#80-81 aprilie 2024,  Proză,  TEXT

OVIDIU DUNĂREANU – Aduceri aminte din Ținutul Făgăduinței

Aduceri aminte din Ținutul Făgăduinței 1

fragment

Dunărea, strașnicul șuvoi al vieții, cum îi plăcea lui Dimu să o considere, nu contenea în lunecarea‑i stăpânită și strălucitoare să‑i trezească, pe dinaintea privirii pierdute peste netezișul ei, alte și alte fapte care‑l aveau în miezul lor ori le aflase din auzite, alți și alți cunoscuți sau necunoscuți pe care îi întâlnise și cu care avusese de‑a face. Sumedenia de înfățișări și de redeșteptări îi stârnea sentimentul de neprecupețită satisfacție că traiul, acolo pe malul Ostrovului unde s‑a împământenit cu chibzuință, i‑a avut într‑atâta răstimp de ani o rânduială pe deplin întemeiată și că n‑a trecut prin lume singur și degeaba ca o barcă goală în voia vânturilor și a valurilor pe apa sâmbetei…

1 fragment din romanul cu același titlu aflat în lucru

De cum te depărtai de Dunăre spre miezul ținutului, trăitorii erau destul de puțini. Nimereai, în drumul tău, pe pantele unor dealuri, prin văi sau la marginea unor păduri, peste sate izolate și mici. Adunături de bordeie și case învelite cu coceni. Niște chichinețe cu o singură odaie și ferestruici de‑o palmă. Hârtia unsă cu grăsime, ori bășica de vită ținea locul geamului, sticla fiind necunoscută. Majoritatea sălașurilor aparțineau musulmanilor și doar câteva creștinilor, de regulă mocani, care se încumetaseră să‑și rostuiască definitiv viața prin părțile alea. Bacii nu se adunaseră cu toții într‑un loc, ci se răspândiseră prin mai multe astfel de așezări, ca să aibă pășuni de ajuns, unde să‑și pască în voie turmele, hergheliile și vitele cornute. Stăpânirea nu prea îi supăra. Își trimitea beșliii de luau de la toți zeciuiala anuală din oi, lapte, brânză și alte bucate și îi lăsa apoi să‑și vadă de‑ale lor, fără să‑i mai întrebe nimeni de nimic. De altfel, slujbașii cârmuirii treceau rar prin cătunele alea uitate și risipite.

Firi mândre, cinstiți și vrednici, veșnic dornici de libertate mocanii, dar și valahii ăilalți nu puteau spune că n‑o duceau bine cu turcii, cu care se înțelegeau, ce‑i drept, în pofida nepotrivirii de credință. Cu toate astea, ei nu erau siguri deplin pe avutul lor, din cauza cetelor de cârjalii provenite din rândul necredincioșilor fără căpătâi și dușmănoși. Bandiții atacau cu sălbăticie, chiar în ziua mare, ne temându‑se de nimeni și de nimic, mai ales satele în care‑și aveau locuințele, gospo- dăriile și târlele credincioșii întru Iisus Hristos. Paza aproape că nici nu se pomenea pe undeva. Jafurile, omorurile, pârjolurile cumplite se țineau lanț. De aia oierii și plugarii își ridicau casele, dependințele și adăposturile animalelor lipite unele de altele, să se poată apăra cât mai sigur de năvala ticăloșilor. De aia femeile și fetele lor se îmbrăcau adeseori în șalvari și‑și acopereau fața cu feregea ca turcoaicele, să nu fie recunoscute de tâlhari, prinse, siluite și ucise fără milă, sau răpite de nu se mai afla niciodată ceva despre ele. Iar dacă te duceai la Silistra să te plângi cadiilor, ori altor lefegii ai puterii, pierzând zile în șir, niciunul nu se ostenea cu căutarea și prinderea răufăcătorilor. Plocoanele, bacșișurile, trecerea de care te bucurai la unii dintre ei erau mai tari ca legile și poruncile. Fără ele greu căpătai o fărâmă de atenție. Cum le vârai, de unde aveai, de unde n‑aveai, cât pretindeau în buzunar, de‑abia atunci erai băgat în seamă și‑ți făceau cuvenita dreptate…

Și cum zăbovea așa, cu gândurile năpădite în continuare de atâtea și atâtea întâmplări de care avusese parte, nu putea trece cu vederea peste ce i se petrecuse în Kuzgun, Corbu cum îi ziceau valahii, nu departe cu mult de Parakioiul lui Pelivan Pașa. Bătuse calea de la Ostrov până în așezarea aia călare, de unul singur, cu încredere și curaj, toată noaptea și încă jumătate de zi, să‑l întâlnească pe Nicolae Constandin, dician vestit pentru hergheliile sale, de la care urma să cumpere trei armăsari de prăsilă. Crescătorul de cai era scoborâtor dintr‑un neam ce se ținea neșters, pe pământurile de‑acolo, de un potop de ani, în ciuda tuturor încercărilor la care îl supusese viața și timpurile. Omul, din stirpea aia veche și neîntrecută, l‑a lăsat să‑și aleagă armăsarii, niște murgi focoși, fără pereche, după placul inimii. Apoi, înainte s‑o apuce pe drumul de întoarcere, l‑a urcat în căruța sa și l‑a dus peste deal în mijlocul pădurii Migilet, într‑o poiană străjuită de maluri stâncoase, unde i‑a arătat locul cel mai prețuit, de taină, al creștinilor din partea asta de lume și i‑a vorbit cu mare aplecare și credință despre Apostolul ce a sfințit meleagul și pe locuitorii lui, cum n‑a mai auzit din gura cuiva vreodată…

„Aci, unde‑i rariștea asta acum, ‑ s‑a pornit să‑i mărturisească dicianul ‑, cândva, în drumul său de propăvăduire a cuvântului Evangheliei Mântuitorului, a ajuns într‑o seară Sfântul Andrei. Vâlceaua, pe‑atunci năpădită de paltini semeți, fără vârstă, era ca și acum sub stăpânirea unei singurătăți și a unei amuțiri înălțătoare. În traista atârnată de un ciomag noduros cărat pe umăr, nu mai avea decât o singură bucată de pâine. Iar ca să mănânce, Apostolului i‑a fost destul să lovească într‑o stâncă de două ori ca să izbucnească din ea două izvoare, din care să‑nceapă să curgă… lapte și miere. O nouă izbitură în piatră la câțiva pași, și a apărut un paraclis de te înmărmurea cu strălucirea lui, unde, după ce s‑a rugat, călătorul și‑a făcut somnul până a doua zi.

Din noaptea aia, locul s‑a schimbat într‑unul binecuvântat, de închinare, alinător de dureri sufletești și trupești, vindecător de boale, oricât de rele și de distrugătoare ar fi fost ele.

Apostolul Andrei a zăbovit câtăva vreme pe‑aci și a îndurat, ca și prin atâtea alte părți pe unde a umblat, multe împotriviri și nevoi, pe toate biruindu‑le până la urmă cu smerenie și cu credința neclintită în Hristos. Ne‑a străbătut de la un capăt la altul meleagul, cucernic și dăruit menirii ce i se încredințase și s‑a apropiat de oamenii noștri, iar cu harul și duhul sfințeniei sale a izbândit să‑i încreștineze mai pe toți.

Bolnavi, surzi, betegi și fel de fel de chinuiți fără nicio nădejde răzbăteau din depărtări până aci în pădure, ca apoi, după rugăciuni fierbinți, post și milostenii săvârșite cu simțirea curată, să se întoarcă însănătoșiți la casele lor, ducând cu ei în întreg ținutul nostru și chiar până dincolo de hotarul lui, peste Dunăre, izbăvitoarea vestire.

Neînfricatul Apostol Andrei stătea la sfat nu numai cu dicienii, care‑l ascultau cu însuflețire, încrezători, ci și cu lupii strânși în haite pe dealul din‑sus de bisericuță, ce‑l înconjurau tare bucuroși, văzându‑l însoțit de Lupul alb, fără pereche de puternic și de arătos, marea lor căpetenie.

Unul dintre ai noștri, care a trăit până de curând, descânta cu o gheară, desfăcând cu ea tot felul de făcături și blesteme. Iar când îl întrebai ce‑i cu drăcovenia aia, îți răspundea neprefăcut că‑i vârf din laba unui lup de‑al Apostolului.

Cât a stat prin părțile astea, Sfântul a făcut multe minuni, că altfel nu‑l ținea minte lumea atâta grămadă de timp. După plecarea sa, zânele zorilor, ce‑i ținuseră urma într‑ascuns, și‑au ales de sălaș nesfârșita pădure și au pus stăpânire și pe lăcașul și izvoarele făcă- toare de minuni. Cântecele lor răsunau neprihănite, ca din altă lume, umplând cerul și pământul, iar izvoarele sfinte, la rândul lor, păreau să murmure rugi de laudă pentru prețuitul Apostol.

Nenorociri mari s‑au abătut peste ținutul nostru, socotit de toți unul al făgăduinței. Puhoiul de păgâni, revărsat asupră‑i, le‑a întrecut pe toate. Atunci el, ne mai având încotro, și‑a tăinuit prețioasele daruri. Izvoarele fermecate s‑au prefăcut în unele cu apa obișnuită, lipsite de orice puteri, iar paraclisul rupt din soare, într‑o simplă și sălbatică peșteră, așa cum ți s‑arată acuma. Zânele zorilor au părăsit, și ele, locul și împrejurimile lui, iar credincioșii, înspăimântați, n‑au mai cutezat să vină încoace să‑și caute mântuirea trupului și a inimii. Ăștia care ne‑au cotropit, n‑au de unde să știe ce înseamnă pentru noi toate minunile de ți le‑am dezvăluit. Otomanii își au credința lor și pe calea ei merg cu îndârjire, neascultând de nimeni și de nimic decât de povețele preamăritului lor Allah. Noi, însă, nu ne‑am pierdut crezământul și așteptăm împrejurări mai bune, când sfințenia locului ăstuia se va înturna iarăși asupră‑ne. Astea, ce le‑ai auzit de la mine baciule, să nu le uiți și să le spui, și tu, alor tăi. Să știe, și ei, din ce viță ne tragem și cine a fost întâiul trimis să ne boteze. Așa să‑ți ajute Cel de sus!…

Pătruns de un simțământ nestrămutat de frățietate, parcă‑l și revedea ca prin vis pe iubitorul de cai și de Dumnezeu din Kuzgun, parcă‑i și auzea glasul, povestind ca atunci în pădure, acolo pe pragul din marginea Dunării, de unde el, Dimu, la o sută de ani bătuți pe muchie ai săi, nici gând n‑avea să se urnească…

Dacă stătea bine să judece, încă de când a pășit pe pământul Dobrogei, dinainte de a o întâlni pe Neda și de a se hotărî să rămână în Ostrov, nu numai el, dar și alți ortaci, au văzut, au auzit și au înțeles deslușit cum stăteau lucrurile acolo în Țara Turcească…

O viitură, produsă de dezghețul troienelor și pornită de pe coastele dealurilor de la Arab‑Tabia și Medgi‑Tabia din marginea codrului Deliorman, a luat pe sus câteva cârduri de mii de oi și le‑a cărat, ajutată și de o vijelie ce nu s‑a mai pomenit de mult prin părțile alea, și le‑a aruncat, ca pe o nimica toată, și înecat în cracul Dunării Vechi, cu ciobani cu tot…

La fel, spre sfârșitul altei ierni, Niculae Berbec împreună cu giner‑su Vlad Lupoaică, băgând de seamă că vremea începuse să se întremeze, au scos turma de vreo cinci sute de capete din adăpost și, destul de nesocotiți, au mânat‑o la păscut peste gheață spre grindul de la Zăton din josul satului. Atunci, în dimineața aia cotropită de ceață și asaltată de moină, cum în nici una din zilele anterioare nu se mai întâmplase, gheața trosnea și țiuia ca și când duhuri rele și‑ar fi făcut damblalele sub ea. Dar lor, nici că le‑a păsat și au stăruit s‑o țină doar înainte. La un moment dat, podul de gheață a plesnit, iar câteva dintre nevinovatele animale au rămas să plutească pe sloiu- rile ce se rupseseră din el, behăind deznădăjduite. Și ca un făcut, auzindu‑le, ălelalte au dat buzna orbește spre ele, dispărând într‑o clipită cu toatele, fără scăpare, în străfundul apei. Păstorii s‑au salvat ca prin miracol, târându‑se de‑a bușilea din buza surpăturii până la mal, unde uzi leoarcă, muți și damblagiți de frică s‑au pus pe închinat ca apucații. Trei ani apoi, dacă nu cumva și mai mult, au fost slugi la alții, până și‑au refăcut turma…

Ceva mai la vale de grindul de la Zăton, înspre Păcuiul lui Soare, dacă n‑aveai habar, nimereai în anaforul ăla mare și necruțător de la mijlocul brațului vechi, știut și de La Gropan. Bărcile sau alte vase cu opăcini ori cu pânze, nu‑i rezistau în a nu le răsturna și distruge cu vâltoarea lui. Nici un om și nici un animal, apropiindu‑se înot de el, nu avea sorți să scape teafăr și să nu se înece. Și ziua și noaptea, acolo pe malul insulei Tâlchia, în vârful unui trunchi de ulm, retezat de coroană, stătea aprins de către ostroveni un fanar a cărui strălucire îți vestea pericolul ce te aștepta, așa încât să poți să‑ți iei măsuri de precauție din timp și să ocolești porțiunea aia furioasă a apei.

Nu i‑a fost dat să treacă printr‑o așa năpastă. O auzise, numai, de la alții, care se jurau, cum se și vedea, că nici ei, nu avuseseră parte de ea. Din sorbul neîndurător, ieșea o femeie, ce lua, de la buric în jos, după cum îi cășuna, trup de pește sau de altă vietate, ce nu semăna cu niciuna dintre alea cunoscute de om. Arătarea, căreia îi ziceau Faraoanca, pornită numai pe rele, cunoștea metehnele pescarilor, vânătorilor, pădurarilor, dar mai ales pe ale ciobanilor, și prin urmare îi primejduia pe toți la tot pasul.

Când peste Dunăre își făceau de cap furtunile și ploile bezmetice, creatura se da la fund. De cum zbuciumul de‑afară pierea, ea se și repezea la suprafață și se punea pe cântat cum nimeni altcineva nu era în stare s‑o facă. De la femeia pește sau cine știa ce mai putea fi, dulceața glasului său fermecat potopea albia fluviului dintr‑o zare în alta. Pescarii ce trebăluiau în bărci, întinzând setci și pripoane ori păstorii care‑și cărau oile, câinii și asinii cu bacurile de lemn, se întâmpla să ațipească furați de minunăția aia, să uite cu totul pe ce lume trăiau și astfel să cadă în apă și să se prăpădească. Din când în când, maștera ieșea și pe uscat, mai ales primăvara și vara, când se juca, tot așa, cântând de te năucea, cu mieluții, cârlanii și mioarele, care zburdau și pășteau pe imașurile din luncă ori de pe ostroave, înverșunată să‑i atragă pe baci și ajutoarele lor de pe la târle spre vadurile neumblate ale malurilor, să‑i piardă…

Însă, ce le zdruncinau neîndurătoare viața, erau războaiele destul de dese. În momentele de încăierare dintre otomani și ruși, cine putea, fugea și‑și pierdea urma în bălți ori trecea peste apă în satele din câmpia valahă. Iar care nu apuca s‑o facă, fie musulman, fie raia, îl prindeau muscalii și‑l duceau cu forța în imperiul lor de la soare‑răsare. Vitele li le mâncau, semănăturile li le pustiau. Satele, târgurile și alea câteva orașe, de le numărai pe degetele de la o mână, întâi le prădau, pentru ca apoi să le dea foc ori să le bombardeze cu ghiulele de tun, făcându‑le una cu pământul. În urma lor rămâneau doar o jale nemăsurată, mormane de ruine și de cenușă fumegând.

După ce trecea prigoana înfruntărilor, pribegii se întorceau la vetrele lor. Unii își înjghebau pe dărâmături, bordeie. Alții își ridicau, cum puteau, din te miri ce, căsuțe și coșare cu pereți de nuiele împletite și lipiți cu pământ galben, frământat cu apă, paie și baligă de vacă și acoperișuri din maldăre de stuf sau de papură. În felul ăsta se apucau de refacerea gospodăriilor și își luau, de fiecare dată, resemnați, traiul de la capăt.

Iar tot atunci, soarta nu pregeta să‑i lovească pe neașteptate cu alte necazuri. Pe de o parte, teroarea hoților de bașbuzuci, cunoscuți între valahi și mocani drept capete nebune, la care se adăugau tâlhăriile și masacrele cruzilor cerchezi. Pe de altă parte, două năpaste și mai și, puneau capac la toate ‑ ciuma și holera ‑, care‑i secerau cu nemiluita. Ciuma, ceva mai rar, însă holera părea să fie la ea acasă. Boleșnița parșivă începea din prima zi cu grețuri, dureri de pântece și vărsături. Pentru ca a doua zi, molipsitul să se înnegrească de la cap în jos și de la tălpi în sus, iar până seara să dea ortul popii în chinuri de neînchipuit. Atât ciuma cât și holera, aduse de ieniceri, își făceau apariția întâi la Silistra, pentru ca pe urmă să se întindă fulgerător și să nu ierte nici una dintre așezările din vecinătate…

Mișcat peste măsură, retrăia toate astea ca și când s‑ar fi desfășurat nu cu multă vreme în urmă. Și nu‑și putea lămuri cum de avea încă pătrunderea și ușurința de a le redeștepta întocmai. Chiar dacă îndurase pe propria‑i piele o bună parte din blestemățiile de‑atunci, care pe altul, slab de înger, l‑ar fi pus pe goană, el nu s‑a lăsat niciodată ispitit de gândul de a se rupe de lumea în care răzbise și de unde plănuia să nu mai plece, pe departe altcumva decât aia din țara lui de obârșie…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *