GEO VASILE – Ioan Eugen Păunescu. Destine și reverii: poezii, romane, tablouri
În palimpsestul celui mai recent volum de poezie „În umbra poemelor“ ne reîntâlnim cu motivele, temele și obsesiile din totdeauna ale poeziei sale (vezi volumele semnate de doctorul Ioan Eugen Păunescu: „Opt fără cinci“, „Prizonierul din oglindă“, „Poeme printre rame“, „Portret în sepia“, “Ochiul magic“, “Ultima frontieră“ ; un scriitor fără obsesii, după părerea noastră, nu‑și merită numele.
Predominante sunt stările duale sau antinomice între clarobscur și exaltare, între exigența etică, cu rădăcini adânc înfipte în solul natal, și vituperarea spiritului mercantil al tehnologiei ce se substituie umanului („mâini biomecanice cu comandă vocală“) și umanității, între canțonier erotic și psihodrama comuniunii și comunicării etc. Prevalându‑se de marile performanțe expresiv‑discursive și metaforice numite Octavian Goga, Ion Pillat, Geo Dumitrescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Jacques Prévert, Adrian Păunescu, poetul nostru poate spune cu mâna pe inimă că nimic din ceea ce este omenesc și românesc nu îi este străin și mai ales indiferent. Se resimte aproape în fiecare poezie o învestitură ideatică mărturisitoare în cheia smereniei (a se citi emoționantul poem „Solie neagră“). Din versurile lui Ioan Păunescu se degajă condiția unui veritabil artist ce presupune coexistența unei vitalități nemântuite, a unei combustii fără leac în numele valorilor etice, sufletești, morale menite să umanizeze arta, spiritualizând‑o.
În chip premeditat am început acest medalion dedicat operei figurativ artistice a lui Ioan Păunescu cu poezia, noi considerându‑l funciarmente un poet, un creator de imagini vizuale atât în poezie cât și în cărțile de proză. Debutul doctorului Păunescu în proză, o surpriza absolută, la care am avut privilegiul să fiu martor și unul dintre vorbitorii în cunoștință de cauză cu prilejul lansării în 2019 a trilogiei romanești intitulate “Globul de cristal“ la Cercul Militar Național.
Autorul, pe lângă abilitățile probate în poezie, are un fel de voluptate a povestirii între ficțiune și biografism, a construcției unor perso- naje memorabile prin autenticitatea lor. Un adevărat talent al evocării sentimentale și psihologice este pus în slujba detaliilor, a explorării și împletirii unor filoane narative în siajul predestinării, concept moral și filosofic captivant, întâlnit la brazilianul Paulo Coelho și la japonezul Haruki Murakami, sau la românii Anton Holban și Camil Petrescu. Proza doctorului Păunescu abundă în portrete și peisaje, în secvențe epice dinamice, cele mai multe fiind bune conducătoare de suspans.
Ne amintim că pledam în prezentarea făcută cu ocazia lansării prozelor pentru transpunerea unor povestiri și romane (cel mai recent, intitulat Ilona) în scenarii de film și în eventuale filme, cu certitu- dine aflate la altitudinea filmelor anglo‑americane cu care suntem bombardați în acest mileniu al globalizării.
Principalul scop al acestor rânduri este totuși părerea noastră despre creația plastică a doctorului Ioan Păunescu, având drept bază de inspirație superelegantul catalog al tuturor expozițiilor domniei sale Reverii în culori, Ed. EX PONTO, Constanța, 2024, 167 p., prefațat de autorul însuși sub titlul “Profil senzitiv‑artistic (viziune proprie)“. O seamă de mărturisiri ce ar putea constitui o savuroasă nuvelă autobio‑bibliografică. Nuvelă ce evocă și trece în revistă zările și etapele genezei, formării omului de cultură, a desenatorului, și ulterior a viitorului artist, începând cu familia, profesoara Elena Beldescu din liceul buzoian numit mai întâi dr. C. Angelescu, devenit apoi Mihai Eminescu, incluzând însă și o lovitură de teatru cvasi surreală: prima și ultima personală din străinătate a pictorului are loc în 1991, în Elveția, cu sprijinul cunoscutului realizator de radio și televiziune Ion Mustață, de care cei mai în vârstă ne amintim. Genericul sub care a avut loc vernisajul a fost „Un român descoperă Elveția“., expoziția cuprinzând atât tablouri executate în România, cât și în Elveția. Incredibil este mai ales faptul că artistul a fost constrâns, datorită legislației în vigoare, să‑și cumpere propriile tablouri pentru a le putea transfera legal în localitatea Veyrier, de lângă Geneva
Pentru a respecta adevărul, debutul absolut al pictorului a avut loc în 1989 în foaierul Teatrului de Comedie: 26 de tablouri reunite sub titlul Peisaj în verde crud. După aventura elvețiană, au urmat Simeza circulară – Teatrul Național, București, 1992, Echidistanțe –Cercul Militar Central, Sala Rondă1996, Poezie și culoare (vernisaj și lansare de carte, C.M.C. Sala Foaier, 2002, Provocare insolită – C.M.C. Sala Foaier, 2006, Vise și culoare, C.M.C. Sala Foaier, 2011, Insomnii de primăvară – C.M.C. –Sala Foaier, 2014, Reverberații ale memoriei ‑ Palatul Parlamentului, Sala Brâncuși, 2014, prezentarea evenimentului fiind făcută de criticul de artă Mircea Radu Serafim; Dialoguri cromatice – C.M.C, Sala Foaier, 2019. Expozițiile doctorului Ioan Eugen Păunescu se bucură de evocări, prezentări și meda- lioane semnate de personalități, artiști, actori, oameni de cultură, medici, cărturari precum pictorul și sculptorul Valentin Tănase, arh, Aurelian Mareș‑Frânculescu, Carmen Buiacici, Acad, Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan, subsemnatul, omul de radio, prietenul și omul de radio, scriitorul Titus Vâjeu, Anca Podgoreanu, Dr. Elena Demetrescu, Nicolae Cabel etc.
Din capul locului vom spune că artistul Ioan Păunescu este în egală măsură ispitit de clasicism și modernismul tip Ion Andreescu, Murivale, Gauguin sau Matisse. Ioan Păunescu este un colorist pleinairist din familia postimpresioniștilor, tașiștilor sau a prerafaeliților. Se simte, mai ales în peisaje, lecția unui Ștefan Luchian, Petrașcu sau Gustav Klimt. Percepem dorința sau dorul de a se exprima prin evadare dintr‑o lume ce supralicitează vizibilul și materia, în defavoarea invizibilului și a spiritului. Evadare și refugiu în creație, în estetic, în miturile româ- nismului contingente cu miturile universale, fie că e vorba de copilărie sau solitudinea onirică a codrului eminescian, fie în eros sau ethos.
În privința uleiurilor sale, artistul portretizează fiecare detaliu al unui peisaj, fie că e vorba de păduri, marine, câmpuri, lacuri, anotimpuri, păsări sau clădiri căzute pradă culorilor abandonului, fie de personaje tip Mama cu pruncul, Domnișoara acidă; Domnișoara X, Ingenua în baie. Are abilitatea de a percepe esența trăsăturilor personajului, ca și în cărțile de proză. Într‑un fel chipul unei frunze sau al unei persoane se aseamănă cu liniile din palmă. Unicitatea lui se datorează mode- lării treptate de către mediu, de‑a lungul anilor. Insuflă liniște, echilibru, vitalitate și prospețime, ca și tușa fermă, energică a artistului. Expresivitatea chipului invocat, naturală și spontană e departe de orice intenționalitate sau calcul.
Doctorul Păunescu reușește să inducă portretului unui codru sau personaj atât personalitatea modelului, cât și a pictorului; amândouă converg și se întrepătrund cu atâta măiestrie, încât este imposibil să le mai separi.
Portretele la care ne referim au în zâmbetul afabil al culorii un secret, o taină știută doar de model și de artist, în spatele cărora se simte un fel de singurătate și înstrăinare cauzate de acel mister.
Dacă prin absurd aș fi președintele UAP, n‑aș ezita nici măcar o clipă să‑l cooptez pe artistul Ioan Păunescu printre membrii de onoare ai acestei uniuni de creație. Numai că medicul‑artist, suferind de o modestie aproape inumană, nu va face nicicând el primul pas. Nu este exclus ca opera picturală și sculpturală a artistului să fie tezaurizată într‑un muzeu personal care să‑i nemurească numele, adeverindu‑se astfel versurile marelui scriitor și medic Vasile Voiculescu, puse drept motto de autor la noul său roman (Ilona, Ex Ponto, 2023) pe care tocmai îl citesc: „Noi doi lăsa‑vom lumii un duh ce nu se schimbă,
Căci noi și veșnicia vorbim aceeași limbă“ La loc de cinste vor sta Poiana între mesteceni, Noapte în cartier, Ferestre, Omagiu lui Brâncuși etc., veritabile capodopere ale artei figurative contemporane. Medicul neurolog Ioan Eugen Păunescu nu a trăit din arta sa, ci pentru arta sa, de care este dependent, conform propriei mărturisiri, ca de un drog. O descărcare a tensiunii psihice, sau cum spuneau vechii greci, catharsis.