#80-81 aprilie 2024,  In memoriam

ANGELO MITCHIEVICI – Înapoi la Manolescu: premisele posterității

Dispariția profesorului Nicolae Manolescu a produs o reacție în lanț: am citit numeroase evocări, venind și din partea celor care l‑au cunoscut în trecere sau prin inter- mediul cărților sale, care l‑au dezaprobat pentru o parte din gesturile sale sau au văzut la senectute o figură diminuată față de cea a tinereții/ maturității. Și am realizat două lucruri: primul, Nicolae Manolescu i‑a marcat indelebil pe cei care l‑au întâlnit chiar și sub forma mediată a cărților sale; al doilea, există mai mulți Nicolae Manolescu, odată pentru că istoricul literar nu a fost doar atât, a intrat în politică, și a părăsit‑o foarte repede, a fost ambasador la UNESCO, a condus preț de trei mandate și puțin Uniunea Scriitorilor din România, aproape identificându‑se cu ea. Fiecare a extras din personalitatea sa ceva, amprenta a fost diferită, dar întotdeauna puternică. Nicolae Manolescu s‑a reflectat diferit în fiecare, dar nu a generat indiferență, acel neutru al pasabilului. A fost o personalitate puternică, nu un eu gonflat, cu un conținut bogat, poate mult prea bogat, un critic și istoric literar capabil să facă canon. Și l‑a făcut câteva decenii prin cronicile de întâmpinare, într‑o perioadă când mizele literare depășeau relevanța esteticului pentru a atinge chestiunea spinoasă a libertății pentru că literatura este o expresie a libertății. Nicolae Manolescu nu a negociat niciodată un verdict critico‑literar, posibil să fi greșit uneori, dar nu a schimbat nimic din lucrurile în care a crezut cu o încăpățânarea care l‑a caracterizat pe ultima parte a existenței. Ceea ce dă o măsură a autenticității vocației sale, dar și a unui profil etic așa cum îl înregistrează într‑un minunat fragment din Contradicția lui Maiorescu, autorul însuși. Nu există mare personalitate fără o doză de contradictoriu, fără ceva care să provoace în ceilalți o reacție, și nu neapărat una pozitivă. Acest iregular al personalității sale altfel bine centrate îi precizează și forța  de iradiere. La curs, o spun ca student al său, profesorul strălucea. Îl așez între preferați alături de Cornel Mihai Ionescu, Gabriel Liiceanu, Mihai Zamfir. Citindu‑l realizezi același lucru, că a fost cu un pas în față când nu existau prea multe repere, a fost în avangardă câteva decenii și a făcut din critica și istoria literară discipline rezervate unei aristocrații a spiritului.

Am citit un articol referitor la faptul că această insistență cu privire la autonomia esteticului este datată, că ea își avea sensul odinioară într‑un context ostil libertății de a gândi și a scrie după voia gândului, și că acum insistența pe relevanța estetică a operei literare e caducă. Mă întreb oare dacă este așa? În primul rând, primejdia nu a dispărut, ci a fost înlocuită cu o alta cu un mai bun camuflaj, aceea a reideolo- gizării criticii literare, tratată ca expresie a unor forme de emancipare de gen, ale unor minorități exploatate, a unor etnii defavorizate etc., ceea ce vine ca modă occidentală devastatoare sub forma lui cancel culture, me too, gender studies etc. Din acest punct de vedere, actu- alitatea credo‑ului maiorescian‑lovinescian‑manolescian este deplină. Cel de‑al doilea aspect ține de premisa falsă că te poți debarasa de judecata estetică punând diverse alte lucruri în loc. O demonstrație minunată a lui Jean Paulhan din Florile din Tarbes sau Teroarea în Litere arată failibilitatea judecății estetice, relativismul ei. Dar nu despre o știință vorbim, ci de o situare într‑o formă de transcendență laică, cea a frumosului. În momentul în care prevalează o altă agendă care ține de alegerea tematică, de situarea ideologică, de text ca pretext pentru non‑literar sau pentru ilustrarea unei teorii, nu ne mai aflăm în literatură, ci într‑o zonă sau alta a socialului cu problemele sale foarte concrete. Eu continui să cred că Manolescu are dreptate, nu într‑un absolut al judecății estetice, ci în necesitatea de a ne întoarce la specificul literaturii, la arta pe care ne‑o propune, în cele din urmă de a reveni la Maiorescu pentru care pledează în prima sa mare carte de critic și istoric literar.

Și nu pot să nu mă întreb ce se va întâmpla cu această moștenire: Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, Manolescu? Manolescu a purtat ștafeta primilor doi și în ceea ce privește gesturile civice și lucidi- tatea. Cui i‑o va încredința? Unei generații? Câtorva critici și istorici literari? Dispariția lui Manolescu închide o epocă, într‑adevăr. Dar ce va urma? Cum va fi epoca postmanolescu? Pentru că am avut post- maiorescieni în generația care s‑a format sub îndrumarea lui Eugen Lovinescu, am avut postlovinescieni în generația care s‑a format sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu. Dar după? Într‑o discuție informală cu Horia‑Roman Patapievici, una dintre cele mai rafinate și lucide minți contemporane, acesta mi‑a spus, parafrazez: Noi vom fi prima generație fără posteritate. Am reflectat la asta și l-aș contra- zice acum. Nu ei (Horia‑Patapievici, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir, Eugen Negrici etc.) vor fi generația fără posteritate, ci generația din care eu fac parte. Ei ne au pe noi, care‑i prețuim pentru că la rândul nostru suntem postmanolescieni. Însă ruptura se poate vedea între noi și ceilalți, cu generațiile mai puțin școlite, mai puțin citite, mai puțin interesate de un comerț intelectual, sau livrate unor pasiuni ideologice.

Celebrăm în Nicolae Manolescu cultura înaltă, cultura literară, gustul estetic, dar și gestul civic al intelectualului public, dar uneori ele apar cumva personalizate, ca trăsături de caracter unice și ireproductibile, adică fixate într‑o personalitate, dar în același timp și puțin demodate, chiar puțin caraghioase, în orice caz, rigide. Cu omul se stinge o epocă, mai precis această dispariție vine într‑un moment de crepuscul, iradiază deja paseist. Nicolae Manolescu era acel domn distins pe care nu era bine să‑l contrazici din politețe, dar în ale cărui valori nu mai credeai, nu mai erau ale tale. Aceasta este impresia mea, că onorăm o personalitate, și suntem de acord cu forța ei de reprezentare, cu anvergura ei culturală, dar nu în aceeași măsură și valorile care au edificat această personalitate, iertată‑mi fie doza de amărăciune.

Manolescu ne‑a trecut pragul unei epoci, și ne‑a trecut cu bine. Nu a fost singurul, dar a fost una dintre cele mai bune călăuze. Dar, aproape fără să ne dăm seama, a rămas cumva în urmă, timpul a început să alerge nerăbdător ca în romanul lui Marin Preda și toate acele valori care au edificat istoria unei rezistențe au început să se relativizeze, iar omul care le‑a susținut să pară ușor demodat.

Nu sunt un pesimist, cred că o parte din moștenirea pe care Nicolae Manolescu ne‑o încredințează va rămâne, mai ales pentru cei care l‑au cunoscut și i-au înțeles mesajul. Dar totodată ea va fi considerabil diminuată și nu vor lipsi provocările unei noi ideocrații. Dar și noi vom putea spune de acum încolo, în vremuri de criză: înapoi la Manolescu!

ANGELO MITCHIEVICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *