„Epistole către Ovidiu/Letters to Ovid/Lettres a Ovide“, Editor ION CODRESCU… LIVIA BUZOIANU – Ovidiu Mereu/ Semper Ovidius… EVELINA CÎRLIGEANU – Înscrisuri… FLORENTINA NICOLAE – Gloria va fi eternă…/ fama perennis erit… DIANA DOBRIȚA BÎLEA – Inedit și inefabil… CORINA‑MIHAELA APOSTOLEANU – Voi trăi!/ Vivam!… CONSTANTIN C. DABA – Despre Ovidius, cu admirație -… LIVIU FRANGA ‑ Poetului, cu dragoste…

Premiul „Cartea Anului“ acordat de
Filiala „Dobrogea a Uniunii Scriitorilor
din România pe anul 2023“

**Epistole către Ovidiu / Letters to Ovid / Lettres à Ovide,**

Editor ‑ Ion Codrescu, Prefață ‑ Cătălina Popescu, Cuvânt de întâmpinare ‑ Gabriela Creția, Cuvânt înainte, ilustrații, copertă și prezentare artistică ‑ Ion Codrescu, Editura Eikon, București, 2023, 252 de pagini.

Ovidiu Mereu / Semper Ovidius

Recent a apărut la Editura Eikon din București cartea Epistole către Ovidiu, cu versiunile titlului în engleză și franceză: Letters to Ovid, Lettres à Ovide, semnată de Ion Codrescu. Este o apariție‑surpriză din mai multe considerente: reînvierea (sau reafirmarea), cel puțin în spațiul românesc, a interesului pentru poetul latin; conținutul cărții și identitatea expeditorilor. Volumul reunește treizeci de scrisori semnate de autori diferiți și treizeci și trei de lucrări de grafică executate de Ion Codrescu. Autorii scrisorilor sunt nume de referință din mediul universitar, scriitori, publiciști, artiști plastici, cercetători, editori, din mai multe țări europene – România, Franța, Marea Britanie, Spania, Suedia, dar și de pe alte continente – Japonia, Statele Unite, Canada. La rândul lui, editorul și autorul cărții, Ion Codrescu, este un nume cunoscut în țară și peste hotare: artist plastic cu peste cincizeci de expoziții personale, profesor de istoria artei și de artă contemporană, autor de poezie haiku și autor a optsprezece cărți de poezie, eseuri și pictură haiga. Cartea se deschide cu un citat din Kenkō: „Este atât de bine să stai singur, lângă o lampă, cu o carte deschisă în fața ta și să comunici cu cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată“. Este comunicarea unei trăiri (sau retrăiri), dincolo de orice formă scrisă sau orală, în care cititorul se regăsește sau se caută, se raportează la o realitate virtuală, reține elemente care i se par comune și mai face un pas în propria‑i cunoaștere. Dialogul (sau monologul) interior capătă expresie în forma lui scrisă sau iconografică. Ambele forme se regăsesc în acest volum și ele corespund unei căutări (și recunoașteri) ideale: aceea de a găsi „pictură în poezie și poezie în pictură“.

Cartea a apărut la capătul unor „exerciții de admirație“ și ale unor întâlniri pe care autorul și editorul ei le‑a avut, în etape diferite ale vieții, cu opera lui Ovidiu. Acestea au însemnat o temă de cercetare -„Spațiul poetic ovidian – literatură și pictură“; un proiect „Ovidiana“ și apoi ideea unui volum Epistole către Ovidiu (idee enunțată la sfârșitul anului 2022 și realizată în timp record, spre sfârșitul anului 2023). La ediția din noiembrie a târgului de carte Gaudeamus din București, volumul s‑a bucurat de o primă lansare, urmată la scurt timp de o a doua lansare la Constanța, la Biblioteca „I. Roman“. Scrisori‑invitații au fost trimise de autor la prieteni și cunoscuți „din cele patru zări“, care „l‑au citit și apreciat pe Ovidiu“. Și motivația a fost următoarea: „prin această antologie dorim să echilibrăm relația între misivele scrise de Ovidiu și scrisorile pe care trebuia să le primească la Tomis“. Ion Codrescu nu și‑a propus o publicație academică, ci a dorit ca aceasta să fie „o carte cu epistole scrise pentru un prieten pe care nu l‑am văzut de mult timp, dar pe care ni‑l imaginăm aproape de noi“. Invitația presupune un joc, ale cărui piese sunt tocmai aceste scrisori fictive. Ideea de joc (ludus) este acceptată și ea stă la baza actului de creație. Ovidiu însuși a exersat „joaca de‑a iubirea“ în poezia din tinerețe; „jocul cu poveștile mitologice“ în Metamorfoze, trecând treptat la poezia „doctă și jucăușă“ din Faste și, la final, la poezia tristă a exilului. A fost, pe rând, lusor amoris („cântăreț șăgalnic al dragostei“, cum îl traduc dicționarele), doctus poeta (poet erudit) și tristis relegatus (trist condamnat la relegare). Poezia însă, exersată fie ca joc, fie ca terapie, a fost forma permanentă de exprimare a trăi- rilor umane, pentru că adevărata și recunoscuta temă a poeziei sale este umanitatea. Ovidiu e întrebat chiar dacă poveștile sale despre zei și eroi nu sunt, în mod ironic, un ingenios mod de a dezvălui ce înseamnă să fii cu adevărat uman.

Temele abordate sunt diverse. Notele din biografia poetului, unele reale, altele inventate, se întâlnesc cu altele din biografia personală a expeditorilor scrisorilor. Se derulează amintiri, se face apel la pagini din jurnal. Sunt create scenarii, dialoguri imaginare cu poetul; i se pun întrebări („ubi es beate vir, felissime“?, „la ce te gândești“?). Citim scrisori trimise ca „de la poet la poet“, de la „exilat la exilat“; scrisori în care expeditorii își fac cunoscută identitatea și altele, scrise în numele unei iubite din tinerețe, din partea soției, din partea lui John Milton, și a fiicei sale, din partea Didonei, regina Carthaginei. Se fac exerciții de traducere și exerciții de fotografiere; se aduc citate din scrisori din diferite epoci sau îi sunt trimise creații personale. Ovidiu este ghidat de autorii scrisorilor care îi sunt adresate în spații culturale noi și în perioade diferite, în poezia medievală japoneză, în Londra secolului XVII sau în secolul XVIII francez. I se vorbește de modernism, de poezia haiku, de apropieri culturale. Odată cu scrisorile traversăm un spațiu geografic divers: de la Tomis, care mai înseamnă și „acasă“, la Roma, tot „acasă“, și în Italia; din Ithaca (o Roma pentru Ovidiu?) în Canada sau din America în insula lui Achile, Leuke. Parcurgem o realitate populată de ființe mitologice, în care Lumea Nouă, America, este percepută ca ținutul Hesperidelor, iar România ca o Demetra de aur. Sunt evidențiate laturi ale personalității lui Ovidiu: Ovidiu – poet; Ovidiu – psiholog al sufletului feminin; Ovidiu – om al Europei. Și pentru ca ideea de joc să nu fie uitată într‑o scriere serioasă, pe lângă numele poetului apar și termeni de ultimă generație: entertainment, influencer.

În planul creației ovidiene sunt marcate conexiuni și apar ușoare transparențe ale unei critici literare („hiperbolele tale au și scop de captatio“). Este evidențiată relația dintre muzică și poezie sau dintre muzică și mitologie; aflăm în termeni consacrați de „simfonia cuvin- telor“ și „repertoriu mitologic“. De la joc de cuvinte (hostis/hospes; „străin“/„oaspete“, unde primul termen are și sensul de „dușman“) aflăm și de particularități proprii limbii române care înnobilează, în traducere, cuvintele latine („a omeni“, „înzeit“). Scrisorile devin astfel creații literare care promovează o artă poetică. Autorii lor recurg la opoziția de termeni („necondamnându‑te la moarte te sortesc nemu- ririi“; „multe ai pierdut, ai primit însă nemurirea“). Sunt subliniate forța și rolul poeziei: poezia face viața mai frumoasă, eliberează spiritul și „te ancorează în sânul speciei tale“. Ovidiu este „mai mult decât un spirit liber, este un spirit care eliberează“.

Temele majore ale poeziei ovidiene – metamorfozele și exilul – sunt evidențiate dintr‑o perspectivă nouă, modernă; una globală (Ovidiu a creat o nouă istorie a lumii prin „Metamorfoze“) și alta (sau altele) particulare: metamorfoza cuvintelor în imagini, metamorfoza stărilor sufletești (metamorfoza interioară); schimbarea percepției (când aventura devine exilul căutat, iar Pegasul înaripat devine dragon); schimbările spațiului geografic și schimbările omenirii din perspectivă istorică; evoluția limbii este tot o metamorfoză („limba în care îți scriu nu seamănă cu cea a barbarilor“), iar mesajul scrierii (se înțelege, al cărților) poate fi altul („niciodată scrisoarea primită/ nu e aceeași cu epistola trimisă“).

În tema exilului au fost identificate mai multe forme, în etape istorice diferite: exilul forțat, exilul căutat; exilul (modern) ales ca refuz de revenire în țară; exilul – ca respingere (și care face din fiecare om un exilat); exilul – ca stare biologică; exilul – ca ficțiune; exilul – ca o a doua naștere (se înțelege o metamorfoză, o redevenire a individului), exilul interior (sau sentimentul exilului).

Ovidiu este introdus în realitatea contemporană, în care omenirea se vede plasată „la întretăierea tuturor drumurilor“, când vorbim de creatori, dar și de roboți, de „lumea războaielor“, dar și de „lumea mașinilor“. Ideea schimbărilor (metamorfozelor) este constatată pe scară umană, socială și planetară; se vorbește de „vârsta de plastic, de carbon, de vârsta informaticii și a poluării“. Ștințele umaniste au și ele de suferit: cititorii de limbă latină „se numără cu sutele într‑o lume de miliarde“. Se fac apropieri între opera lui Ovidiu și curen- tele și problemele secolului XXI: Heroidele – și mișcările feministe; Metamorfozele – și schimbările climatice și sociale; poezia exilului (cu sentimentele de abandon și izolare) – și pandemie. Poetul însuși ar fi făcut „act de reziliență sau rezistență“ „făcând să i se audă vocea sa de om și libertatea de scriitor“. Desigur, este o perspectivă în limita jocului anunțat, pentru că autoarea scrisorii (Isabelle Jouteur), în dialogul imaginar cu poetul, îi spune amuzată: „Nu‑mi imaginez ce strategie ai fi adoptat dacă ai fi avut la îndemână un telefon mobil sau acces la rețelele de socializare“.

Ovidiu a supraviețuit datorită operei sale și prin creațiile artistice pe care le‑a inspirat – în pictură, în muzică, în fotografie și cinema- tografie. Imaginea finală este aceea a unui poet în viață („după 2000 de ani încă ești viu“), a cărui metamorfoză ultimă „a fost cu siguranță nemurirea“. Și cutremurător este răspunsul Nimfelor ca un ecou biblic: „De ce îl cauți printre morți pe cel viu? Nu‑i aici. (Quid quaeris viventem cum mortuis ? Non est hic.) Îl găsești în scrierile sale înțelepte“. Sau, într‑o formulă mai laică, în care contrariile nu se exclud „Ovide n’existe plus, mais Ovide existe encore“. Recunoașterea sa o extragem dintr‑o scrisoare trimisă din Franța de Anca Dan: „Nullius alius te illustrior ad ista sinistra litora Ponti vixit“ (tradusă cu un plural de reverență de către autoare: „Sunteți cel mai faimos locuitor al Pontului Stâng din toate timpurile“.) Ovidiu aparține culturii universale, dar în spațiu geografic tomitan strălucirea lui este „înzeită“ (divină), „nu o poți vedea în întregime și nu o poți atinge“.

Imaginile semnate de Ion Codrescu în acest volum sunt tot scrisori. În limbaj propriu ele vorbesc de transformări (metamorfoze) ale timpului și spațiului; leagă vechiul (adâncul) de nou; copacul de clep- sidră; structura frunzei de textura pânzei (să fie pânza de păianjen, Arachne?). Întâlnim schimbări de imagine, imagini hibride sau natura văzută altfel (corabia‑scoică, copacul‑corabie, copacul‑victorie). Ele transmit pe rând tristețe, singurătate, speranță. „Așteptând un mesaj de la Roma“ (titlul unei gravuri), pe un țărm înalt se află poetul și copacul; în final rămâne doar copacul („Copacul singuratic la țărmul Mării Negre“, un alt titlu). Aflăm imagini simbol – trepte care urcă (sau coboară), porumbei prizonieri sau zburând, ochii din adâncuri (ochii Mării Negre) și ochiul păsării. Spațiul geografic este cel cunoscut poetului – Roma, Tomis, Pontul Euxin, Sciția Mică. Uneori în acest spațiu apar imagini statuare ale poetului, siluete umane, imaginea muzei (Corinna), peisaje urbane, peisaje marine, țărmuri. Recurente sunt marea, țărmul, copacul (o poezie haiku altfel exprimată). Imaginile transformă discursul poetic într-un discurs plastic. Este forma de expri- mare artistică pe care Ion Codrescu o practică cu succes, deopotrivă în literatură și artă.

Concepția cărții este una nouă: scrisorile sunt în limbi diferite; au fiecare un rezumat; sunt ordonate alfabetic după numele autorilor.

Prezentarea volumului (Cuvânt înainte, Prefață și Cuvânt de întâm- pinare) este făcută în limba română și engleză. La sfârșit, tot în română și engleză sunt notele despre autori. Conceperea coperții, de la imaginea – simbol a poetului „Departe de Roma“ – la aprecieri semnate de Ioana Pârvulescu și de autori ai scrisorilor, fac din acest volum o carte dorită, o carte de cunoaștere și reflecție (o carte a sufletului și a minții) și, deși recent apărută, o carte de colecție.

LIVIA BUZOIANU

Înscrisuri

A existat în cotidianul constănțean un moment din rumoarea postdecembristă când puteai citi în vitrine „Avem ovizi mici“. Pe atunci, vânzătorii de suveniruri, fără pretenții de legatari ai culturii locale și cu instinctul elementar al comerțului turistic, fixau într‑o agramație caragialiană simbolul urbei tomitane și te îndemnau să‑l iei acasă. Astăzi „Avem ovizi mici“ ar fi considerat, poate, un înscris ingenios din registrul comicului publicitar, un instrument de marketing, o glumă prin care antreprenorul îi face complice cu ochiul turistului estival. Și asta după doar 30 de ani. Contextul receptării unui text îi reconfigurează, știm, semnificația, așa că orice înscris se deschide relecturii perpetue, iar cu cât între mâna care scrie și ochiul care citește se aștern durate mai largi, cu atât mai captivantă devine experiența descifrării lui.

„Epistole către Ovidiu“ ne provoacă la o astfel de experiență, dar prin intermediul scriiturilor telescopate: poezia lui Ovidiu este citită afectiv de contemporanii noștri, cărora noi le citim scrisorile trimise lui cu poștalionul eternității. Veche de când lumea scris‑cititului, epistola se dovedește a fi în continuare o specie discursivă generoasă, nu lipsită de capcane și riscuri, însă inepuizabilă în capacitatea ei de a intermedia cele mai spectaculoase întâlniri între conștiințe, psihologii, suflete ori limbaje. Poate fi platformă de polemică sau, dimpotrivă, vector de „laudatio“. Adeseori este pretext pentru introspecții și confesiuni. Adeseori camu- flează, relaxându‑le, expozeul teoretic, impulsul către conceptualizare, privirea filosofică. La fel de des dezvăluie nevoia scriptorului de a se raporta la destinatar printr‑un soi de „egografie“. Până la urmă, orice scrisoare este, nu‑i așa, un autoportret.

Relevant în toate aceste direcții, volumul „Epistole către Ovidiu“ editat de Ion Codrescu este o carte de așezat în bibliotecă pe raftul cu lucrări pe care trebuie să le ai la îndemână fiindcă vei reveni asupra lor. Textele de deschidere ale editorului, apoi scrisorile înseși, redactate de intelectuali din varii domenii, din generații și culturi diferite, ne oferă ocazia de a experimenta pluriperspectivismul multidisciplinar asupra figurii biografice și artistice a marelui antic, într‑o manieră declarat neacademică, deci cu atât mai seducătoare.

Grafica, rarisimă prin calitatea compozițiilor realizate de Ion Codrescu pentru a însoți textele, este ea însăși un discurs care invită la popasuri reflexive. Prin „Epistole către Ovidiu“ suntem conduși într‑un spațiu de sincretism al artelor, ca în Antichitate.

Pășind în el, avem și impresia calității de martori ai lucrărilor dintr‑un sit arheologic, în care se procedează la fine pensulări de straturi pentru a înlătura prejudecățile, sedimentele scolastice și stere- otipurile, până se ajunge la strălucirea artefactului – personalitatea lui Publius Ovidius Naso în basorelief, pe fundalul epocii sale.

De ce o astfel de arheologie culturală?

„Am dorit să fie o carte cu epistole scrise pentru un prieten pe care nu l‑am mai văzut de mult timp, dar pe care ni‑l imaginăm aproape de noi“, ne pregătește editorul într‑un preambul care expune contextul proiectului său. Într‑adevăr, prietenia intelectuală și comuniunea întru artă, atașamentul emoțional și vertijul călătoriei în timp se desprind din cele 30 de epistole spre a‑l călăuzi chiar și pe cititorul străin de clasici, pe nelatinist, la împrietenirea cu Poetul.

Dar, dincolo de multele evidențe legate de originarea culturii tomitane în creația lui Ovidiu, epistolarul inițiat de Ion Codrescu vine, poate, și din sentimentul că poetul fără mormânt pare că n‑a murit. A rămas aici într‑o încordată așteptare a grațierii și într‑o spovedanie tragică a deznădejdii. E viu, atâta doar că a trecut în regimul astral, diurn și nocturn în egală măsură, al manifestării. Răsare și apune cu soarele și cu luna, ne vorbește prin glasul stihiilor, plânge peste catacombele din subterana orașului. Pentru „curatorul“ volumului, Poetul este o prezență.

În acest sens, privirea autobiografic‑retrospectivă a lui Ion Codrescu ne arată că întâlnirea sa cu Ovidiu a stat de la început sub semnul monumentalului. Unul statuar și pur decorativ mai întâi, în drumul zilnic al copilului către școală, către casă, pentru ca apoi, treptat, să se constituie într‑un centru abstract al deschiderilor sale culturale. Volumul pe care l‑a inițiat și îngrijit pare o metaforă a acestui drum individual și public deopotrivă, un drum de o viață, între un „acasă“ intim, arhetipal, din mitologia copilăriei și „școala“ care l‑a construit ca artist plastic și scriitor.

Chiar ideea de a realiza un astfel de volum nu vine oare din nevoia de a umaniza monumentalul? De a da viață, privire și glas, precum Pygmalion, statuii tomitane din panteonul imaginarului său?

Ion Codrescu a creat astfel cadrul unor interferențe nu doar culturale și civilizaționale, ci și profund umane. Aici stau față în față gustul clasic pentru monumental, armonie și unitate cu fragmentarismul minoritarist actual, spiritualitatea de sorginte mitologică și pragmatismul utilitarist, daimonii artistului antic și demonii contemporaneității. Dar și neliniștile, dramele și căutările existențiale din tiparul etern al omenescului.

Epistolari de prestigiu, cu voci distincte, se destăinuie despre punctele de inflexiune ale vieții lor (momente care le fundamentează cariera, impasuri și renașteri, exiluri – Carmen A., Ruxandra Cesereanu, Cătălina Popescu), se recunosc în personajele ovidiene, își evocă metamorfozele. Fac un consistent comparatism estetic (Ars amandi și haiku‑ul – Jean Antonini, Metamorfozele și pictura lui Tițian – Ion Codrescu, Ovidiu și Homer – Phil Cousineau, arta iubirii în culturile romană, greacă și niponă – Itō Isao, poetizarea dorului în vechea lirică japoneză și în creația lui Ovidiu – Lars Vargö), pun în discuție condiția umană, reluând anticul memento mori („Orice am face, ajungem în vortex“ – Florin Balotescu) ori damnarea („exilul este o cămașă a lui nessus de care nu te mai poți despărți“ – Ioan Stanomir) sau fenomenologia eului și a limbajului (Ruxandra Cesereanu: „Când eram mică am crezut că sunt o piele cuvintele“), îl omagiază pe destinatar ca edificator de topoi culturali (Stéphane Barsacq, Anca Dan, Fatima Díez‑Platas, Claudine Tamborini, Radu Vancu: „Practic, nu există imagine culturală a exilului mai puternică decât cea reprezen- tată de tine. Grație Ponticelor, tu ai devenit le chef de file european al acestei uriașe tradiții.“), ca precursor al artelor moderne (Martin Winkler – imaginarul ovidian și narațiunea cinematografică) ori ca magister personal (Jean‑Luc Lévrier, Cristina Bogdan: „Mi‑ai fost insulă în copilărie, carte în adolescență și leac de dragoste la prima tinerețe“; Doru Căstăian: „Hărțile femininului s-au extins în mințile noastre aspre, de bărbați, datorită ție.“).

Ovidiu e convocat să ne contemple în datele noului mileniu (Isabelle Jouteur, Doru Căstăian, George Cornilă: „Noul Tartar e o călătorie cu metroul la șapte dimineața“) și să ne inspire soluții la maladiile sufletului contemporan („Puțini îți mai citesc versurile pentru că foarte puțini mai citesc versuri“ – Angelo Mitchievici). E purtat prin Tomisul construit de urmașii barbarilor pe pietrele călcate cândva de el (George Cornilă, Ovidiu Dunăreanu, Angelo Mitchievici), prin Roma de azi (John F. Miller) ori pe Insula Leuke, palimpsest al civilizațiilor (Yoshiro Sakamoto), gratulat („vine poșta târzie cu scrisori de la băștinași/ să‑ți dea mulțam că le‑ai înființat literatura“ – Andrei Codrescu) și consolat cu argumentele posterității („doar exilul a făcut din tine Părinte fondator al nostru și simbol al condiției esențiale a Artistului“ – Doina Jela).

Epistolarii se imaginează tovarăși de școală și de tinerețe ai lui Ovidiu (Gabriela Creția, „fata din Dacia“), soția rămasă în îndurerată neputință la Roma și vestitorul tardiv al grațierii (Marco Fraticelli), fiica cea mică a poetului, scriindu‑i tatălui excomunicat și John Milton, împărtășindu‑și suferințele exilului (Mandy Green).

Acest joc al dialogului din postumitate, care e, de fapt, un monolog orientat către o epocă revolută, revelează, însă, și toate despărțirile de maestru, toate părăsirile, toate trădările noastre. Încercăm să recon- stituim imaginativ un modus vivendi asamblând rudimente biografice și referințe istorice sau arheologice, dar experiența organică a viului ne rămâne, totuși, inaccesibilă. Monologăm către o entitate ficțională dintr‑o lume ficțională, reprezentată – cum s‑ar putea altfel? – prin filtrul epistemei de azi.

Cui îi vorbesc, așadar, autorii epistolelor? Unei galerii de chipuri și identități numite generic Ovidiu: unei efigii antice, unui spirit tutelar al Constanței, personajului istoric dintr‑o intrigă de Curte, personajului turistic, profesionistului dezinhibat al iubirii, geniului aruncat barbariei getice ca la câini. Desigur (și mai ales), acelei conștiințe creatoare de artă și transfiguratoare de mituri care a lăsat omenirii un tezaur inspirațional. În subsidiar, rămâne întrebarea dacă omenirea mai știe ce să facă astăzi cu el.

Dar dacă am întoarce ocheanul? Cum ar vedea, înțelege, evalua și, mai ales, literaturiza Ovidiu societatea secolului al XXI‑lea, pe omul/ transomul/ postomul secolului al XXI‑lea? Cât de comunicante își sunt realitățile despărțite de milenii? Sunt întrebări pe care (și) le pun mulți dintre autorii scrisorilor imaginare („Mă întreb cum ai privi tu lumile de azi, imperiile de pixeli.“ – Doru Căstăian).

Poate că ar fi lămuritor un al doilea volum al „Epistolelor“, în care Poetul să le răspundă corespondenților săi, cu subtilitatea ideației și frenezia imaginativă care îl caracterizează. Păcat, totuși, că limba lui e moartă. Sau nu? Ruxandra Cesereanu ne resuscitează optimismul:

„O limbă nouă este întotdeauna o limbă veche“.

EVELINA CÎRLIGEANU

Gloria va fi eternă… / fama perennis erit

Editura Eikon a oferit publicului, în anul 2023, o întâlnire neașteptată cu filologia clasică, reprezentată de Publius Ovidius Naso. Într‑un fel de album amicorum al zilelor noastre, treizeci de personalități din diverse țări și cu diverse specializări s‑au reunit în jurul unei efigii a culturii universale, la inițiativa artistului plastic Ion Codrescu, pentru a ne readuce aminte că valorile rămân neschimbate, indiferent de haina care le acoperă. Volumul pornește de la premisa că literatura și arta se susțin și se inspiră reciproc; coordonatorul volumului evocă succesul pe care l‑a avut expoziția de pictură inspirată de lirica ovidiană, în jurul căreia s‑a strâns un număr mare de persoane interesate, astfel că acest succes a reprezentat motorul de căutare a „prietenilor“ lui Ovidius, ca să parafrazez o sintagmă care ne trimite la Cicero. De altfel, ideea apare invocată chiar în „Cuvântul înainte“, în care este prezentat scopul principal al volumului: „Am dorit să fie o carte cu epistole scrise pentru un prieten pe care nu l‑am mai văzut de mult timp, dar pe care ni‑l imaginăm aproape de noi“ (p. 12). Imaginea semnată de Ion Codrescu, care însoțește textul introductiv, este cum nu se poate mai potrivită. Tradiția elegiacă romană reclamă o relație directă între natură și interiorul emoțional al poetului, așa cum vedem și la colegii de generație ai lui Ovidius, precum Tibullus și Propertius. Imaginea ne introduce în atmosfera peisajului natal pe care Ovidius îl evocă prin două elemente ale naturii, pământul și apa, îmbinate armonios, ca un ecou al iubirii împlinite, așa cum vedem în Amores sau în Ars amandi. Un erudit comentariu asupra evoluției liricii ovidiene, în consonanță cu experiențele biografice ale poetului, realizează Cătălina Popescu. Textul din secvența următoare apare ca un răspuns la întrebarea de tip Cui prodest?, cu care se deschide „Cuvântul de întâmpinare“ semnat de clasicista Gabriela Creția. În fapt, aceste scrisori către un prieten imaginar – al nostru, al tuturor – sunt o voalată invitație de a ne regăsi, de a ne descoperi într‑o biografie cu afinități Remarcăm acest lucru în epistola de debut, a sopranei Carmen A., în care se reîntâlnesc, pe alte dimensiuni, cu alte mize, dar tot în vremuri de cruntă dictatură, ars, carmen, error, tristețea despărțirii de familie, adaptarea la noi medii culturale.

Volumul cuprinde scrisori imaginare către Sulmonez, „expediate“ de către intelectuali de vârste și specializări diferite, de la filologie clasică, la arte plastice, film, științele comunicării, beletris- tică. Stéphane Barsacq sintetizează caracterul universal al poeziei ovidiene, calitatea sa de a ne face să ne regăsim în ea la orice vârstă și în orice timp (p. 63). Astfel, imaginea lui Ovidius capătă concretețe, poetul se metamorfozează pe rând în sursă de inspirație livrescă, prieten, spectator, coleg. Jean Antonini, George Cornilă, Florin Balotescu fac din iubirea pentru natură un element de apropiere spiri- tuală față de Ovidius: „Mais, c’est plutôt l’amour de la nature qui peut nous rapprocher“ („Dar, mai degrabă dragostea pentru natură este cea care ne poate apropia“, tr. n.) (Jean Antonini, p. 49); „Te vei face mare și câmp, sepulcru și grădină“ (Florin Balotescu, p. 57), „Nu trăiai într‑un port, ci în grota propriei țeste“ (George Cornilă, p. 98). Astfel, poeții se regăsesc sub semnul relației strânse între natură și stările emoționale, pe care o promovaseră poeții elegiac romani admirați de Ovidius și contemporani cu acesta. În același spirit, Doru Căstăian îi deschide poetului ochii spre ororile războiului și ale spațiului virtual, lipsit de consistență și de viață, din vremurile noastre, la fel cum din Kyoto, un cunoscător al liricii ovidiene, precum și al literaturii române, Yoshiro Sakamoto, împrumută ceva din tristețea poetului, observând contemporaneitatea. Ruxandra Cesereanu meditează la fragilitatea cuvintelor și la forța tăcerii, găsind afinități spirituale cu poetul aflat în starea de exilat. Cristina Bogdan și Ion Codrescu evocă descope- rirea poetului, în anii de școală, și redescoperirea lui la maturitate, cu surpriza revederii unui prieten vechi și drag. Contributori din alte țări, precum Jean Antonini și Phil Cousineau, evocă vizitele la Constanța și bucuria descoperirii spațiului geografic care a marcat lirica lui Ovidius în anii relegării sale. Dintre specialiștii români în limbi și literaturi clasice, am remarcat prezența elegantă a Gabrielei Creția, profesor emerit al Universității din București. În epistola sa imaginară, împletește destinul roman al Sulmonezului, cu cel al „fetei din Dacia“, de care îl leagă iubirea pentru viață, literatură, filosofie, teatru. Prietena își oferă ajutorul, sprijinul, face planuri de viitor, însă cuvintele ei ajung prea târziu la Pont. Poate intuim aici un regret intim al adevăratei expe- ditoare a scrisorii, din ce în ce mai singură în lumea atât de îndrăgită odinioară de Rafael, Aldo Manuzio ori Pico della Mirandola, pe care o regăsim evocată în scrisoarea lui John F. Miller. O altă clasicistă, Anca Dan, i s‑a adresat Poetului într‑o erudită scrisoare redactată în limba latină, în care regăsim aluzii la lirica ovidiană, precum mutatas formas ori lusor amator. Marco Fraticelli, evocând cu duioșie figura mamei sale sulmoneze, își imaginează că a descoperit ultima scri- soare a soției poetului, Fabia, pe care Ovidius nu a mai apucat să o primească. Doina Jela și mai apoi Isabelle Jouteur și Radu Vancu evidențiază „rodnicia nefericirii“, șansa lui Ovidius la a doua naștere, întru eternitate, ca genial poet elegiac. Ovidiu Dunăreanu îl invită să contemple noul Tomis, ca pe un spațiu în care poetul este mereu invitat și așteptat. Angelo Mitchievici tânjește după prietenia poetului, pe care îl admiră așa cum o făcea Plinius cel Tânăr față de Tacitus. Claudine Tamborini se transpune în figura tragică a Didonei, care, transgresând epocile, își găsește parcă liniștea pierdută, după ce constată că, grație lui Ovidius și Vergilius, nu a fost uitată de nimeni: „Tous les arts m’ont vénérée et à toutes les époques“ (p. 207). Finalul volumului epistolar oferă o serie de viziuni inter‑ și transdisciplinare asupra liricii ovidiene. Lars Vargö, specialist în historia și literatura japoneză, găsește puncte comune între lirica medievală niponă și elegiile ovidiene. Clasicistul american Martin M. Winkler (Martinus Philocinematographicus) îi arată lui Ovidius cum urmașii celor care priveau umbrele din peștera lui Platon au astăzi instrumente avansate de a reconsidera lumea, contemplând umbrele mișcătoare cu ajutorul unei camere de luat vederi. Este o fericită întâmplare că un banal criteriu alfabetic a făcut ca materialul profesorului Winkler să încheie seria epistolară. Prin referirile la impactul operei ovidiene asupra artei cinematografice, resimțim o invitație voalată de a reciti periodic versurile poetului. O vom redescoperi din diverse unghiuri, lumini, umbre, pentru a obține astfel, sinteza emoțiilor umane în deplinătatea lor, așa cum reușise prin cuvinte, Ovidius.

Demersul admirabil al artistului constănțean Ion Codrescu îl înclude pe coordonatorul volumului în rândul nemuritorilor prieteni erudiți ai lui Ovidius. Acest volum este un ecou al încrederii pe care o manifesta acum două mii de ani, la Tomis că, peste veacuri, versurile sale îi vor asigura gloria poetică: Etenim maiora libelli / Et diuturna magis sunt monimenta mihi (Tristia, III, 3).

FLORENTINA NICOLAE

Inedit și inefafil

O surpriză tare frumoasă a fost ivirea, în agora literară deopotrivă tomitană, națională și internațională, a cărții Epistole către Ovidiu (Ed. Eikon, 2023), al cărei editor și inițiator este profesorul Ion Codrescu, scriitor, grafician și cetățean al orașului în care cu mai bine de două mii de ani în urmă a fost relegat poetul roman Ovidiu. În urma unei scrisori‑invitații către cunoscuți și prieteni „din cele patru zări“ – care sunt îndemnați să‑și imagineze diverse scenarii, cu poetul latin în calitate de oaspete la cină, de partener la o plimbare prin fosta cetate Tomis, de poet citindu‑și poemele la un cenaclu, de confident pe teme personale și literare etc. –, au răspuns cu câte o „epistolă“ 30 de literați, buni cunoscători și admiratori ai creației lui Publius Ovidius Naso.

Ceea ce sporește valoarea acestei antologii și contribuie la ineditul proiectului este prezența a 33 de lucrări grafice de inspirație ovidiană realizate de profesorul Ion Codrescu, la care se adaugă alte trei, una aparținând unui autor necunoscut și două, unor semnatari ai scrisorilor incluse aici: o fotografie de Jean‑Luc‑Ramond și o acuarelă pe hârtie pictată de Claudine Tamborini. Dacă este (mai) ușor să exprimi niște gânduri, idei, emoții prin cuvinte față de cineva pe care l‑ai cunoscut doar citindu‑i creația, cum este să i te adresezi acestuia printr‑o scri- soare vizulă? Și totuși, pe lângă epistola‑confesiune, în care „rescrie“ inclusiv „însemnări“/fragmente de misivă adresate lui Ovidiu în 1968 și în 1993, Ion Codrescu compune acum 33 de scrisori vizuale, asupra cărora cititorul mai mult sau mai puțin avizat nu are cum să nu întârzie.

Voi insista pe aceste scrisori vizuale cu certitudinea că mulți dintre recenzenți vor pune accent pe epistolele scrise și voi face acest lucru ca un simplu iubitor de artă, fără o minimă pregătire în domeniu. Să vedem: câți ani sunt din 1968 și până în 2023, când a apărut această carte? Exact 55 de ani! 55 de ani în care profesorul Ion Codrescu îl are drept destinatar al emoției sale artistice pe Ovidiu! Cu atât mai grele de sens, de taine și de mărturisiri trebuie să fie, în consecință, „epistolele“ sale măiestrite în reprezentări grafice. Pe coperta cărții, în lucrarea „Departe de Roma“, îl vedem pe Ovidiu stând încremenit pe o stâncă în fața mării, ca un naufragiat așteptând minunea salvării. Vântul îi flutură toga precum ar bate în pânza nefolositoare a unei corabii rătăcite. Înaintea sa, valurile par să se ridice spre cer pentru a nu‑i permite să vadă dincolo, pentru a‑i suprima speranța. Valurile sunt însă în mare parte albe, lăsate astfel de artist pentru ca poetul să aibă pe ce‑și scrie jelania, dorul de patrie, de familie, de viața dinainte, neînțelegerea motivului „carmen et error“ aflat la baza exilului său. Prima compoziție din interiorul cărții poartă numele „Schimbare de peisaj“ și este inspirat aleasă pentru incipitul antologiei. Cu o linie de demarcație întreruptă între cele două peisaje – unul al Romei civilizate, celălalt, al Tomisului sălbatic – lucrarea reflectă trecerea lui Ovidiu dintr‑o lume în alta, de la bine la rău, de foarte sus (unde era iubit și adulat) undeva prea jos (unde îi devin însoțitoare teama și tristețea). Cea de‑a doua lucrare, „Rătăcind prin Sciția Minor“, accentuează sălbăticia spațiului de adopție. În lucrarea care îl reprezintă pe „Ovidiu la Roma“, îl vedem pe poet în togă și sandale, ținând în mână papirusul cu poemele sale, pregătit să citească și să încânte publicul, dar trist și mirat, ca și când ar fi văzut ceea cea nu trebuia să vadă, acea „error“ pentru care se crede că ar fi ajuns de fapt să fie exilat. În „Lumină și umbră la Tomis“, artistul îl așază pe Ovidiu în două ipostaze: una în lumina prezentului, cealaltă în umbra trecutului roman; în timp ce umbra se află sub o arcadă și are spectatori în față, Ovidiu exilat este reprezentat într‑un dreptunghi mai jos de umbra de sub arcadă, având în față un scaun pe al cărui spătar este proiectat un bust, poate o zeitate, la un loc cu rugăciunea, cu sentimentul singurătății și cu nevoia de a se întoarce la ai săi. „Spre Insula lui Ovidiu“ m‑a dus cu gândul la lucrarea lui Botticelli, Nașterea lui Venus. Un pâlc de arbori subțiri, rânduiți perfect, astfel încât par scoica din care iese zeița Venus, așteaptă în drum, poate să‑l renască pe cel care va scrie pe peticul de pământ care se vede în mijlocul mării, conform legendei, „Tristele“ și „Ponticele“. O lucrare complexă este „Înlănțuire și eliberare“. Trupul omului poate fi înlănțuit, dar sufletul? Mai multe păsări devin trup cu ceva – cu o casă, cu un copac, cu drumul, cu omul etc. – și zborul le este imposibil. Dar este între ele o pasăre mare, albă, cu aripile întinse, liberă sau eliberatoare, simbol al speranței. „Copacul‑corabie“, pe jumătate rupt de furtunile și de valurile potrivnice, a cărui rădăcină a devenit corabie, tot speranță și vis de eliberare înseamnă. Aș mai aminti lucrările „Iubire pietrificată“, reprezentându‑i pe Ovidiu și pe femeia iubită, „Ochii Mării Negre“ – valuri din ale căror „orbite“ ies priviri reci, indiferente sau ostile, „Amintiri din Roma“, în care Ovidiu ne apare în toată splendoarea de la curtea împăratului, „Așteptând un mesaj de la Roma“ – Ovidiu aflat în compania unui copac la fel de singur și de bătut de vântul neprielnic ca și el, pe o stâncă înaltă în fața mării, „Gânduri către Corinna“ – un chip de femeie care, la rândul ei, îl visează pe amantul pierdut, sau „Copacul‑victorie“, cu trup de femeie, cu brațele ridicate și cu dantelele fluturând ca un stindard, dar cu trăsături distorsionate, care nu pot ascunde suferința.

După ce ai văzut asemenea lucrări, fiecare cu un mesaj puternic, deconspirând totodată stările prin care a trecut artistul Ion Codrescu în timp ce le‑a creat, un artist care l‑a venerat încă din copilărie pe Ovidiu grație profesoarei sale de pictură, Modi, după ce te‑ai încărcat cu emoția sa – a celui care afirmă că „Tițian a vizualizat în compoziții de o frumusețe unică ceea ce ai spus tu [Ovidiu, n. n.] prin cuvinte în unele pasaje din Metamorfoze. (…) a reprezentat în pictură ceea ce înțelegem dincolo de cuvinte sau ceea ce nu se putea spune prin versuri. (…) mi‑am dat seama cât de profund a înțeles trăirile personajelor tale. (…) Fiind în fața picturii Diana și Acteon, am avut impresia că Tițian te‑a pictat pe tine în chipul lui Acteon care, fără să vrea, vede ceea ce nu trebuia să vadă“ –, ai nevoie de timp pentru a trece la epistolele scrise de oameni de litere care au trecut prin propriul filtru opera, viața suferința, mărirea și decăderea poetului latin. Toți i s‑au adresat ca unui om drag, iar unii s‑au imaginat în pielea unor personaje precum: Marcia, „fata din Dacia“, iubita din tinerețe a poetului (Gabriela Creția), Livia, ultima sa soție, Didona, regina Cartaginei (Claudine Tamborini), poetul englez John Milton și fiica acestuia, Deborah Milton, (Mandy Green). Ovidiu Dunăreanu își începe scrisoarea amintindu‑i cu recunoștință poetului latin: „Tu ești primul mare poet al lumii care ai cântat în poemele tale ținuturile noastre de la Pontul Euxin“. Andrei Codrescu, adresându‑i‑se, „Dragă Nasu“, vorbește astfel despre proiectul la care facem referire: „poșta târzie cu scrisori de la băștinași/ să‑ți dea mulțam că le‑ai înființat litera- tura“. Jean Antonini evocă întâlnirea sa de la Constanța cu poeții care scriu haiku, când a vorbit despre importanța iubirii în poezia lui Ovidiu și despre cât de puțin prezentă este aceasta la maestrul haikuului, Bashō. Florin Balotescu se adresează poeților „de atunci, de acum, din viitor“ cu eseuri filozofice profunde, străbătute de lirism. George Cornilă îi face un portret memorabil poetului: „…ți se vede fruntea înghețată sub care se zbat, ca niște viermi, închipuiri și căutări de rost, ți se văd șanțurile adânci săpate în chip, ți se vede gura strâmbată de mâhnire, cu buzele crăpate tânjind după falern. Nasul tău adulmecă mirosul tare și sărat al nesfârșirii. Ochii tăi mari și umezi, umbriți de arcade proeminente, parcă mereu într‑o căutare însetată a ceva ce par să nu găsească, ochi de Acteon (…) tu, cu sângele lui Enea în vine, prăbușit ca Icar, așteptat acasă ca Ulise (…). Nu trăiai într‑un port, ci în grota propriei țeste“. Doina Jela vorbește despre condiția artistului, un exilat indiferent unde trăiește acesta, deoarece simte „că nu este de aici, ci din altă parte, ca un extraterestru. Totul i se pare aici trist și sfâșietor, comparativ cu lumea de unde vine“ și mărturisește: „Pentru mine, jurnalul tău cu geți fioroși, bărboși, certați cu igiena e mai expresiv și mai memorabil decât parada frumuseților spilcuite ale Romei de până atunci“. Pe de altă parte, Angelo Mitchievici, sincer, pragmatic, nu ocolește adevărul: „Puțini îți mai citesc versurile pentru că foarte puțini mai citesc versuri. Într‑un fel, ai parte de liniște“. Iar Yoshiro Sakamoto, scriindu‑i poetului despre LEUKE, Insula Șerpilor, îl informează despre războiul care a cuprins astăzi acel loc, ca și despre Tomisul de azi, aflat „din nou sub influența războiului“. I‑au mai scris lui Ovidiu epistole interesante, care te țin cu sufletul la gură: Carmen A., Stéphane Barsacq, Cristina Bogdan, Doru Căstăian, Ruxandra Cesereanu, Phil Cousineau, Anca Dan, Fatima Diez‑Platas, Marco Fraticelli, Itō Isao, Isabelle Jouteur, Jean‑Luc Lévrier, Cătălina Popescu, Ioan Stanomir, Radu Vancu, Lars Vargö, Martin M. Wrinkler.

Știm că Publius Ovidius Naso a trimis scrisori de la Tomis la Roma, „Tristele“ și „Scrisori din Pont“ fiind dovezi în acest sens, dar nu știm însă la câte dintre acestea i s‑a răspuns. Probabil la foarte puține, ceea ce înseamnă că poetul a rămas neconsolat. Editorul Ion Codrescu – o persoană caldă, plăcută, luminoasă, fină, un poet care ani de‑a rândul a sondat în adâncimile sufletului, operei și vieții confratelui Ovidiu – nu putea să nu îndulcească această situație nedreaptă. Iată cum își motivează demersul în invitația către cei care aveau să devină expeditorii scrisorilor: „prin această antologie, dorim să echilibrăm relația între misivele scrise de Ovidiu și scrisorile pe care trebuia să le primească la Tomis“. Inefabilă mângâiere, pe care sperăm că Ovidiu, de acolo, dintre zei, a primit‑o cu bucurie.

DIANA DOBRIȚA BÎLEA

Voi trăi! / Vivam!

Obiectul numit „carte“ a reprezentat, de la apariția sa, o provocare a imaginației, a spiritului, a ideilor și, nu în ultimul rând, a meșteșugului de a transforma hârtia într‑un mijloc de exprimare a autorului.

Poezii, eseuri, romane, proză, corespondență, note de călătorie, dramaturgie, o întreagă diversitate de forme literare, cu rostul de a crea o punte între autori și cititorii lor și de a provoca „dialogul“ vital înțelegerii literaturii ca artă a cuvântului și expresie a cugetului.

Dacă ar fi să ne imaginăm întreaga literatură a lumii ca un imens „ocean“ de litere, pagini și inspirație, cel mai greu ar fi să extragem doar un nume a cărui rezonanță să fie la fel de puternică și în vremea sa, dar și în prezent. Cu toate acestea, „afinitatea electivă“ ne va conduce către autorul (sau autorii) care lasă cele mai adânci urme în conștiința proprie sau conștiința colectivă a locului din care venim sau a seminției din care facem parte. Publius Ovidius Naso este pentru noi românii și mai cu seamă, pentru noi constănțenii un astfel de nume.

Ar fi greu de imaginat orașul de la țărmul de mare fără prezența acestui scriitor extraordinar al lumii vechi și moderne. Universitatea, prin numele pe care îl poartă, statuia care îl reprezintă, având o „soră geamănă“ la Sulmona, locul de naștere al poetului, cea mai veche revistă a urbei, la sfârșitul secolului al 19‑lea și începutul de secol 20, toate aceste simboluri ale prezenței lui Ovidiu la Constanța amintesc de șansa coloniei grecești și apoi a micii așezări romane de a‑l primi și găzdui pe marele relegat al Romei.

Publius Ovidius Naso își întorcea mereu gândurile către orașul etern și spera în clemența lui Augustus care îl alungase fără votul prea- labil al Senatului. Carmen et error îl aduseseră pe un țărm îndepărtat, la marginea Imperiului, lângă o mare învolburată și mai cu seamă într‑o climă rece, atât de diferită de tot ce era plăcut la Roma. Poetul scria, scria continuu epistole de la Pontul Euxin, cu speranță și tristețe, cu toată înțelepciunea pe care schimbarea destinului i‑a adus‑o. Prin scrisori le vorbea prietenilor, îi vorbea soției, de fapt lumii întregi, peste veacuri, odată cu publicarea gândurilor lui, în atâtea limbi.

Dar cum ar fi să ne imaginăm că Ovidiu însuși ar primi scrisori de la acei autori, care, printr‑un „exercițiu de admirație“, vor să îi devină prieteni și să îi îndulcească exilul, prin vorbe alese, cu meșteșug? Cum ar fi să afle poetul de la ei despre frământările și gândurile generațiilor care i‑au urmat, care își doresc să îl încredințeze de afecțiunea și atașamentul lor și să‑i mărturisească tainele inimii lor?

Profesorul, artistul, graficianul de excepție Ion Codrescu a ales să fie „vocea“ tuturor celor care îi transmit poetului tot ce ar fi vrut să‑i spună, dacă l‑ar fi întâlnit pe străzile pietruite ale vechiului Tomis și ar fi întârziat în agora, completându‑și ideile unii altora.

Cartea pe care editorul Ion Codrescu o oferă cititorilor și admiratorilor operei ovidiene „rivalizează“ prin aspect cu unele dintre cele mai elegante apariții editoriale ale momentului1. Alb și negru, lumină și umbră, vechi și nou, sunt mărcile unei cărți care impresionează de la început prin multitudinea de autori din întreaga lume care au acceptat să participe la acest proiect inedit și să devină astfel „corespondenții“ lui Ovidiu, pentru eternitate. Cuvântul de întâmpinare semnat de Gabriela Creția cuprinde un exercițiu de imaginație al modului în care Ovidiu trăia și participa la viața tumultoasă a Romei, unde poetul se afla în centrul atenției. Desigur că în contextul unei literaturi critice despre viața și opera lui Ovidiu este dificil să adaugi un text care să spună lucruri inedite și să provoace o reacție a cititorilor, dar, așa cum subliniază Gabriela Creția, fiecare pune o cunună virtuală de flori la soclul statuii poetului, și, astfel, se materializează veșnicia celui omagiat.

Așa cum spuneam, autorii din volum aparțin mai multor continente, vin din culturi variate, cu toate că elementele comune ale discursului lor duc cu gândul la rădăcinile culturale ale omenirii și la modul în care imaginea poetului s‑a reflectat în gândirea umanității. Elveția, Franța, SUA, Canada, Marea Britanie, Japonia, România, Suedia, Spania au creat și re‑creat o hartă a lumii ovidiene și au respirat același aer al întâlnirii virtuale cu poetul. Autorii sunt: universitari, jurnaliști, scriitori, muzicieni, regizori de film, artiști, scriitori (treizeci la număr) și fiecare dintre ei își găsește locul în acest concert fără precedent și dă mărturie de spusele poetului Vivam („Voi trăi“). Este meritul lui Ion Codrescu de a cataliza gândurile și trăirile intelectuale ale unor autori care altfel poate nu ar fi avut șansa de a se întâlni într‑un proiect literar. În același timp, este foarte important că autorii epistolelor către Tomis sunt diferiți ca profesie, întrucât ei asigură particularitățile necesare de receptare a prezenței operei ovidiene. Pentru cei mai mulți dintre ei, poetul este „dragă Ovidiu“, și aceasta atrage după sine tonul colocvial, cald, apropiat, uman, de care benefi- ciază cititorii volumului. Distanța temporală și locală nu mai constituie nici un fel de impediment, e doar „un amănunt“ istoric, fiindcă timpul este un continuu și doar convențiile îl separă. Ovidiu este diferit de noi, cei contemporani, căci vene dintr‑o lume cu alte cutume, dar este oare atât de îndepărtat pe cât pare? Dacă citim epistolele din volum, nu mai avem această impresie. Ovidiu pășește gânditor, din nou, pe străzile Tomisului și se oprește să reflecteze la rândurile prietenilor lui de peste veacuri. Apelul la evenimentele istorice din timpul lui Ovidiu, la persoanele și personajele despre care se vorbește în opera lui, aduc o întreagă lume în prezent și exercițiul de imaginație devine și mai puternic.

Ar fi dificil să individualizăm un autor sau altul, căci am nedreptăți fiecare pagină pe care intelectualii de seamă participanți la volum au scris‑o cu dedicație și talent. Nostalgici sau mai ancorați în prezent, autorii au încercat să trăiască vechiul și noul în același timp și să cânte, odată cu Ovidiu, oda iubirii. Nu ar fi putut face altfel! Nu ar fi putut ignora puterea hipnotică a versurilor ovidiene care au devenit simbolul unora dintre cele mai frumoase trăiri umane.

Scrisorile către Ovidiu nu au avut nevoie de vreo adresă de poștă: toată lumea știe cine este Publius Ovidius Naso, poetul de la Tomis.

Ion Codrescu a legat țărmurile, traversând continente și amintindu‑ne că poetului nu i s‑a aflat mormântul nici până acum, pentru că despre el se poate afirma :Vivit!

CORINA-MIHAELA APOSTOLEANU

Toată admirația editurii „Eikon“ și tipografiei în care a fost realizat volumul.

Despre Ovidius, cu admirație

Dacă un admirator al lui Ovidius ar lansa, din nou, pentru semenii săi invitația de a‑i trimite vestitului poet latin o epistolă imaginară, sunt sigur că s‑ar găsi multe sute de doritori să comunice astfel cu această personalitate a literaturii latine, poetul Romei și al Tomisului.

Modelul scrisorilor imaginare nu este nou. L‑a inventat Propertius prin elegia sub formă de scrisoare „Aretusa către Lycotas“, dar cel care l‑a introdus cu adevărat în literatura epistolară de acest tip este, de fapt, Ovidius cu celebrele Heroides (Eroine), adică scrisori de dragoste trimise de vestite personaje feminine soților sau iubiților: Penelopa lui Ulise, Phedra lui Hypolit, Hermiona lui Oreste, Didona lui Aeneas etc.

Aceste personaje legendare sunt niște femei îndrăgostite al căror suflet stăpânit și tulburat de pasiunea iubirii își dezvăluie satisfacția pentru iubirea împărtășită și suferința pentru situația în care se află, departe de ființa iubită sau fără dragostea acestuia.

Cred că volumul „Epistole către Ovidiu“, apărut în 2023 la Editura Eikon, sub îngrijirea profesorului Ion Codrescu, este una dintre cele mai reușite publicații despre marele poet latin.

Dintre cele 30 de epistole aș remarca scrisorile doamnei Gabriela Creția, ale Ancăi Dan, precum și ale profesoarei și artistei Claudine Tamborini din Franța, ale latinistului Jean‑Luc Ramond și, bineînțeles, ale românilor Ion Codrescu, George Cornilă, Ovidiu Dunăreanu și Cătălina Popescu.

Frumusețea chipului, dublată de tonul cald al vocii, precum și de eleganța gesturilor pe care le‑au admirat generații de studenți și nu numai s‑au mulat perfect pe adolescenta din Dacia, îndrăgostită de Ovidius, care a devenit din lusor tenerorum amorum, un adevărat actor amoris, lăsându‑i amintiri de neșters.

La fel, Anca Dan, pe care am avut cinstea s‑o cunosc și s‑o jurizez cu ocazia unui concurs Ovidianum, m‑a impresionat prin textul unei scrisori rostite în graiul latinesc, așa cum numai în studenție am auzit de la prof. univ. N.I. Barbu sau, apoi, la o ședință de cerc la Muzeul de Arheologie din Constanța de la prof. univ. N. Lascu, unul dintre cei mai renumiți ovidologi din lume în acele timpuri.

Și ceilalți autori de scrisori mi‑au plăcut pentru cultura lor și pentru priceperea de a sublinia moștenirea culturală a lui Ovidius și, mai ales, pentru „găselnița“ lor specifică unor astfel de scrisori.

Trei cetăți îl revendică pe marele poet latin: Sulmona – locul nașterii, Roma, unde a cunoscut împlinirea poetică, de la Amores până la Metamorfoze și Tomisul – locul unde și‑a petrecut ultimii ani din viață și unde a compus Tristia – 5 cărți și Epistulae ex Ponto – 4 cărți, care cuprind, în total 95 de scrisori / elegii. Cele mai multe dintre scrisorile acestor culegeri sunt adresate soției, prietenilor, personajelor influente inclusiv lui Augustus, dușmanilor sau cititorilor.

Dintre acestea, 13 scrisori grupate în primul volum, Tristia, și 19 scrisori grupate în Epistulae ex Ponto cuprind informații de‑o valoare documentară deosebită despre Tomis și locuitorii lui, ca de exemplu: Tristia, III,10 – cu o descriere detaliată despre iarna la Tomis, Tristia, III,12 – cu o comparație între primăvara la Tomis și la Roma, Tristia V,7 sau V,10 – cu informații interesante despre „barbari“, adică despre locuitorii Tomisului (barbari și greci).

Din Pontice, sunt interesante informațiile din scrisorile I,2 și I,5, adresate lui Maximus, despre viața la Tomis, scrisoarea III,1, adresată soției, pe care o îndeamnă să stăruie pe lângă Augustus și pe lângă Livia ca să‑i obțină iertarea sau măcar să‑i schimbe locul exilului, scrisoarea III,8 către Maximus, însoțită de un dar ales – o tolbă cu săgeți și scrisoarea IV,13, către Carus, în care povestește despre succesul pe care l‑a avut în fața ascultătorilor geți, când le‑a citit un poem scris în limba lor în care l‑a lăudat pe Augustus, iar geții i-au strigat că trebuia de mult să fie chemat la Roma, precum și scrisoarea IV, 19 în care poetul își exprimă dragostea către tomitani: „eu vă urăsc pământul, dar vă iubesc pe voi“. De altfel, poetul subliniază în toate poeziile sale că nu s‑a plâns decât de frigul aspru și de atâtea năvăliri și că nu oamenii cetății, ci locul îi este urât.

Personal, eu văd în Ovidius nu numai un mare poet elegiac, ci și un reporter deosebit. Dacă un reporter ar prezenta un ținut sălbatic sau un ținut înghețat, și‑ar impresiona cititorii, ascultătorii sau privi- torii folosind imagini potrivite cu cele mai sălbatice locuri. Dacă ar transmite dintr‑un război, ar folosi imagini potrivite pentru a descrie barbaria sau nelegiuirile atacatorilor față de pierderile, distrugerile sau suferințele pe care le îndură cei atacați. Și cred că nimeni dintre cei care citesc, văd sau ascultă asemenea relatări nu l‑ar acuza pe reporter că fabulează.

La fel, și Ovidius se plânge că a fost exilat la marginea imperiului, departe de Roma, cât de sălbatice, de nesigure și de friguroase erau aceste locuri, cum trăiau și ce limbă vorbeau tomitanii, în ce relații erau cu poetul latin și care era starea de spirit a acestuia.

Cele mai multe informații sunt despre condițiile climatice, caracterizate prin ierni aspre, cumplite, din pricina frigului, care smulge acoperișurile și doboară la pământ turnurile înalte, iar marea îngheață până departe.

Astfel de informații și altele de felul acestora sunt, într‑adevăr, cumplite, dar și în zilele noastre trăim asemenea ierni în care gerul ascuțit îngheață marea și lacul, iar vântul năprasnic doboară la pământ copaci și acoperișuri.

În aproape toate scrisorile, clima aspră este asociată cu atacurile barbarilor care dau năvală pe caii lor iuți și jefuiesc totul, făcând nesi- gură viața locuitorilor. Dacă avem în vedere atacurile rusești în Ucraina și războaiele neîntrerupte din Orientul Mijlociu, imaginile oferite de scrisorile lui Ovidius nu ni se mai par exagerate.

Din admirație pentru Ovidius, în anul 1993, împreună cu colegele mele de limba latină de la Liceul G. Călinescu, am decis organizarea unui concurs național, deschis elevilor care studiau în liceu opera poetului latin – CERTAMEN OVIDIANUM PONTICUM.

De‑a lungul existenței sale concursul OVIDIANUM a cunoscut mai multe etape. Mai întâi, în anul 2002, am stabilit împreună cu condu- cerea liceului Ovidio din Sulmona, locul unde se desfășura un concurs similar, inițiat în 1997, ca o echipă de două eleve să reprezinte liceul nostru la CERTAMEN OVIDIANUM SULMONENSE. Participarea noastră la concursul din Sulmona a fost un succes și în fiecare an după aceea am primit invitația de a participa la acest concurs.

Începând cu anul 2005, CERTAMEN OVIDIANUM PONTICUM a crescut în valoare, devenind criteriu de admitere la concursul de la Sulmona, la care țara noastră participa cu șase concurenți.

La rândul nostru, în anul 2018, am reușit să avem la concursul nostru o echipă de elevi din Sulmona.

În ultimii trei ani, CERTAMEN OVIDIANUM PONTICUM nu mai e pe val. Mai întâi, timp de doi ani „a fost exilat“ la Botoșani, într-un loc despre care Ovidius sigur nici nu a auzit, iar în anul 2023, acest concurs s‑a desfășurat la Tulcea, localitate despre care Ovidius vorbește vag doar de două ori în toată opera sa.

Previziunile sunt sumbre. Indiferența autorităților locale, inclusiv a Ministerului Educației și neimplicarea ISJ Constanța și a cadrelor didactice care predau limba latină îl condamnă pur și simplu la pieire.

Pentru mine însă, organizarea acestui concurs dedicat lui Publius Ovidius Naso constituie unul din cele mai frumoase lucruri care mi s‑au întâmplat în cei peste 50 de ani de carieră didactică.

Prof. CONSTANTIN C. DABA

Poetului, cu dragoste

…sau când statuile, ca și cărțile, sînt și altceva decât rodul artei spre delectarea privirii

Un oraș

Pentru oricare dintre noi, Constanța înseamnă mai mult decât un oraș de la malul românesc al mării. Mai ales că nici nu este singurul de acolo. Cum nu este nici singurul din arealul dobrogean, cel suprapus, cândva, cumva, peste deja prea îndepărtata provincie romană a “Sciției celei Mici“, latina Scythia Minor. Pentru noi, cei care purtăm amprentele Istoriei impregnate, dincolo de memoria colectivă, în sufletele generațiilor traversând milenii, Constanța este mult mai mult decât orașul‑port spre multiple zări continentale și capitală a spațiului danubiano‑pontic. Constanța – Tomisul greco‑roman al începuturilor sale, al primordiilor antice – este singurul oraș românesc coborând rădăcini direct în elenitate, în romanitate și, prin ele, în medievitatea bizantină, aflată într‑o imediată și prietenoasă proximitate. Tot astfel cum, în aceeași medievitate, Constanța a găzduit întâlnirea multiplelor căi de acces și spații de germinare pentru culturile slavo‑orientale care s‑au încrucișat în primul mileniu al erei noi.

Fără nici cea mai mică umbră sau urmă de îndoială, Constanța este cel mai vechi oraș modern al României, cel care a adus la lumină și a pus în faptă vocația originară, etnogenetică, a sintezei: pornind de la plămada începută cu peste două milenii și jumătate în urmă, prin descinderea, succesivă, a alogenilor greci, apoi romani, peste stratul autohtonilor, și, străbătând mileniile și ajungând până în zilele de azi, în și prin creuzetul etnic al naționalităților, fie ele majoritare ori minoritare.

O statuie

Oricât am privi‑o ca dezvoltare urbană sub impulsurile unui meandrat și aglomerat destin, Constanța de azi, ca și cea de ieri, ca și cea din totdeauna, nu rămâne doar un oraș, cu toate perspecti- vele, dilemele și speranțele lui. Constanța are aerul ei, și acesta nu se confundă cu briza mării. În aerul urbei plutesc amintiri, natura și oamenii lasă indelebile urme, materiale – strânse ca relicve milenare în muzee și alte edificii culturale –, dar și spirituale. Din toate aceste urme respiră aerul Constanței, locul pe unde au trecut și au șezut, între mulți alții, și primii apostoli, primii propagatori, apoi primii organizatori ai creștinismului antic din colțul nord‑vest pontic euxin.

Dar aerul Constanței respiră și altceva. De mai bine de un veac și jumătate, peste întreaga așezare a acestui oraș marin plutește privirea unei statui. Ea se află în plin centrul spațiului urban, în piața care poartă numele statuii și‑i duce faima mai departe. Este bine cunoscuta statuie a poetului latin (al cărui nume în forma lui originară îl vom reda în cele ce urmează), poet care a fost primul și, extrem de probabil, și ultimul locuitor forțat al Tomisului greco‑get nu numai al vremii lui, ci și din întreaga eră și lume veche: Publius Ovidius Naso.

O statuie mai mult decât un simbol al Constanței. O statuie care îi întrupează și întruchipează spiritul. Este opera unui dublu milenar urmaș al latino‑romanilor din care se trăgea poetul antic însuși și fost locuitor al aceleiași Rome și Italii ca și Sulmonezul devenit, fără voia lui, primul și ultimul Tomitan latin: sculptorul Ettore Ferrari (1845, Roma ‑ 1929, Roma). El a plăsmuit și dăruit Constanței, spre finele veacului al XIX‑lea (1887), prin statuia poetului latin care veghează la marginea mării, chipul, făptura și spiritul cetății înseși de odinioară, de la încrucișarea ultimului mileniu vechi cu primul mileniu nou. Făptură gânditoare de piatră, de care Constanța, de atunci până astăzi și până în nesfârșiții veci, s‑a pătruns și s‑a contopit în totală intimitate. Și de care nu se va mai putea desprinde și despărți vreodată.

Un poet

Oricâtă istorie s‑ar strânge în ea și oricât de învolburat ne apare mersul orașului dinspre originile lui cele mai depărtate către azi, Constanța rămâne orașul unui poet. Destinul acestui poet s‑a contopit, din momentul descinderii sale obligate, cu destinul așezării primordiale a întemeietorilor, primii coloniști greci. Nu aceștia, însă, i‑au scris cetății istoria, nici ceilalți succesivi locuitori.

Cetatea cea mai strălucită de pe țărmul nord‑vestic al Pontului Euxin și‑a îngemănat destinul doar cu al primului (și ultimului, din câte știm) poet poposit vreodată pe meleagurile sale. Un poet urgisit de o voință imperială nu doar absurdă în perseverența persistenței ei, ci și tăcută. Căci despre cauzele profunde ale acelei voințe n-au vorbit niciodată nici emițătorul deciziei, primul principe (princeps) al Republicii devenite un metamorfozat imperiu, nici vreunul dintre membrii anturajului, intim (comites) sau mai larg (aula), al principelui, nici vreun istoric latin ori grec, păgân ori creștin, contemporan sau de mai târziu. Despre cauzele voinței și deciziei (edictum principis) luate de Octavianus Augustus n‑a vorbit, vag, decât victima însăși. Poetul. În două mari culegeri de elegii, care vor fi și ultimele lui creații. Or, poetul a preferat doar să numească aceste cauze – faimoasa sintagmă carmen et error – și să nu ofere și să nu intre în niciun fel de alte lămuriri sau, cu atât mai puțin, detalii. Restul rămâne, pentru posteritate, un uriaș depozit de supoziții și conexiuni.

Prea puține sînt, așadar, cetățile și orașele lumii, în care destinul

acestora, mica și marea lor istorie să ajungă consubstanțiale cu un segment oarecare, și acela redus, din viața unui om. A celui care nu prin naștere sau prin viețuire firească, ci ca urmare a unei expulzări și prin găsirea unui refugiu le‑a adus acelor locuri strălucirea cea mai nepieritoare. Iar întâmplarea ca omul acela să nu fi fost nimic altceva decât un poet – altminteri, cel mai cunoscut al vremii lui, cel mai iubit și cel mai citit în vremea lui și, apoi, intens și fecund, dincolo de marginile Lumii Vechi – face ca orașul ultimei sale plecări să devină matricea simbolică a destinului nepereche al Poeziei.

O carte

La începutul anului trecut, cam în această vreme, unul dintre cei mai pasionați cititori ai lui Ovidius, el însuși locuitor de multe decenii al orașului Poetului – artistul plastic, conferențiarul universitar și scriitorul Ion Codrescu –, din pioasă și indecantabilă iubire de Cetatea Tomisului și de zborul poetului latin odinioară acolo viețuitor, are și împărtășește ideea, nemaiîntâlnită în lumea literelor, clasice și moderne laolaltă, de a‑i invita pe iubitorii lui Ovidius, cunoscători ai operei lui, să‑și imagi- neze că i‑ar compune, fiecare dintre ei, Tomitanului câte o scrisoare, în orice limbă (de curentă și accesibilă circulație internațională, dar și, desigur, în limba română) ar dori să o facă.

În acea scrisoare, ei, filovidienii (cum îndrăznesc să‑i numesc, cu

un barbarism inventat în acest scop), ei, cei “veniți prea târziu“ (Angelo Mitchievici) i‑ar mărturisi și împărtăși Poetului “plecat prea devreme“ (id.) tot ceea ce ar crede de cuviință că l‑ar putea interesa, acum și aici, pe bardul relegat, dacă, să ne imaginăm, l‑ar fi avut ca oaspete, ca invitat, ca însoțitor într‑o plimbare, dacă l‑ar fi ascultat recitând într‑un cenaclu, dacă s‑ar fi întâlnit cu el “într‑un grup de scriitori, la un simpozion sau la un colocviu“2.

Astfel s‑a născut și a devenit realitate ideea – așa cum observam

mai sus, cu totul ingenioasă și nemaiapărută, din câte știm, vreodată, fapt subliniat și de unii dintre viitorii autori ai colectivei cărți3 – de a compune o “colecție de scrisori fictive“ (Isabelle Jouteur apud Ion Codrescu, ibid. p. 11), o carte capabilă să reechilibreze balanța epis- tolarului ovidian, cu cele 9 cărți ale sale de Tristium libri și Epistularum ex Ponto libri, dar, în schimb, cu absența totală a răspunsurilor vreunui destinatar, incluzând întreaga posteritate a cititorilor. Căci, cum nota cu perfectă justețe, subtil și inobservabil amară, Ion Codrescu (ibid.), ar fi trebuit ca și Ovidius să primească – aflându‑se, în contra voinței lui, la Tomis – răspunsuri la scrisorile sale trimise în versuri. În versuri, căci el nici nu putea să scrie (după cum mărturisește într‑un pasaj faimos: et quod temptabam scribere, uersus erat, “și orice încercam a scrie vers era“), nici nu a scris vreodată altfel decât în versuri.

Ce a primit Tomitanul?

Fără îndoială, un dar.

În primul rând, un dar – și un semn, totodată – al gratitudinii noastre pentru ceea ce, cu nedomolit nesaț de lectură, a primit posteritatea, dublu milenară, din partea Poetului. Desigur, scrisorile‑răspuns ale posterității nu aveau cum să fie în versuri, căci autorii epistolelor de azi doar iubesc, pasionat, poezia ovidiană, nu concurează, însă, nici nu au cum să rivalizeze în materie poetică.

Fără să poată fi în versuri, scrisorile posterității – ale unei infime părți ale ei, desigur – sînt, în schimb, tot atâtea fărâme dintr‑o uriașă conștiință colectivă. Căci, în al doilea rând, ele vorbesc și, prin aceasta, depun mărturie despre “ceea ce memoria colectivă a reținut despre acest autor“ (Isabelle Jouteur, ibid.), altfel zicând sînt mărturii despre ceea ce această memorie, tezaurizată contemporan, a perceput din toată opera Tomitanului, în vibrațiile ei milenare.

Este un dar – nu neapărat în schimbul primului dar, cel pontic ovidian – și dintr‑un alt, simplu, motiv. Fiecare dintre corespondenții imaginari, de pe globul de azi (de pe mai multe continente actuale, necunoscute romanului Ovidius), își închipuie că îi scrie nu numai poetului, ci și omului Ovidius: mai mult decât atât, prietenului regăsit în paginile operei lui și prietenului de suflet. O dezvăluie, emoționant prin franchețea mărturisirii, același ingenios editor: “Cartea noastră nu intră în acest val uriaș de publicații academice. Am dorit să fie o carte cu epistole scrise pentru un prieten pe care nu l‑am mai văzut de mult timp, dar pe care ni‑l imaginăm aproape de noi.“ (Ion Codrescu, ibid., p. 12)

2 Ion Codrescu, Cuvânt înainte (a se vedea, infra, 2), p. 11. Citatele preluate din scrisoarea lui Angelo Mitchievici se află la p. 183.

3 Epistole către Ovidiu. Letters to Ovid. Lettres à Ovide. Editor: Ion Codrescu. Cuvânt înainte / Foreword Ion Codrescu. Prefață / Preface Cătălina Popescu. Cuvânt de întâmpinare / A Word of Welcome Gabriela Creția. București, Eikon, 2023.

Pași

„Exercițiile de admirație“4 care alcătuiesc volumul și îi conferă sensul cel mai profund s‑au născut – mărturisește preliminar5 regizorul acestui dialog epistolar al contemporaneității cu unul dintre puținii iluștri supraviețuitori literari ai Lumii Vechi și Clasice, greco‑romane – dintr‑un proiect inițial exclusiv artistic.

Mai precis, un veritabil experiment adresat studenților și profe- sorilor de la Facultatea de Arte a Universității care poartă numele Poetului marin, dar, apoi, și altor artiști plastici români: anume, de a transfera impresiile de lectură poetică ovidiană în spațiul artei imagi- nilor vizuale, așadar al celor neînsoțite de cuvinte. O primă metamor- foză. O trecere de la cuvinte (imateriale, impalpabile în esența lor) la imagini plastice. Astfel s‑a născut o expoziție, Spațiul poetic ovidian – literatură și pictură, pe scurt, proiectul Ovidiana –, înainte ca ideea cărții să se ivească.

De aici și pasul mai departe. De la expoziție la carte. Proiectul expozițional s-a metamorfozat într‑un alt proiect: un volum de eseuri și impresii ale artiștilor plastici, inspirate de universul sensibilității ovidiene emanând atât din poemele de inspirație personal‑subiectivă, cât și din cele mitologice. Prin urmare, ar fi trebuit să rezulte un “volum cu eseuri ale artiștilor“6 despre urmele lăsate de Poet în universul lor plastic. Astfel, experimentul inițial urma să se transforme, să devină o autoexaminare: un fel de examen al propriilor puteri, în ce măsură este el, artistul plastic, în stare să tălmăcească în cuvinte imaginea vizuală inspirată de cuvintele Poetului. Dar – neașteptată surpriză: cel de‑al doilea proiect, descins din primul, n‑a mai putut fi dus la înde- plinire, întrucât – își continuă destăinuirea autorul lui – “[…] a trebuit să renunț la ideea de a publica texte scrise de pictori, deoarece am constatat că unii artiști nu se simțeau în largul lor, utilizând cuvântul în locul liniilor, formelor și culorilor“7.

Din acest neîmplinit proiect intermediar s‑a înfiripat ultimul pas, prin noua metamorfoză pe care acel al doilea, doar dorit, proiect a suferit‑o. Cartea dăruită de Ion Codrescu și de colaboratorii săi, răzbunând o injustiție bimilenară și înapoind Poetului darul pe care el ni l‑a lăsat atunci, înainte de a dispărea în spații interstelare, nu a mai fost și nu mai este, în această ultimă fază a regândirii ei, doar una a artiștilor vizuali, participanți sau nu la proiectul Ovidiana. Dimpotrivă, ceea ce a rezultat în urma unor multiple metamorfoze este, astăzi, o carte a tuturor celor “care l‑au citit, îl apreciază și i‑au studiat creația“8, precum și a celor care, ca autori de texte‑răspuns peste milenii, se simt perfect confortabili în compania cuvântului.

Pe scurt, o carte‑dialog, un schimb, tot epistolar (cum i‑ar fi putut plăcea unui poet integral clasic, oricâte irizații baroce se străvăd): un schimb întors de gânduri, dorințe, emoții, trăiri. Totul prins, de la modernitate înapoi, înspre vechimea încă vie prin monumentele sale și prin spiritul său, în vraja cuvântului mărturisit.

4 Ion Codrescu, ibid., p. 7.

5 Ibid., pp. 7‑10.

Întâmpinări

Ca orice volum care cuprinde, fie și unidirecțional, scrisori (reale sau fictive) către, și acesta se deschide cu un mănunchi de precizări și lămuriri preliminare, din care am menționat până acum doar Cuvântul înainte al inițiatorului și editorului Ion Codrescu (pp. 7‑12, cu varianta în engleză, Foreword, pp. 15‑20).

Îi urmează o incitantă Prefață (pp. 23‑26, cu versiunea în engleză, Preface, pp. 29‑33), semnată de Cătălina Popescu, și un sintetic, dar esențial comentariu (sub forma unui Cuvânt de întâmpinare, pp. 34‑36: A Word of Welcome, pp. 39‑41) pe marginea întregului demers, comentariu critic aparținând reputatei clasiciste Gabriela Creția.

Cititorul, inclusiv cel străin de cunoașterea limbii române (îl ajută, însă, în permanență fie textele epistolelor concepute direct în engleză, fie rezumatele lor în aceeași limbă), este, astfel, întâmpinat și călăuzit pe drumul spre înțelegerea rostului acestei cărți.

Pentru Cătălina Popescu, Poetul relegat a fost simbolul exemplar al chipului multiplu pe care îl poate lua, înaintea contemporanilor și a posterității, poetul oricărei vremi, așa cum s‑a întâmplat (paradigmatic, adaug) și cu Ovidius: cel care, jucându‑se “de‑a iubirea“ (p. 23), a ajuns, fără să bănuiască vreodată, deznădăjduitul fără speranță; “în fața depresiei atotstăpânitoare“ (p. 25), izgonitul, pe o planetă străină și rece, din rosturile vieții lui firești, nu încetează să plângă “după orizontul pierdut“ (ibid.). O metamorfoză, aș spune și eu (în continuarea ideii Cătălinei Popescu), a celui care și‑a dobândit cele- britatea universală tocmai datorită Metamorfozelor. Iar ultima dintre ele, observă cu subtilitate autoarea, a fost, de fapt, o apoteoză: căci, “asemenea tuturor marilor poeți, a lăsat în urmă o amprentă indelebilă, un buchet personal, un dans, un ritm, un efect eufonic unic.“9

Din perspectiva Gabrielei Creția, ipostaza poetică ovidiană pontică firească, pentru oricine, în latura experienței sale de viață, a reacției comportamentale – reprezintă doar fațeta de suprafață a unui accident biografic, având drept consecință psihică pierderea speranței și disperarea profundă. Dacă omul Ovidius, dacă imaginea lui de învins al sorții (forjată de către el însuși, ca poet) este cea care are profund de pierdut, prin declararea deschisă a slăbiciunilor, lașităților, fricii și angoasei pur și simplu omenești, în locul înfruntării lor prin tăcere, în schimb poetul și poezia se vădesc a fi, pentru totdeauna, câștigătoare: “[…] pe termen lung – notează cu perfectă îndreptățire autoarea Cuvântului de întâmpinare –, cea care triumfă este poezia (aș fi notat acest ultim cuvânt cu majusculă, L. F.), fiind expresia unicității făpturii umane și a nevoii ei de a se mărturisi și autodescrie.“10

6 Id., ibid., p. 11.

7 Id., ibid., p. 10.

8 Id., ibid., p. 11.

Poezia liniilor albe și negre

Înainte de a‑l lăsa pe cititor să se delecteze cu epistolele inverse, ale contemporanilor filovidieni către Tomitan, aș dori să mai rețin atenția cu acel detaliu care face din volumul de față o adevărată bijuterie complex hermeneutică.

Începând cu coperta broșată și supracoperta ei și terminând cu ultima pagină dinaintea filei albe care încheie cartea, Epistole către Ovidiu se bucură de o șansă unică.

Ea se datorează faptului că editorul însuși este un faimos artist plastic (cu peste 50 de expoziții personale, în afara lucrărilor aflate în colecții de stat și private din lumea întreagă), dincolo de poziția de scriitor – poet și eseist – pe care se plasează, în paralel. Așadar, regi- zorul cărții este și scenograful ei! Aproape după fiecare text epistolar, Ion Codrescu își lasă amprenta viziunii plastice prin câte o ilustrație exclusiv bicoloră (alb‑negru), utilizând o “tehnică mixtă pe hârtie“ cu dimensiuni standard (415 x 292 mm). Sînt tot atâtea comentarii vizuale – în număr de 33 –, dar nu la intervențiile epistolare ale auto- rilor, ci la iluminațiile și umbrele poeziei ovidiene. Celor 3o de texte ale feluriților autori11 ‑ de la misterioasa și discreta Carmen A., critic muzical (sub numele fictiv al căreia pare‑se că se ascunde editorul însuși), până la profesorul clasicist american Martin M. Winkler – li se adaugă, la intervale scurte, câte o pagină fără cuvinte (doar pe verso se află titlul compoziției), dar vibrând de emoția curbelor intersectate cu liniile drepte ale spațiilor imaginate, în alb‑negru, de graficianul Ion Codrescu.

Atrage în mod special singurul chip al Poetului, semnificativ și, aș spune, provocator intitulat Ovidiu la Roma. Este, după părerea mea, o replică grafică a emblemei Constanței și, dincolo de ea, a destinului anticului Tomis: statuia Poetului. Asemănările sînt frapante, dar deose- birile le sesizează privitorul din primul moment. Poetul nu mai privește în jos, cum l‑a plăsmuit sculptorul italian, ci spre tine, privitorule. Ochii sînt vii, însă triști. Privirea – scrutătoare. Poetul nu se privește pe sine, nu își pleacă ochii, parcă resemnat în fața destinului necruțător, ci își privește, parcă neliniștit, privitorul. Prin el, își privește, oricât de tristă apare privirea, viitorul aflat în ochii celui care îl privește.

Iar limbajul mâinilor este și mai elocvent. Poziția lor este total deosebită de aceea imaginată de Ferrari. Mâna dreaptă a coborât de la bărbie la piept și se odihnește, foarte roman, în pliurile togii. Iar mâna stângă, care, la Ferrari, își sprijinea, prin antebraț, perechea, ținând cu palma un libellus, la Codrescu s‑a lăsat în jos, păstrând în strânsoarea degetelor micul uolumen, volumașul de poeme cu rânduri vizibil așternute, căruia nu‑i este străin gestul părăsirii. Unul al plecării spre lume, spre o altă lume.

Dacă artistul italian l‑a conceput pe Poet ca pe un locuitor al Tomisului închis în lumea lui de gânduri, situată într‑o altă lume, exte- rioară, străină, semi‑barbară pentru un cetățean roman cu drepturile civile păstrate intacte, artistul român, în replica sa, l‑a plasat în plină Romă, sub o arcadă luminoasă: aura Poetului este, însă, întunecată, neagră, în frapant contrast cu luminile Romei, de parcă Ovidius de acolo și‑ar fi cunoscut deja destinul.

Semnalăm, în finalul observațiilor închinate vibrațiilor imagistice ale volumului, că una dintre ultimele ilustrații (care poartă numărul 28 și se intitulează Departe de Roma) a fost aleasă de editorul grafician pentru a reprezenta coperta și supracoperta. Față de aura întunecată emanată de chipul Poetului la Roma, remarcată mai sus, aici tonalitatea dominantă este albul luminii. De sus, din cer pogoară întunericul decis de zei pentru Poet. Dinspre Poet emană lumina, aceea a valurilor uriașe ale mării care lovesc furios stânca pe vârful căreia veghează Poetul, iar valurile albe luminează și purifică cerul întunecat.

9 Prefață, p. 26.

10 Cuvânt de întâmpinare, 34.

11 Textele aparțin unei “pleiade de intelectuali de marcă, scriitori, profesori universitari, critici literari, editori, traducători, artiști plastici, muzicologi, fotografi, oameni de radio, filmografi“ (Gabriela Creția, Cuvânt de întâmpinare, 34).

Fiecare epistolă – câte o poveste

Un ultim cuvânt, acum despre scrisori.

În număr de 30, cum am amintit, ele închipuie, fiecare, câte un gând către Poetul simțit alături, în cea mai simplă proximitate imagi- nară. Autorii lor deapănă, în același timp, povestea repetată a unei vieți lipsite de logica firului ei, atunci când fulgerul destinului o lovește țintit și necruțător. Dar deapănă și povestea – dacă putem spune așa – a întâlnirilor individuale, pe cont propriu, cu opera Poetului, în diversele momente ale vieții autorului scrisorii sau de‑a lungul întregii lui vieți, ca o marcă a destinului personal. Căci despre destinul, marcat de Poezie, al fiecărui expeditor ovidian este vorba în acest epistolar contemporan, despre experiențele întâlnirii – întâmplătoare, dorite sau așteptate – cu Ovidius este vorba în fiecare scrisoare.

Mai mult chiar, editorul întinde și cititorului o invitație directă. Fie stimulat de lectura volumului, fie purtând în propria memorie și sensi- bilitate vechi urme ale contactului cu poezia ori chiar cu persoana – fie și imaginară, dar emblematică pentru destinul oricărui scriitor exilat – a Poetului bimilenar, cititorul epistolelor este îndemnat, explicit, de către editor să își lase, pe ultima filă a cărții, propria poveste: “La sfârșitul cărții, aveți o filă cu două pagini libere: sunteți invitat să vă imaginați că Ovidiu ar vrea să citească și scrisoarea Dvs. Ce ați dori să știe?“12 Poate cititorul nu‑l cunoaște pe Ovidius. Poate doar i‑a văzut statuia undeva, în piața orașului sau într‑o fotografie, dar i‑a auzit ori citit povestea. Atunci, cartea de scrisori îl va ajuta să facă realmente cunoștință cu poetul latin. O astfel de poveste poate cititorul, chiar și cel care nu l‑a cunoscut pe Ovidius – cu atât mai mult, cei care l‑au citit, într‑un fel sau altul –, să însemneze pe ultima filă a cărții, după ce o va fi citit. Chiar doar din curiozitate se poate naște pasiunea.

Astfel, cartea gândită și realizată de Ion Codrescu împreună cu toți ceilalți autori este, ca să preluăm o altă sintagmă, universal cunoscută, o autentică și exemplară operă deschisă: liber deschisă interpretării tuturor primitorilor ei. Și liber a fi continuată de către oricare dintre aceștia.

Mirabilia. În chip de încheiere

Ne îngăduim să‑l invităm, și noi, pe cititorul epistolarului ovidian să‑și construiască primele impresii (continuându‑le, apoi, prin însemnări pe care ni le‑ar putea împărtăși cândva, prin intermediul aceluiași editor) de la câteva dintre admirabilele reflecții și formulări oferite de scrisorile cărții. Un mănunchi de mirabile gânduri, multe interferându‑și ecourile în spațiul ei interior, pe care le punem alături, ca un modest (poate, subiectiv) florilegiu:

“[…] încep această epistolă, mărturisindu‑ți treptele apropierii de tine.[…] Mi‑ai fost insulă în copilărie, carte în adolescență și leac de dragoste la prima tinerețe […] Rămâi cu bine, insula mea. Tu, cel surghiunit, mi‑ai fost pentru o vreme acasă.“ (Cristina Bogdan)

“Lumea ta era Roma, noi am făcut în ultimele două mii de ani o Romă din întreaga omenire.“ (Doru Căstăian)
“Tristețea nu este altceva, de fapt, decât o bucurie împuținată, care s‑a ghemuit și care nu va înflori decât atunci când va primi sens din “ (Ruxandra Cesereanu)
“vine poșta târzie cu scrisori de la băștinași
să‑ți dea mulțam că le‑ai înființat literatura“ (Andrei Codrescu)
“Multe ai Ai primit însă nemurirea.“ (George Cornilă)
“Oamenii sunt încă fascinați de oricine are capacitatea de a se schimba Ceea ce disprețuim sau ignorăm sunt cei care nu se schimbă sau nu se pot schimba. Dorul de metamorfoză, schimbarea secretă, schimbarea formei continuă și în zilele noastre.“ (Phil Cousineau)
“Secretul clasicilor este nemurirea: atunci când orice rămășiță materială a pierit, când limba se uită, spiritul rămâne la fel de viu.“ (Anca Dan)

“Cumva, datorită ție […] toți ne simțim un pic poeți când trecem pe lângă statuia ta din Peninsulă. […] Am multe argumente […] despre rodnicia nefericirii. […] exilul (fizic) ți‑a prins bine. […] Că doar exilul a făcut din tine Părinte fondator al nostru și simbol al condiției esențiale a Artistului.“ (Doina Jela)

“[…] o capitală a istoriei și a poeziei românești, Constanța […]“ (Ovidiu Dunăreanu)

“Ovide n’existe plus, mais Ovide existe “ (Isabelle Jouteur)
“Ai plecat prea devreme, am venit prea târziu. Tot ce pot face este să te citesc, să las să treacă bucuriile și tristețile tale în mine, să‑ți trăiesc poezia ca și când ar fi o parte a vieții mele, oricând posibilă, să mă așez în ea alături de Hic ego…“ (Angelo Mitchievici)
“Tu nu ai avut șansa de a te mai întoarce. Îți trimiteai încet versurile și cărțile îndurerate ca pe niște copii în straie de doliu, dornici să se roage pentru întoarcerea ta. Dar Roma tăcea solemnă și te lăsa singur și înghețat, cu sufletul numai o rană, în lumea de la marginea mării neprietenoase.“ (Cătălina Popescu)

“Și poate că această scrisoare pe care o aștern în fereastra unui calculator este mâna care bate la porțile casei de fum în care sufletul tău se odihnește după moarte […] În chipul tău se ghicesc chipurile altor secole și în paginile tale se presimt paginile ce se vor fi scris. Un dialog se țese din lecturi și din visare, grație deli- catei tării a artei în care ai crezut.“ (Ioan Stanomir)

“[…] citim Ponticele întotdeauna cu participare, afectivă și intelectuală deopotrivă, fiindcă ele vorbesc aproape deslușit și despre exilul nostru de ființe moderne, căzute dintr‑un paradis pe care, deși nu l‑am văzut niciodată, nu‑l putem uita.“ (Radu Vancu)
“The ars cinematographica is an ars “ (Martin M. Winkler)

Cărți și statui. Cetăți și oameni.

Restrângând: Artă – Istorie – Existență.

În chintesență, un destin paradigmatic. El poartă, de peste două mii de ani, numele lui Ovidius. Ne‑a dăruit, atunci, poezia lui. Noi îi putem dărui, azi, oricând, înțelegerea noastră. Cu dragoste, Poetului.

LIVIU FRANGA

12 Ion Codrescu, Cuvânt înainte, p.12.

Nescris. A XXXI‑a epistolă, întârziată

memoriei neuitatei Ilene

Nu. Nu l‑ai scris niciodată, Poete. Poemul acesta

numai tu l‑ai trăit: cerul cel aspru din Pont.

Marea cu valuri cât casa și țărmul sălbatic, Poete,

singurii martori au fost cântului tău înghețat.

Doar ciugulind câte‑un pește din hăuri vedeai albatroșii

peste noianuri plutind, țipătul tău însoțind.

Din orizont se‑nchega câte‑un punct. Înspre tine se mișcă!

Astfel de puncte au fost mii de corăbii, precum

fire curgând de nisip, ca ploaia în palme. Doar puncte…

Cum le vedeai, pâlpâia flacăra dorului stins.

Dinspre al mării afund s‑a ivit într‑o noapte‑o nălucă

albă, cu pletele‑n vânt, șoapte‑n fuioare șoptind.

Pasul ușor și‑a purtat peste ape și‑n boarea de briză

tainic s‑a înfășurat, mâna pe buze‑ți lipind.

Luna părea că argint îi turnase pe umere goale

peplul în vânt se zbătea, colțul de sân dezvelind.

Și se întoarse din nou spre marea mugindă în valuri,

care se rostogoleau goale pe țărmuri în sus,

și-ți arătă, cu un deget întins, spre perdeaua de zare,

cum te așteaptă să vii marea‑ți iubire‑napoi.

“Marea iubire?“ – tu ai întrebat‑o. “Da, Roma, ea este

marea iubire a ta. Eu doar năluca ei sînt.“

S‑a răsucit în vârtejul de fum cu fuioare albastre

și de pe buze‑a zburat ultim sărut înghețat.

Nu mai era, când, trezindu‑te singur, spre mare și ceruri

pumnul ți‑ai ridicat, Roma! și Roma! țipând.

Iată‑mă! Stau lângă tine, Poete, și-aștept, astă noapte,

țipătul tău să‑l aud: două milenii‑a străpuns.

“Nu“, mi‑ai răspuns. “De‑acuma poemul stă scris doar în carne.

Cerul și gerul din Pont – singura gazdă de veci.

Tot ce am scris de s‑ar duce‑n uitare! Să stau față‑n față

cu veșnicia – e doar singurul dor ce‑l mai am.

El e poemul pe care‑aș fi vrut să‑l fi scris vreodată:

cum veșnicia mi‑a fost sprijin și reazem și gând,

mult după ce pe valuri și vânturi cenușa‑mi s‑a dus‑a

și mi‑a rămas doar un dor, singurul dor mi‑a rămas.

Să mă lăsați la marginea mării să‑mi scriu nemurirea,

o veșnicie privind val după val și alt val,

și, în muțenia lumii întoarse din nou la matrice,

liber de vini și păcat, noul poem să‑l încep.“

Nu. Nu l‑ai scris niciodată, Poete. Poemul acesta

Singur tu l‑ai trăit. Singur l‑ai dus în mormânt.

LIVIU FRANGA

Breve Ovidio dedicatvm carmen

eius sempiternam in memoriam

Ovidio nostro in omnium nomine

perpetuam salutem Livius Franga

grammaticus et poeta dat

Hic nos qui fuimus propago candida, Publi,

donamus dono cum pietate librum.

At tibi qui splendes sint lumina lucida famae:

ultores sumus criminis innocuae.

Barbarus hinc abiit. Lux altera luceat urbi

in qua Nasonis nomen illustre manet.

Scurt poem închinat lui Ovidius

spre amintirea eternă a lui

Dragului nostru Ovidius un veșnic salut îi

adresează,

în numele tuturor, Liviu Franga,

profesorul de literatură și poetul

Iată-ne, noi, care-am fost mlădiță vestită, Ovidius,

carte îți dăruim, cu pietate, în dar.

Ție, în schimb, strălucite să-ți fie luminile faimei:

sîntem răzbunători nevinovatei greșeli.

Barbari aici nu mai sînt: o altă lumină lucească-n

noul oraș unde e numele-Ovidius etern.

Premiul „Cartea Anului“ acordat de
Filiala „Dobrogea a Uniunii Scriitorilor
din România pe anul 2023“

**Epistole către Ovidiu / Letters to Ovid / Lettres à Ovide,**

Ovidiu Mereu / Semper Ovidius

Înscrisuri

Gloria va fi eternă… / fama perennis erit

Inedit și inefafil

Voi trăi! / Vivam!

Poetului, cu dragoste

Un oraș

O statuie

Un poet

O carte

Ce a primit Tomitanul?

Pași

Întâmpinări

Poezia liniilor albe și negre

Fiecare epistolă – câte o poveste

Nescris. A XXXI‑a epistolă, întârziată

Breve Ovidio dedicatvm carmen

eius sempiternam in memoriam

Scurt poem închinat lui Ovidius

spre amintirea eternă a lui

FLORENTIN POPESCU – Sonetele lui V. Voiculescu – o operă „cu cheie“?

Reproduceri după lucrările graficianului ION CODRESCU folosite la ilustrarea cărții „Epistole către Ovidiu“

Lasă un răspuns Anulează răspunsul

Premiul „Cartea Anului“ acordat de Filiala „Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2023“

Epistole către Ovidiu / Letters to Ovid / Lettres à Ovide,

Ovidiu Mereu / Semper Ovidius

Înscrisuri

Gloria va fi eternă… / fama perennis erit

Inedit și inefafil

Voi trăi! / Vivam!

Poetului, cu dragoste

Un oraș

O statuie

Un poet

O carte

Ce a primit Tomitanul?

Pași

Întâmpinări

Poezia liniilor albe și negre

Fiecare epistolă – câte o poveste

Nescris. A XXXI‑a epistolă, întârziată

Breve Ovidio dedicatvm carmen

eius sempiternam in memoriam

Scurt poem închinat lui Ovidius

spre amintirea eternă a lui

FLORENTIN POPESCU – Sonetele lui V. Voiculescu – o operă „cu cheie“?

Reproduceri după lucrările graficianului ION CODRESCU folosite la ilustrarea cărții „Epistole către Ovidiu“

Lasă un răspuns Anulează răspunsul

Premiul „Cartea Anului“ acordat de
Filiala „Dobrogea a Uniunii Scriitorilor
din România pe anul 2023“

**Epistole către Ovidiu / Letters to Ovid / Lettres à Ovide,**