#80-81 aprilie 2024,  Comentarii,  METATEXT

ALINA COSTEA – Alte felii de kiwi (Marius Chivu)

A apărut la editura Polirom în 2022, cel de‑al doilea volum al antologie de proză scurtă, Kiwi, editat de Marius Chivu. Prima antologie s-a numit Sosiri/Plecări, iar aceasta din urmă, Granițe. Autorii sunt de pretutindeni, noutatea fiind prezența străinilor care aduc și mai multă culoare acestui conglomerat. Textele românești au fost „lucrate“ în taberele de vară de din Slătioara Olteniei. Nu a existat o temă, inițial, specifică editorul în „Cuvânt înainte“, dar s‑a optat ulterior pentru acest concept generos de graniță, de trecere care se regăsește într‑o formă sau alta în toate producțiile din volum pentru că „în fiecare povestire din antologie se conturează o formă de graniță, de trecere sau de încălcare a unei limite.“

Textele antologate aici sunt, în același timp, eterogene ca formă, ca acțiune, ca tip de expunere, ca mod în care personajele se construiesc. Cititorul va observa că textele realiste, contemporane, stau alături de unele confesive, subiective sau unele scrise impersonal, toate având, însă, prospețimea poftei de scris pe care tinerii prozatori o cultivă în fiecare vocabulă. Mai mult, concentrate în esențe, bucățile acestui kiwi, degajă o încordare pozitivă care face din cititor un partener al decodării sensului după cum suntem avertizați încă din prefață: „o proză scurtă se citește mai ușor, dar se lasă citită mai greu“ dat fiind faptul că nu există un moment de respiro în care cititorul să neglijeze impulsurile trimise de text. Pe de altă parte, l‑aș contrazice pe Marius Chivu și aș spune că textele în cauză nu te vor elibera de “zgomotul lumii“ pentru că zgomotul lumii este captat chiar între rânduri. Ce poate să facă, în schimb, proza scurtă, este să te elibereze de zgomotul propriei lumi și să te încarce de alte zgomote, străine, atractive, pe care nu le bănuiai. Și pentru că este dificil de selectat din cele patru- zeci de zgomote diferite, propunem o selecție subiectivă, suspectă puțin de a fi feministă sau local patriotică.

Începem, însă, printr‑o pledoarie indirectă pentru bătrânul nostru Tomis și selectăm bucata lui Adrian G. Romila,“ Din exil“. Textul descrie Tomisul lui Ovidiu, marele exilat, și ar putea funcționa ca un fragment de roman. Poetul latin pare a fi obsedat de scris până într‑acolo încât își ia instrumentele și vrea să noteze tot ce se întâmplă chiar în mijlocul unui atac barbar. Scena în sine este neverosimilă, dar nu adevărul extraliterar interesează în acest proces, cât atmosfera creată prin scris, emoția declanșată de o descriere: “Barbarii călări, hirsuți, urâți, cu fețele pictate sub căciulile groase, acoperiți peste tot de blănuri ca niște fiare din cușca infernală a lui Vulcan, se îngrămădiseră la poarta dinspre apus și colcăiau acolo, urlând și agitându‑și armele.“

Adrian G. Romila își exersează aici abilitățile de scriitură clasică în tradiția lui Negruzzi care în „Alexandru Lăpușneanul“ făcea din descriere o scenă de teatru, profund dramatizată prin verbe dinamice la Imperfect după cum bine știm că observa Tudor Vianu în „Arta prozatorilor români“, pe la început de secol XX.

O abordare intertextuală, presărată cu umor, propune Răzvan Pătrașcu în „Traducătorul“. Găsind oarecum stranie comparație pe care trebuie să o traducă, „ochii lui luceau ca securea călăului“, naratorul‑personaj se lansează în tot soiul de ipoteze și analize anatomice, cinematografice, impresioniste ce dau textului un farmec neașteptat: „Apoi ce anume strălucește‑n ochi? Pupila e o găurică neagră. Sclerotica este albă și netransparentă. Irisul nu poate străluci.“

Mai departe, “Limpeziri“ de Irina Lupu ne‑a amintit de Camus și de senzația impersonală, stranie pe care am trăit‑o atunci când am citit romanul “Străinul“, doar că în acest caz, proza se construiește la persoana a II‑a ca o cronică dramatică în subsidiar a unui fragment de viață ce vizează psihanalist relația dintre mamă și fiică, împinsă la limita minimei comunicări din cauza vremurilor, a nepăsării, a neputinței, poate: “Tot drumul spre casă vorbește la telefon. Respinge un apel, nu ai apucat să citești cele două nume de pe ecran, doar unul, Tudor.“

Tot o voce feminină, Iulia Gherasim, stă în spatele poveștii „Winnetou“ care analizează relației fetei cu tatăl. Acesta caută comori peste tot, încercând să transforme mașini vechi în bijuterii de epocă. Textul poartă amprenta confuzei perioade nouăzeciste când se năștea cu greu democrația românească având mai degrabă un certificat de naștere neo‑comunist. În tot acest vacarm, tata pare un om învins, iar plânsul lui anunță sfârșitul lumii : „Un plâns convulsiv, fără lacrimi. Un plâns care nu era din lumea asta. Un plâns care m‑a băgat în toți sperieții pentru că, daca tata plângea, mie ce‑mi mai rămânea de făcut?“

Tot o voce feminină, consacrată demult, cea a Dianei Geacăr, propune în „I am sinking“ o frântură de viață ce investighează iubirea. Limbajul poartă rezonanțe douămiiste, tristețile sunt ale noastre, ale tuturor, multi‑iubirile, de asemenea. Ele pot fi biciuitoare, însă greu de abandonat. Oscilația între mai multe spații (urban‑rural pentru că personajul central este o tânără profă de engleză ce face naveta de la București la țară și stă cu părinții), între mai multe măști și roluri imprimă textului o prospețime schizoidă care te determină să‑l urmărești până la ultima virgulă.

În logica pledoariei de mai sus, bucata „Diferit“ aparține tot unei autoare, Diana Bădică. Textul se demonstrează poetic în sensul baudelairian al cuvântului sau neaoș, dacă doriți, în descendența unei Hortensia Papadat‑Bengescu. Este un text despre boală, despre spitale, despre încercarea de a recupera normalitatea.

Într‑un registru similar se înscrie și ultima proză din volum, „Trebuie să vorbim“ de Ada Aitoneanu. Este un text despre bătrânețe, despre religie, despre frica de moarte. Autoarea știe să jongleze cu registre stilistice diferite și este capabilă să compună dialoguri verosimile ce cuprind adevăruri pe jumătate rostite. Este un text despre o lume pe cale de dispariție, o lume cu o inimă de țăran în care mai sălășluiesc credințe și frici ancestrale. Această lume supraviețuiește straniu în tumultul marelui oraș. Tristețea pe care o emană personajele doar schițate devine contagioasă, cu atât mai mult cu cât promisiunea salvării sufletului nu este decât o iluzie.

Ceea ce am apreciat este „concluzia“ cumva metatextuală a acestui volum unde Marius Chivu dă șansa fiecărui autor să se explice, să‑și justifice oarecum alegerile. Preferința noastră merge, din nou, subiectiv către bătrânul Tomis și către ceea ce mărturisește Adrian G. Romilă: „Constanța a fost orașul adolescenței mele, acolo am făcut liceul, sunt legat iremediabil de locul acela atât de stratificat imaginar, cultural și istoric. Piața Ovidiu cu toată zona veche, cu așa-numita Peninsulă care stă de milenii înfiptă ca un pinten în apa Mării Negre, e unul dintre locurile mele preferate. De fiecare dată când am revenit la Constanța, m‑am plimbat obsesiv prin acea zonă, pe faleză, pe cheiuri, pe străduțe, printre clădiri, ruine, monumente, culori, gusturi și mirosuri. Am simțit din nou nevoia să decantez literar acest atașament aproape morbid pentru labirintul constănțean de pe buza mării, pentru poetul latin exilat la Tomis și pentru poemele scrise de el aici, poeme încărcate de toate speranțele deșarte ale Pontului, pe atunci capăt al lumii civilizate. Ovidius este, în fond, prototipul tuturor poeților, fiindcă orice poet e un exilat, un străin, un însingurat și adesea, un spin în talpa oricărei puteri politice.“

„Kiwi. Granițe“, această antologie de proză scurtă ce oferă generos bucăți de fruct diferite, nu este o carte despre Constanța, nici despre anticul Tomis sau nefericitul Ovidiu, dar este o carte despre locurile din noi, despre întâmplările pe care le‑am trăit la graniță, despre nefericirile noastre. Volumul este o bună alegere de lectură oriunde ne‑am afla.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *