticie și precaritate pe stâncile de la malul mării, stăpânul perdant încearcă un ultim gest de revoltă împotriva neaveniților, ca un alt Don Quijote cu lance și coif improvizate, nereușind decât să le stârnească adver- sarilor râsul. Dar, paradoxal, îngroapă la temelia noului altar creștin capul „sfântului“ pe care‑l ucisese cândva, percepându‑l atunci drept un pericol insidios, dar de la care învățase multe lucruri. Conștiință morală a personajului, contrazicând prima impresie de individ frust, sumă a instinctelor sale (deși într‑o scenă îl vedem impresionat până la lacrimi de frumusețea unei picturi rupestre antice pe care o descoperă accidental) sau poate înțelepciune, așa cum apare în titlu (Înțelepciunea primului stăpân…), din partea cuiva care știe că mersul lumii nu poate fi împiedicat și care prin completarea altarului cu necesarele relicve acceptă schimbarea?

Nu voi insista aici asupra darului lui Liviu Lungu de a reconstitui epoci îndepărtate. Acest roman îl certifică din plin, însă a fost aspectul luminat mai bine de comentatori. Care era peisajul social și natural al provinciei din acele timpuri, cum se lucra, se muncea, se făcea dragoste, ne spune prozatorul‑doctor în istorie și care tocmai pentru acest statut va fi crezut pe cuvânt.

Și tot acum putem afla taine și întâmplări din ezoterica îndeletnicire a constructorilor, practica omorârii de tot a strigoiului ce‑i bântuie pe cei vii, prin scoaterea și arderea inimii, urmările geloziei inerente în cadrele ancestrale ale poligamiei, și o întreagă serie de teme valori- ficate în scene care pe cititor îl țin cu sufletul la gură.

Ceva mă îndeamnă să citesc acest roman al lui Liviu Lungu din perspectiva motivului locului – „Locul meu! Locul meu!“, exclamă de nenumărate ori personajul din text.

Cu prilejul unui alt articol dedicat scriitorului, observam existența în proza sa a unui mit al vârstei de aur, opuse vârstei de fier, cu ipostazele ei actuale. Începând de la Bukure Lek, berbecul, publicat acum douăzeci de ani, autorului îi place să contureze ființe arhetipale, adevărați supra‑oameni pe care‑i opune celor slăbiți din prezent. Așa sunt Întâiul, Al Doilea, Al Treilea din romanul amintit mai sus, ctitori ai unei așezări medievale albaneze, la fel sunt Marii Vânători, în comparație cu ei cavalerii teutoni părând puternici numai datorită armurii. Protagonistul din Idolul de carne… personifică la rândul său această umanitate plenară a începuturilor, pe care timpul o devitalizează continuu, până o transformă în propria ei caricatură. Nu este întâmplător că Liviu Lungu plasează la începutul volumului o cosmogonie și o sociogonie (absolut originale, netributare niciuneia clasice!) în care vorbește despre Fața Văzută și Fața Nevăzută a lumii și despre cei pe care divinitatea i‑a ales să salveze creația, înzestrându‑i mai mult, să poată înfăptui și să fie urmați de ceilalți oameni. Pentru că „omul care poate și încearcă trebuie să facă, până la urmă, ca să arate că a putut și că merită“, că a reușit să pătrundă prin faptă în acea față nevăzută, perfectă. Primul stăpân“ este un astfel de întemeietor, un Homo Faber, înaintea căruia ceilalți trebuie să se plece, inclusiv autorul, care îl desemnează de fiecare dată în text prin majusculă.

Iar pentru întemeietor, mobilul existențial este desigur Locul/ Locul meu. Locul este micul cosmos, dovada scânteii demiurgice a omului care‑și con‑sacră spațiul de viață, transformă prin puterea minții și a brațelor sale haosul în cosmos. Într‑o lume în mișcare, care se restruc- turează, Primul Stăpân își apără locul, fiindcă aici sunt rădăcinile sale și dovada capacităților care‑l îndreptățesc să ocupe un loc sub soare. Așa gândeau cei vechi și cu totul altfel cei noi, pentru care Locul nu se mai scrie cu majusculă, acum putând fi pretutindeni și nicăieri, în lumea care și‑a pierdut centrul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *