SIMONA MODREANU – Sadoveanu și Creanga de aur
Multe s‑au spus și s‑au scris despre enigmaticul roman Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu, de n‑ar fi să‑i amintim decât pe Vasile Lovinescu, Alexandru Paleologu, Radu Cernătescu, Radu Ciobotea, sau Nicolae Manolescu (deși interpretările acestuia ni se par, într‑o anume măsură, reducționiste și inutil polarizate). Intenția noastră nu este de a relua secvențial aspectele evocate, ci de a le desluși întregitor, în cheia semnelor tainice, veșnice, pe care lumea le uită periodic, când nu le mazilește sau le urgisește, fără ca firul noetic și simbolic al Tradiției să se rupă. El se toarce neîntrerupt, traversând lumile, disimulându‑se doar temporar, atunci când vremurile sunt neprielnice, și arătându‑se epifanic doar celor capabili să privească până văd, vorba lui Brâncuși.
Cum Sadoveanu era mason, narațiunea sa parabolică a fost adesea citită sub această lupă, ca un rit de inițiere, cu unele trimiteri la eresuri și datini coborâtoare din dacii de demult – toate îndreptățite, de altfel ‑, fără a se evidenția însă nenumăratele filoane subterane și legături de substanță ce conduc spre același centru. Desigur, semnele masonice apar la tot pasul în roman, de n‑ar fi decât scurta descriere clasică a unui templu masonic, sprijinit pe coloanele Jachin și Boaz, unde s‑a retras întru reculegere viitorul Deceneu al 33‑lea (număr deloc întâmplător acesta fiind gradul cel mai înalt în Ritul Scoțian Antic și Acceptat, deținut la vremea aceea și de scriitor): „Cunoscu, deasupra unei uși scunde, între două columne subțiri, ochiul lui Dumnezeu. Între raze și în litera sfântă numită Deltha.“1
Dar, după cum bine spunea Frithjof Schuon, „Divinitatea își manifestă Personalitatea prin intermediul a diverse Revelații și își exprimă suprema Sa impersonalitate prin intermediul diverselor forme ale Logosului Său.“2 Și fel de bine, ba chiar mai clar, rostește adevărul acestei spiritualități unice bătrânul Deceneu: „Domnul Dumnezeu are o mie de nume și o mie de forme… Cel pe care îl servim e unul, născut din el însuși; și din acest unul toate au ieșit și el e în toate și le învăluie pe toate.“3
De fapt, sub semnul lui Unu par a sta toate în Creanga de aur – ea însăși simbol tutelar, dar cu o unică apariție în text, desigur, într‑un moment de răscruce, pecetluind o închidere care deschide, singula- ritate ce îi nedumerește cu siguranță pe mulți cititori, oferindu‑le însă unul din codurile majore pentru descifrarea povestirii. Mai apoi, chiar numele personajului principal, Kesarion Breb, cuprinde sincretic varii origini. Astfel, dincolo de binecunoscuta etimologie latină, Caesar, desemnare generică pentru conducătorii lumești, asemenea, dar de sens opus, lui Deceneu, ca întrupare a ghidului spiritual, în cuvânt mai răsună și, pe filieră sanscrită, verbul kesa, trecut ulterior în latinescul caesare, ce înseamnă a tăia, etimologie deloc neglijabilă dacă ne gândim că orice inițiere presupune, în primul rând, o desprindere de lumea amăgitoare a formelor, dar care incorporează deja dimensi- unea ce stă să se confirme, dat fiind că numărul de aur4 ‑ după care e alcătuită creanga de aur ‑ e reprezentat și prin litera grecească τ (tau), provenită din τομη, to-mi, tăietură, secțiune. Găsim însă, în prenumele „ucenicului vrăjitor“ și sufixul diminutival grecesc -ion, o discretă aducere aminte a faptului că alesul abia pornește pe cale, departe încă de înțelepciunea desăvârșită a Bătrânului căruia îi va lua locul. În fine, brebul (castorul), era un animal totemic venerat de vechii daci ca semn al necurmatei legături cu natura primordială și respirația ei benefică, transmisă prin datini și legende folclorice, „alcătuiri vii ale religiei vechi a pământului acestuia“5.
Așadar, chiar din primele pagini ale cărții suntem introduși în „țara necunoscută“, acel ținut magic în care Domnu’ Stamatin își aruncă practic tovarășii de caravană, cu o intensitate și o precipitare a unor elemente simbolice pentru mai toate tradițiile ezoterice care vor interveni ulterior în diverse puncte ale narațiunii, o învălmășeală copleșitoare pentru profani, probabil deliberată, pentru a‑i rătăci pe cei nepregătiți să asume destinul dificil al căii înguste spre luminarea interioară.
Iată‑ne, așadar, în zi de echinocțiu de primăvară – același moment astral sărbătorește și învierea lui Mitra, și a lui Osiris, și a lui Iisus, după trei zile petrecute în neguri de mormânt ‑, pe muntele ascuns, unde fâlfâie un alb și‑un negru corb pogorâți din Strigoii eminescieni, cele două neculori în opoziție absolută și complementară ‑ Totul și Nimicul ‑, prefigurând masonic ideea de trecere de la viață la moarte a ucenicului și de la moarte la viață a inițiatului, apropiata schimbare și încercare a limitelor. La intrarea în sălașul magului, dragoni lichizi păzesc pragul, vorbind graiul primordial al păsărilor: „trei izvoare vii saltă de sub piatră zbătându‑se ca viperele înțelepciunii lui celei fără de moarte și murmurându‑i numele într‑o altă limbă decât cea schimbătoare a oamenilor“6.
Preotul dac, ce se împărtășea direct din miezul lucrurilor, deprinsese în Memfisul egiptean grafia sacră a hieroglifelor, purtătoare de cunoaștere spirituală. La picioarele sale, șarpele uroboros, unul dintre cele mai străvechi simboluri, adoptat de mai toate mitologiile lumii, dar mai cu seamă prezent în lucrările alchimice, continuă să‑și înghită coada în cercul perfect ce anulează ciclurile timpului. Cele șapte planete și cele douăsprezece simboluri zodiacale, ale căror înțelesuri ne vin de la înțelepții Egiptului și Babilonului, se întâlnesc în tainice raporturi numerice, definind o ordine a timpului pe care orolo- giile nu o pot cuprinde, numere pe care se sprijină esența nevăzută a universului, îngemănate de Sadoveanu în cei șapte ani pe care Kesarion Breb îi va petrece în templele egiptene, luând învățătură secretă, pecetluită „cu cele douăsprezece lăcăți ale tăcerii“7. Fără îndoială, mai toți muritorii le‑au pierdut semnificația, dar până și aceia le respectă încă imaginea și o perpetuează prin ouăle roșii de viață nouă și veșnică totodată. În doar câteva pagini și cuvinte răsfi- rate enigmatic, se țese sub ochii noștri un tablou al Tradiției unitare, ocultată în forme diferite prin toate colțurile lumii, dar lizibilă în fiece clipă pentru ochiul deschis al cunoscătorului, căci legea veche se va împleti mereu cu legea nouă.
Și dacă am pomenit de numerele ordonatoare de cosmos, de la Pitagora încoace, proprietățile lor variate și adesea surprinzătoare le‑au făcut să pătrundă adânc în sistemele tradiționale de gândire, încifrând forțe și sensuri convergente. Nu vom adăsta asupra celor frecvent tălmăcite și studiate, inclusiv de exegeza sadoveniană, precum 3, 5, 7, 12, 33 etc. În afara călăuzitorului 1 (Unu), la care mereu ne vom întoarce, interesantă ni s‑a părut soarta pe care scri- itorul le‑o rezervă lui 17, precum și lui 8, ca sumă a celor două cifre.
Romanul lui Sadoveanu are 17 capitole, iar acțiunea propriu‑zisă se desfășoară între 780‑797, deci pe durata a 17 ani. E singurul moment în care timpul are răbdare și stă să se explice, căci începutul, după cum am văzut, e condensat în multiple simboluri, anii de inițiere sunt complet trecuți sub tăcere, iar apariția crengii de aur îl abolește, preschimbându‑l în eternitate.
Tradiția afirmă, pe diferite voci și în diferite arii de manifestare, că 17 simbolizează disciplina personală, compasiunea, responsabi- litatea, conștiința spirituală și înțelepciunea. Am putea, prin urmare, să‑l considerăm numărul lui Kesarion Breb, înzestrat de autor cu toate aceste însușiri. Ba mai mult, 17 e și numărul asociat cu „steaua bună“, protectoare, permițând depășirea greutăților și obstacolelor, apropiind ucenicul, în alchimie, de Marea operă – realizarea sinelui. Desigur, un moment crucial, care nu‑i putea scăpa lui Sadoveanu, a fost anul 1717, cel al fondării Marii Loje a Angliei, din care purcede masoneria speculativă.
Mergând mai departe cu cercetările, descoperim că, dincolo de tabloul obligatoriu evocat al lui J. M. W. Turner (alături de la fel de inconturnabilul studiu al lui James Frazer), când vine vorba despre creanga de aur, ne putem opri asupra altuia, și mai celebru încă, deși nu din această perspectivă, Melencolia lui Durer.
Acest pătrat magic, care a suscitat nesfârșite comentarii, face parte dintre cele 48 de pătrate magice de tip asociat, un pătrat de ordin 4. Să precizăm că într‑un pătrat magic de tip asociat de ordin n, suma P a numerelor complementare (în simetrie în raport cu centrul) este constantă și egală cu P = n2 + 1. Aceasta se numește „constanta de polarizare“, iar în cazul pătratului magic al lui Dürer, P = 17 (sau 1+7=8).
Pentru muritorii de rând pare un număr obișnuit, chiar lipsit de atractivitate, dar tradițiile, ba chiar și știința, i‑au găsit numeroase proprietăți, reflectate în frecventele ocurențe simbolice, dintre care vom aminti doar câteva. Astfel, potrivit filosofului Raymond Abellio, 17 este numărul Fiului Omului, al celui care sălășluiește în cele două lumi, celestă și terestră, iar Kesarion Breb pare a răspunde întru totul definiției lui Henri Blanquart, care vede în Fiu „joncțiunea dintre lumea materială și lumea spirituală.“ Acest număr reflectă imaginea inițiatului care a izbutit să‑și realizeze nunta interioară. Cât despre alchimistul sufi Gâbir ibn Hayyân, el afirmă că forma (sura) oricărui lucru în această lume este 17, canon al echilibrului. Nu în ultimul rând, cu deosebire în șiism (și, prin extensie, în literatura epică și religioasă a turcilor din Anatolia, care erau încă bizantini pe vremea când Kesarion le devenea oaspete…), există o combinație de litere căreia aceștia îi atribuie puteri magice; este vorba de Numele suprem al lui Dumnezeu, acel prim și unic cuvânt care a pus în mișcare creația, alcătuit din 17 litere, revelație ce a condus la un adevărat cult al ezoterismului islamic pentru numărul 17. Această venerație derivă, pe de o parte, din speculațiile pitagoreice privitoare la literele alfabetului grec (dintre care a 17a, pi, continuă să‑i fascineze pe oamenii de știință), dar mai cu seamă datorită unui mistic vizionar de la sfârșitul perioadei omeyyade, Mughîra, de inspirație gnostică, care l‑a „văzut“ pe Dumnezeu‑cuvânt (e vorba de Demiurgul creator, nu de cel incognoscibil) în formă de litere, profețind și că, la sfârșitul timpurilor, arhanghelii Mihail și Gabriel vor învia 17 oameni, dăruind fiecăruia câte o literă din Numele divin8.
Biblia e și ea destul de darnică în prezențe semnificante ale numărului 17, dar una îndeosebi ne reține atenția în acest context, aceea că Iisus a petrecut 17 ani învățând și călătorind – în India? în Egipt? în Tibet? ‑ înainte de a‑și începe misiunea printre oameni. Nu poate fi o întâmplare că Sadoveanu i‑a „oferit“ lui Kesarion același timp de cunoaștere și experiență, pregătitoare pentru asceza ce avea să vină. O viziune care trimite și la arcana 17, Steaua, din jocul divi- natoriu de Tarot, al cărei simbolism include metamorfoza, renașterea interioară sub influența cosmică. Scriitorul nu o pomenește explicit pe aceasta, subînțeleasă, ci alte două arcane majore, pe care Kesarion i le înfățișează împărătesei Irina a Bizanțului, într‑un moment de mare cumpănă pentru imperiu:
Se îndreaptă către tablele care poartă număr 13 și 15. Doamnă, destinul celui la care cugeți cu mâhnire și durere e scris aici și nu-l poate schimba nimeni decât Dumnezeu.
-Semnul lui 13 arată moartea? s‑a înfricoșat V Ș‑al lui 15, pe Demon?
-Moartea nu‑i decât un popas, slăvită Doamnă, i‑am răspuns. Ceea ce pare un sfârșit nu‑i decât alt început.9
Scena ilustrează cum nu se poate mai limpede prăpastia dintre lumea profană, ruptă de înțelesurile cuprinzătoare, relaționate cu legile naturii și cu cele cosmice, lumea care nu mai știe a „citi“ literele ființiale, și lumea inițiaților, a celor care nu au pierdut firul invizibil al țesăturii revelate prin semne. Vasilisa Irina privește superficial arcana 13, cea fără de nume, care figurează Moartea ca un schelet cu o coasă. Kesarion însă, întărit în cunoașterea dobândită în cei șapte ani de studii egiptene, știe că dincolo de acest prim nivel de lectură, arcana este, de fapt, un simbol al vieții sub semnul schimbării și al transformării, chiar dacă metamorfoza presupune și pierderea cuiva sau a ceva drag. Arcana 13 îi vorbește mai curând lui decât împără- tesei, el fiind cel care se pregătește să‑și sacrifice iubirea mundană. La fel și Arcana 15, Diavolul, care încifrează relațiile noastre cu ceilalți, dar și cu noi înșine, prin intermediul imaginației, al iraționalului, al inconștientului colectiv și al pulsiunilor primare. De noi depinde dacă reușim să canalizăm această energie extraordinară în mod creativ și nu distructiv. Dincolo de aparențe, și arcanele Tarotului ne aduc aminte că, în fond, nu există simbol univoc și că acea dinamică a contrariilor și a contradictoriului de care vorbea Stéphane Lupasco nu ostenește nicicând.
De fapt, întreaga spiritualitate a acelei părți de lume transmite fundamental același mesaj. În Alexandria egipteană, în care se amestecau la început de mileniu filosofi gnostici, gânditori creștini, mistici de toate orientările, în acel ținut îmbibat influențe multiple, moartea intră și iese familiar din viață, într-o continui- tate de esență, schimbătoare fiind doar stările ei. Iar învierea în duh trebuia să se săvârșească tot în această viață, stă în puterea omului să o facă, în măsura în care nu privește moartea ca pe un liman definitiv. E ceea ce reiese și dintr-o scriere gnostică de mare valoare, deși nu a fost reținută de canon, Evanghelia după Filip (70b): „Cei care spun că vor muri mai întâi și apoi vor renaște se înșală; trebuie să primească renașterea în timpul vieții lor. […] Mai bine spune că Spiritul este acest Trup și că Lumina este acest Trup. Și Logosul este de asemenea acest Trup. Deci, tot ce ai menționat nu este decât acest Trup. Iar omul trebuie să se înalțe exact în acest Trup, din moment ce totul există în El.“10
Dar să revenim o clipă la magnetica arcană 17, Steaua, nedeslușită în textul sadovenian, dar ratașabilă, la rândul ei, paradigmelor tradiției ezoterice universale, mai ales că deschide drumul spre înțelesurile posibile ale numărului 8. Cartea de tarot 17 prezintă acel moment când noaptea se topește în zori, sub lumina pătrunzătoare a unei stele centrale mari, înconjurată de șapte stele mai mici. Opt stele, așadar, pentru eternul reînceput al fiecărei zile, pentru renașterea întru lumină.
„Egipteanul“ (sau „Străinul“, cele două apelative folosite pe toată durata șederii lui Kesarion în Bizanț) știa prea bine despre ce e vorba ‑ „La Egipet m‑am născut a doua oară“11 – căci atât egiptenii antici, cât și esenienii, apoi francmasonii utilizau luceafărul ca simbol al renașterii. Multe dintre Textele piramidelor (357, 929, 935, 1707) fac referire la Horus ca luceafăr, iar hieroglifa egipteană care îl desemnează are ca sens literal „cunoaștere divină“. Kesarion Breb urmărește această stea în momentele cruciale ale existenței sale, căci, după ce s-a împărtășit din marile misterii egiptene și a străbătut tărâmul morților, învie, precum Horus și luceafărul, trezindu-se dintr-o moarte temporară și simbolică, accedând la un nou statut de cunoscător inițiat, capabil de a deveni al 33-lea Deceneu. Dar în acest punct mai intervine o nuanță capitală, ignorată până acum de comentatori, după știința noastră. La finalul inițierii în misteriile egiptene, omului îi rămâne umbra, cum reiese din încheierea acestui ritual emblematic oficiat de un preot Sem:
„“Nu se mai află nimic pieritor în el“ – „(Transformarea) în umbră“. Când Sem se ridică, se presupune că readuce cu el pielea‑lințoliu, umbra, adică sufletul renăscut al defunctului“12. Această umbră (reprezentată, de pildă, în mormântul lui Seti I) palpită de viață nouă, infuzată de harnicele albine, care apar și pe șorțurile masonice până în secolul al XIX‑lea, „pielea‑leagăn“ fiind apoi înlocuită, în ritualurile masonice, cu lințoliul.
Or, de câte ori apare luceafărul, în textul sadovenian, umbra e și ea prezentă: „Atunci se aprinse deasupră‑i, în cerul asfințitului, luceafărul. Străinul privi cu luare‑aminte propria‑i umbră, care se alegea pe valurile alinate, alungindu‑se către Dafne.“13 E aproape imposibil să nu zboare gândul și la valențele umbrei în optica lui Jung, care a zăbovit îndelung asupra acestei figuri arhetipale complexe, ce nu se lasă nici ea interpretată univoc, trimițând mai curând spre acea zonă a numinosului, dar din perspectiva regăsirii unității originare, prin integrarea ei în această compoziție opozitivă care constituie totali- tatea ființei.14 Fără umbră, sinele nu ar putea fi real, nu s‑ar reîntregi și metamorfoza la care aspiră viitorul Deceneu nu s‑ar împlini.
Iar înainte de ultima întâlnire cu nesortitul ei Kesarion, împărătița
Maria își întoarce privirea spre cerul în asfințit: „Acolo scânteia lucea- fărul. O umbră se desprinsese de la un țărm singuratic și venea pe luciul Propontidei către dânsa.“15 Clipa revelației era aproape…
Pitagoreic vorbind, nu există numere compuse, deci, dacă îl reducem pe 17 la 1+7=8, intrăm într‑o altă sferă de interpretări tradiționale, ce ne duce spre faimosul tetraktys, dar și spre teoria dublei tetrade ca bază a lumii vizibile a lui Empedocle. 8=2+2+2+2 este o formulă atât de plăcută ochiului și urechii, încât pitagoreicii i‑au spus „Armonie“. Cu timpul, s‑a conturat ideea că opt e aducător de puteri vindecătoare, de întinerire, devenind atributul Mântuitorului la începuturile creștinismului. Clement din Alexandria susținea chiar că: „Cel pe care Christos îl înviază la viață se află sub semnul lui opt.“16
Mergând însă mai înapoi în istorie, pe firul Tradiței, ajungem la „cauza primă“ a tot ce există, care poartă cele mai diverse nume în religiile și mitologiile lumii, în conformitate cu aspectul principiului creator care prevalează. Unul dintre aceste nume este Thoth, divi- nitatea pe care grecii au preluat‑o sub numele de Hermes. Întreaga înțelepciune și cunoaștere omenească la vechii egipteni apare ca un dar al zeului cu cap de ibis. Thoth își avea reședința la Hermopolis magna, marea cetate‑templu a lui Hermes, al cărei nume egiptean, Schmun, înseamnă chiar opt. „Thot însuși a fost numit «stăpân al numărului opt»“17, iar cetatea sa era privită ca o replică a cetății spiri- tuale (precum „Ierusalimul ceresc“).
Sadoveanu dovedește că nu este străin de această cheie hermeneutică, completată de‑a lungul veacurilor și statuată, prin octogon, ca simbol al „lumii intermediare“, căci, așa cum precizează René Guénon, cupola sau bolta circulară (desemnând lumea cerească) nu poate fi așezată direct pe o bază pătrată (pătratul sau cubul raportându‑se la pământ), deci, pentru a permite trecerea de la una la cealaltă, este nevoie de o formă intermediară între pătrat și cerc, aceasta fiind îndeobște octogonul. „În creștinism, forma octogonală este cea a vechilor baptisterii, care reprezintă și ele un loc de tranziție, prin care trebuie să se treacă pentru a merge dintr‑o lume în cealaltă.“18
Și iată că, în Bizanț, Kesarion Breb își face adesea veacul în preajmă „sfintei mănăstiri a Octogonului“19, niciodată desemnată după numele ei real de Biserica Sfinții Sergius și Bacchus. Această splendidă biserică, decorată cu mozaicuri bogate, a fost construită în 527 sub stăpânirea lui Iustinian și este mai cunoscută sub numele de Mica Sfânta Sofia. Particularitatea construcției rezidă în aceea că planul ei arhitectural este un octogon înscris într‑un dreptunghi, iar în interior se află o coloană octogonală cu două etaje. Sofia cea octo- gonală. Octogonul îi amintește lui Kesarion că tranziția spre o stare superioară a conștiinței nu s‑a încheiat, iar Sofia, cum frumos spune André Scrima, este „cel mai «ecumenic» nume al lui Dumnezeu, Sofia necreată: modelul transcendent și unanim prin excelență, oglindit mai întâi în cosmos și apoi în străfundul inimii umanității.“20
Una din proprietățile principale ale symbolon‑ului e capacitatea de a‑și transmite atributele sub înfățișări similare, fără ca sensul profund să‑i fie alterat. La fel cum Deceneu, în întruchipări succesive, a ipostaziat figura arhetipală a înțeleptului preot în veac, perpetuând o funcție sacerdotală, mediind între divin și mundan, tot așa s-au transmis, pe filiera Tradiției, și simbolurile vegetale ale cunoașterii și continuității, ale veșnicei învieri. În timp, ele au căpătat diverse forme, de la mirtul purtat de preoții din Heliopolis la vâscul druizilor, de la ramura de dafin a lui Apollo la salcâmul care o înlocuiește în inițierea masonică, sau în tradiția creștină a Floriilor. Creanga a fost mereu o metonimie a Arborelui vieții, fără rădăcini telurice, punctând inițierea în sensul unificării disjuncției dintre cer și pământ. Fragment întreg dintr‑un copac răsturnat, potrivit Vedelor: „Lumea, smochin etern, își înalță rădăcinile spre cer, își întinde ramurile asupra abisului“, punte subtilă și protectoare între lumi, unitas multiplex, „iar creanga de aur pe care Virgiliu a pus‑o în mâna lui Enea nu are altă origine.“21 De ce de aur? Pentru că cheia „marilor mistere“, care deschide spre stările superioare, a fost dintotdeauna de aur, asociată soarelui și luminii directe, în vreme ce cheia „micilor mistere“, a lumii noastre temporale, e de argint, guvernată de lună și de lumina ei reflectată.
Și de ce creanga de aur? Cum bine știm, James Frazer stăruie să identifice creanga de aur cu vâscul22, planta aeriană care crește în stejar și ale cărei frunze de un verde pal devin cu timpul aurii, simbioză în care René Guénon, mergând pe etimologia celtică a cuvântului compus druid, vede îmbinarea cunoașterii spirituale cu puterea temporală întru stabilitate verticală, la fel ca în Sfinxul egip- tean23. Creanga de aur permite astfel deschiderea unor porți spre tărâmuri periculoase prin care omul nu poate păși fără o călăuză neșovăitoare, care să îmbine cele două elemente asociate vâscului – forța și înțelepciunea ‑, ceea ce poate explica de ce Virgiliu a ales acest simbol celt drept model al crengii de aur cu care Enea coboară în Infern în căutarea părintelui, deși mitologia vâscului nu era neapărat familiară spațiului latin. Virtuțile sale magice au fost însă considerate adjuvanții cei mai prețioși în lupta cu umbra, încă o dovadă a porozității frontierelor spațiale sau civilizaționale în fața forței iradiante universale a arhetipurilor.
Prin urmare, considerăm că ar fi simplificatoare și neconformă cu spiritul sadovenian o lectură a romanului Creanga de aur doar pe firul Turner‑Virgiliu‑Dante‑masonerie, și a experienței lui Kesarion Breb în Bizanț doar prin analogie cu pogorârea în Infern. Majoritatea exege- zelor par să nu se poată desprinde de aceste jaloane, deși limitele sau chiar incongruența unor asemenea analogii sunt evidente. De ce ar trebui să ne gândim imediat la tabloul omonim al lui Turner și doar la acea dumbravă a Dianei de pe malul lacului italian Nemi, unde succesiunea preoțească se obținea printr‑un sângeros ritual care implica, ce‑i drept, o creangă de aur, când tot ceea ce se petrece și întreg miezul discuțiilor de pe muntele sacru al dacilor, între preotul păgân al lui Zamolxis și urmașul său, depășesc cu mult cadrul îngust al unei fațete a simbolului, străină în fond spiritului scrierii sadove- niene? Și nu e, oare, redundantă analogia Bizanț‑Infern, devreme ce Kesarion, care a trăit șapte ani în Egipt, a avut cu siguranță de înfruntat acest gen de moarte simbolică fără de care nu ar fi primit inițierea? Iar faptul, deja semnalat, că această creangă de aur apare o singură dată în romanul lui Sadoveanu, nu ar putea să ne orienteze lectura spre un orizont mai larg, acela al nostalgiei începuturilor, al învierii și nemuririi împărtășite prin iubire, al unicității în multiplicitate, despre care pomenea și Vasile Lovinescu24?
Creanga e una, e Unu. Kesarion se întoarce din ținuturile unde a cunoscut lumina pentru a oficia, simplu, legământul iubirii care se rupe de lume pentru a intra în veșnicie: „Iată, ne vom despărți. Se va desface și amăgirea care se numește trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, în afară de timp.“25 Printr‑o curioasă punere în abis, un transfer de forță magică, am putea spune că această ramură sacră, care a fost tăiată cu o secure de aur din arborele vieții, se transformă la rândul ei în secure care taie lanțurile mundane și dăruiește zborul.
Și profesorul Stamatin, și înțeleptul din munte, și Kesarion Breb, și Platon din Sakkoudion sunt tot atâtea „didascalii“ într‑un ingenios scenariu inițiatic, ce invită la reflecție asupra unei neîntrerupte și neîngrădite Tradiții autohtone și universale, generată de un același principiu de descifrare a semnelor, care permite înfrățirea inițiaților în limba mută, dar atât de grăitoare a simbolurilor. Alexandru Paleologu e cu totul îndreptățit să susțină că, departe de a fi fost doar un natu- rist disprețuitor de civilizație, Sadoveanu „vede în natură dinamica elementelor, infinita pulsație, generatoare și devoratoare, a vieții universale. Natura e pentru el o « epifanie » a misterului cosmic“26, construind mereu forme noi cu nenumăratele articulații flexibile ale universului. În slova lui, simbolurile circulă liber, religiile păgâne se întâlnesc cu duhul creștin și cu felurile alte savori spirituale, fără a se încurca unele pe altele, dimpotrivă, împletindu‑se într‑o complemen- taritate deschisă, inclusivă, spărgând ziduri canonice, fie ele exo‑ sau ezoterice. În rostirea lui Kesarion, această concluzie sună așa:
Mărturisesc că spiritul lui Dumnezeu s‑a întrupat: aceasta este treimea către care trebuie să ne plecăm, dar, în afară de această alcătuire a cugetului omenesc și deasupra ei, stă curat și în sine ceea ce este etern, cuprinzând ființa și neființa. A stat și va sta în afară de orice. Despre acest abis nu se poate spune și nu se poate gândi nimic.27
1 Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, București, Editura Mihail Sadoveanu, 2019, p. 145.
2 Frithjof Schuon, Despre unitatea transcendentă a religiilor, București, Humanitas, 1994, p. 53.
3 Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 21.
4 Bătrânul de pe muntele sacru „stătea orb, însă numerele de aur continuau să clipească sub bolta frunții lui, scriind misterios timpurile“. (Ibidem, p. 8)
5 Ibidem.
6 Ibidem.
7 Ibidem, p. 103.
8 Pierre Lory, “Afin de voir la voix de Dieu“. In Horizons Maghrébins – Le droit à la mémoire, N°41, 1999. Jorge Luis Borges et l’héritage littéraire arabo-musulman / Le soufisme en Occident Musulman, pp. 67‑72; doi: https://doi.org/10.3406/horma.1999.1840https://www.persee.fr/doc/ horma_0984‑616_1999_num_41_1_1840; consultat pe 1.12.2020
9 Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 107.
10 Evanghelia după Filip, și comentarii de Vladimir Antonov, 2008, p. 13, http://docplayer.net/53277427‑Evanghelia‑dupa‑filip.html; consultat pe 2.12.2020.
11. Ibidem, p. 70.
12 Alexandre Moret, Misteriile egiptene, București, Herald, 2006, 41.
13 Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 118.
14 „L’image de Dieu a une ombre. Le sur‑sens est réel et projette une ombre. Car qu’est‑ce qui pourrait être réel et physique sans posséder une ombre? L’ombre est le non‑sens. Elle est sans force et n’existe pas par elle‑même. Mais le non‑sens est le frère inséparable et immortel du sur‑sens.“ („Imaginea lui Dumnezeu are o umbră. Suprasensul este real și proiectează o umbră. Căci ce anume ar putea fi real și fizic fără să aibă umbră? Umbra este nonsensul. Ea nu are putere și nu există prin ea însăși. Dar nonsensul este fratele nedespărțit și nemuritor al suprasensului.“)
C.G. Jung, Le livre rouge, https://www.cgjung.net/livrerouge/extraits.htm; consultat pe 3.12.2020.
15 Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 120.
16 in Bindel, Mistica numerelor, București, Herald, 2002, p. 220.
17 Ibidem, 214.
18 René Guénon, Simboluri ale științei sacre, București, Humanitas, 1997, pp. 264, 266.
19 Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 92.
20 André Scrima, Prefață la Frithjof Schuon, Despre unitatea…, 12.
21 Jacques Étienne Marconis de Nègre, Le rameau d’or d’Éleusis: contenant l’histoire abrégée de la maçonnerie, son origine, ses mystères…, Paris, 1861, 58.
22 James George Frazer, Creanga de aur, I, București, Minerva, 1980, p.4.
23 René Guénon, Autoritate spirituală și putere temporală, București, Herald, 2010.
24 Vasile Lovinescu, Creangă și creanga de aur, București, Cartea Românească, 1989, p. 21.
25 Mihail Sadoveanu, op. cit., 155.
26 Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, București, Cartea Românească, 2006, p. 52.
27 Mihail Sadoveanu, op. cit., p. 40.
Bibliografie
Raymond ABELLIO, La Bible document chiffré, Tome I et II, Paris, Gallimard, 1946.
- BINDEL, Mistica numerelor, București, Herald, 2002.
Henri BLANQUART, Les mystères de la nativité christique, Paris, Robert Laffont, 1973.
Radu CERNĂTESCU, Literatura luciferică, București, Cartea Românească, 2010.
René DESCOMBES, Les Carrés magiques. Histoire, théorie et technique des carrés magiques de l’Antiquité aux recherches actu- elles, Paris, Vuibert, 2000.
Matila C. GHYKA, Le nombre d’or, Paris, Gallimard, 1959. James George FRAZER, Creanga de aur, vol. I, București, Minerva, 1980.
René GUÉNON, Simboluri ale științei sacre, București, Humanitas, 1997; Autoritate spirituală și putere temporală, București, Herald, 2010.
Vasile LOVINESCU, Creangă și creanga de aur, București, Cartea Românească, 1989.
Jacques Étienne MARCONIS DE NÈGRE, Le rameau d’or d’Éleusis: contenant l’histoire abrégée de la maçonnerie, son origine, ses mystères…, Paris, 1861.
Alexandre MORET, Misteriile egiptene, București, Herald, 2006. Alexandru PALEOLOGU, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, București, Ed. Cartea Românească, 2006.
Frithjof SCHUON, Despre unitatea transcendentă a religiilor, București, Humanitas, 1994.
Sitografie
René Descombes, « À propos du carré magique d’Albrecht Dürer (1514) », Bibnum [En ligne], Calcul et informatique, mis en ligne le 01 février 2016, URL : http://journals.openedition.org/bibnum/563; consultat pe 28.11.2020.
C.G. Jung, Le livre rouge, https://www.cgjung.net/livrerouge/ extraits.htm; consultat pe 3.12.2020.
Pierre Lory, “Afin de voir la voix de Dieu“. In Horizons Maghrébins – Le droit à la mémoire, N°41, 1999. Jorge Luis Borges et l’héritage littéraire arabo-musulman / Le soufisme en Occident Musulman, pp. 67‑72; doi: https://doi.org/10.3406/horma.1999.1840https://www.persee.fr/doc/horma_0984‑616_1999_num_41_1_1840; consultat pe 1.12.2020.
http://docplayer.net/53277427‑Evanghelia‑dupa‑filip.html; consultat pe 2.12.2020.