DIANA DOBRIȚA BÎLEA ‒ Povestea creatorului aflat în opoziție cu superficialitatea lumii decadente (Gela Enea); O imagine a societății contemporane (Cătălina Hașotti)

Cu o luciditate menită să observe și să filtreze infinitezimal, între angoase provocate de realitatea prezentă și stări dominate de un copleșitor simțământ de singurătate, Gela Enea are forța de a se sublima pe sine în poezie. Tocmai această vibrație înaltă a manifestării poetice îl ajută pe cititor să pătrundă abisalitățile, crevasele și înălțimile la care ajunge firul poveștii volumului de versuri bilingv (română și spaniolă) Butonul de panică/ El botón de pánico (Ed. Neuma, 2023). Pentru că, în fond, este vorba de povestea creatorului aflat în opoziție cu superficialitatea lumii decadente a vremii sale.

Din punct de vedere tehnic, butonul de panică este un dispozitiv conec- tat la un sistem de alarmă cu scopul de a fi apăsat în cazul unei situații de urgență. Cu alte cuvinte, are menirea de a spori siguranța și încrederea celui care știe că poate să-l folosească la nevoie. Dar de ce ar avea nevoie un creator de un asemenea instrument? Poezia care poartă numele respectivu- lui dispozitiv este truvabilă la paginile 32-33 și începe cu versul: „este firesc să mori”. Întorcându-ne la condiția creatorului, care este supus, ca orice muritor, devenirii și, în final, dispariției fizice din această dimensiune, este clară conștiința poetei că nu se poate sustrage de la firescul parcursului său pământesc. Își imaginează o întâlnire cu un mesager al morții – un curier care îi aduce un colet necomandat, dar „cu verificare” imediată, de unde putem deduce nu doar că timpul este presant, prea scurt pentru tratarea dilemelor, ci și stringența gestului de a primi și de a deschide „darul” misterios. Poeta nu afirmă că în colet s-ar afla moartea însăși, dar acest adevăr nu poate scăpa unei lecturi atente. Practic, cu moartea în casă, despărțită de aceasta doar prin intermediul ambalajului cu care a venit coletul, actanta nu-și pierde firea. Are conștiința rostului său pe pământ, are o lume pentru care să se sacrifice, are dragoste cu care să țeasă pânza de cuvinte salvatoare pentru fiecare dintre cei mulți. De aceea, întârzie deschiderea coletului. Ultimul vers, „des- chide odată coletul”, reiterează faptul că finitudinea omului pe pământ este imutabilă și independentă de voința lui. Ceea ce nu poate împiedica timpul ireversibil este încercarea creatorului de a eleva o lume în concordanță cu aspirațiile și perspectivele prin care acesta privește, gândește și simte. Pentru argumentație, redau o parte a acestui poem: „este firesc să mori/ […]/ este firesc să spui adio paiațelor/ din lanul tău de lacrimi/ dragă doamnă/ îmi spune curierul/ ai un colet/ ar putea fi o bombă/ bomba zilei/ (ha-ha-ha dar eu nu am comandat nimic)/ […]/ ați primit un colet cu verificare/ insistă el/  […]/ dragă domnule/ dacă mă privești nu deschid nimic/ verificarea urmează asemenea unei apărări/ stranii și inutile/ există lucruri ce trebuie consumate în intimitate/ clipa ultimă e unul dintre ele/ deschid coletul/ singură/ întâi să pun cap la cap întâmplări/ să le scriu într-o carte/ 100 de pagini pentru 100 de cititori/ […]/ voi scrie personalizat/ […]/ vara aceasta se anunță cu ceva toamnă în aliaj/ soarele rânjește/ în timpanele mele/ ca niște pâlnii de gelatină/ deschide odată coletul” (butonul de panică).

Poemul așezat în fruntea acestui volum, nu e nevoie, face referire, pe de o parte, la lucruri firești, umane, morale, iar pe de cealaltă, ca un revers al ființei omului Gela Enea, la dublul său, poeta Gela Enea. Astfel, ca om, pledează pentru dragoste, pentru onestitate: „nu e nevoie/ de un bărbat ca să schimbi becul ars/ dar când e vorba să plângi curat/ să plângi fără nicio rușine că te- aud vecinii/ atunci da/ e nevoie de el”. Tot ca om simplu, înțelege că iubirea de aproapele este o condiție sine qua non a viețuirii noastre: „în schimb/ dacă vrei să strigi după ajutor/ și nu-ți vine niciun nume în minte/ atunci da/ e timpul să mori”. Ca poetă, însă, susține efortul creatorului de a se face cunoscut într- o lume aproape confiscată de veleitari și de ignoranți al căror gust estetic ar putea fi totuși educat: „nu e nevoie/ să te bați cu pumnii-n piept că ești mare poetă/ că ți-a prins Dumnezeu nobelul pe breloc/ dar dacă poți să-i oprești pe traficanții de like-uri/ în fața vitrinei unde-ți sunt expuse cărțile/ să-i vezi cum își caută prin buzunare mărunțișul/ atunci da/ te poți bate cu pumnii-n piept/ până se rupe bluza pe tine/ și se vede cum îți zvâcnește mușchiul inimii/ asta se întâmplă doar marilor poeți”. Urmează poemul mi-a scăpat lumea printre degete, în care încercarea de a face o lume mai bună printr-o regenerare sănătoasă cu ajutorul nutrienților mamei-pământ eșuează: „din sâmburele meu au răsărit creaturi bizare/ sugaci nesătui/ la țâța de beton și mortar/ aveau etaje în loc de picioare și-n loc de brațe/ le crescuseră ferestre cât palma/ nicio ușă pe unde să intri în sufletul lor/ cred că nu aveau suflet”. Ființele descrise sunt oameni asociali, un fel de hikikomori, retrași din lumea „de beton” și din realitatea exterioară, care nu au nevoie să vadă prea mult din ceea ce se în- tâmplă în jur (ferestrele sunt doar „cât palma”) și nu mai sunt capabili pentru un dialog oarecare. Sumbră viziune asupra posibilei deveniri a noii generații!

Poeta denunță forțarea pierderii identităților naționale și secularismul: „hărțile lumii/ ferfenițite/ sunt făcute zmeie/ niciunul nu se înalță până la Dumnezeu” (în ziua când Vissarionovici a murit și nu prea). Visul de împăcare a omului cu Dumnezeu este cu atât mai puternic cu cât rămâne condiționat de o creștere care cu certitudine nu se referă la o vârstă anume, ci la vrednicia de a putea interveni, cu propria anvergură, în creuzetul alchimic al relațiilor om-instanță divină: „după ce cresc suficient/ voi trage o linie dreaptă-ntre noi/ o las să se lungească până la poli/ pe urmă facem din ea/ un cerc/ un inel/ pentru degetul arătător al lui Dumnezeu” (fiica mea a murit în flăcări). Împă- carea cu omul rămas pe arterele principale ale memoriei sau cu sinele pare și mai greu de realizat și se topește în decizii radicale. Lipsesc niște piloni sufletești, fără de care orice ființă umană se prăbușește: „să nu fugi niciodată din brațele care/ se frâng doar ca să te țină strâns la piept/ […]/ spune-mi că n-ai fi vrut să se-ntâmple dă vina/ pe ceilalți pe destin/ pe divinitate/ dar fă-o mușcându-ți palmele urlându-ți neputința/ ca pe un titlu de glorie/ […]/ dacă ai trăi în lumea în care trăiesc eu/ spune-mi că și tu ai scrie poezii/ […]/ spu- ne-mi că mitul jertfei creatoare nu e decât/ o cutumă balcanică/ nu-ți trebuie mănăstire ca să te-arunci în gol” (spune-mi).

Într-o lume în care nu se mai regăsește sau pe care n-o mai recunoaște, actanta preferă să se adâncească în „grohotișul singurătății”, cu „un pui de soare/ cât o minge de ping-pong” în buzunar (voi mai purta o singură dată voalul de mireasă) drept sursă pentru viitoarele întreprinderi creatoare. Dar un poet nu poate exista în lipsa cititorilor. Este motivul pentru care credem că, scriind poezie, Gela Enea nu face altceva decât să-și treacă lumea printr-un act cathartic în vederea vindecării și trezirii semenilor din întunericul acapa- rator. Capacitatea aceasta intelectuală, poetică, morală de a ținti atât de înalt ne relevă o poetă nu doar sensibilă și talentată, ci și un om al cetății, cu grija de mâine a aproapelui.

O imagine a societății contemporane

Cu Dimineața lianelor (Ed. Universitară, București, 2022), Cătălina Hașotti nu configurează o lume nouă, care să ne uimească prin inedit și spectacu- lozitate, ci aduce în fața cititorului episoade veridice de viață dintr-un motiv lăudabil: pentru a-și sensibiliza semenii, parcă tot mai apatici, dacă nu cumva chiar refractari la orice ar putea să-i scoată de sub carapacea unde își închi- puie că le e mai bine. Oamenii au nevoie unul de dragostea celuilalt, unul de grija și de forța morală, afectivă a celuilalt. Iar prozatoarea, o cunoscătoare a labirinturilor sufletești, psihologice, scoate în evidență această necesitate umană încă din titlu. „Dimineața” sugerează șansa unui drum nou, plin de speranță, pe când „lianele”, care sunt plante ce se agață ori se încolăcesc pe trunchiurile sau pe ramurile copacilor, se referă tocmai la această trebuință a ființei de a viețui într-o relație strânsă și confortabilă cu o altă ființă.

Desfășurarea epică are loc pe două paliere: unul urmărește generația tânără, cu întâmplările și prefacerile de ordin afectiv, volițional, cognitiv, ca- racterial și temperamental, iar celălalt, deși mai condensat, aparent lăsat în plan secund, aduce în fața cititorului exponenți ai vârstei a doua. Și unii, și alții sunt personaje cu o poveste proprie, cu probleme ce reclamă o rezolvare, un capăt. Filtrul Cătălinei Hașotti nu face distincție în acest sens. Ea oferă tuturor acestora o soluție, un capăt, dar nu oricum, ci fiecăruia după faptă, fiind adepta acelor scriitori care consideră că scrisul lor trebuie să se concretizeze în pilde și povețe pentru cine are urechi să audă, ochi să vadă și minte să înțeleagă.

Pe palierul aripii tinere se află Sorana și prietena ei, Diana, ambele de douăzeci și unu de ani, diferite din multe puncte de vedere, dar pe care le unesc încrederea, devotamentul, angajamentul firesc relației de prietenie, apoi Sorin, tiristul îndrăgostit de Sorana, un perdant până la urmă nu doar din cauza deciziilor sale neinspirate, ci și a distanței, a faptului că, pentru a strânge niște bani necesari făuririi unui viitor mai bun, este nevoit să stea departe de iubita care are totuși nevoie de prezența lui fizică. Aproape basmic apare, în a doua parte a romanului, frumosul, inteligentul și blândul francez Claude, îndrăgostit de drepnele, de România și de Diana, virgina care se credea urâtă și cu probleme sexuale, schimbată apoi la 180 de grade după ce îl cunoaște pe el. Pe celălalt palier se află Tanța, mama Dianei, penibilă, condusă de in- stinctul sexual și lipsită de dragostea de orice tip, și Bogdan, soțul ei, lut moale în mâna acesteia până când este dat afară din propria casă, dar un părinte extraordinar. În partea a doua a romanului apare și Grig, tot o ființă aproape basmică datorită frumuseții sale fizice, caracteriale și comportamentale; inițial, este iubitul din virtual al mamei Soranei, prezentat cititorilor prin intermediul mesajelor sale, adevărate poeme în proză, dar rolul lui va fi unul mai elevat: o va ajuta pe tânără să-și descopere talentul literar. Și mai este mama Soranei, personaj evocat de fiica îndurerată pentru pierderea ei bruscă și de Grig.

Sorana este totuși personajul central, ceva mai bine construit decât Diana. Deși soarta o pune în fața unei situații cumplite, semeni de-ai ei intervin ca niște îngeri păzitori și o scot la lumină. Este modul Cătălinei Hașotti de a privi oamenii și viața, un mod optimist, a cărui sorginte s-ar putea să se găsească în profesia sa, aceea de dascăl, care trebuie să dea aripi adolescenților pe care îi educă. Acest personaj îi oferă posibilitatea de a pune în valoare un sentiment extrem de important, salvator în cazul de față, prietenia, pentru că sine amicitia vitam esse nullam („fără prietenie nu există viață”, Cicero). Pe de altă parte, evoluția personajelor lasă cititorului ideea autoarei că oame- nii sunt interconectați, că, fiind părți dintr-un întreg, nu pot fi ei înșiși fără a interacționa cu actorii sociali din proximitatea fizică, afectivă. Grig, bărbatul de peste mări și țări, cel din mesajele pline de lirism adresate mamei Soranei, acționează în virtutea aceluiași sentiment, prietenia, deși acest proces afectiv nu privește direct personajul principal. El se comportă exemplar în memoria femeii iubite, arătându-ne în final un chip părintesc, mai ales că Sorana este privată de prezența și de dragostea tatălui biologic. Prieten se dovedește a fi și Claude, care intermediază Soranei o întâlnire, după foarte mulți ani, cu adevăratul ei tată.

Vitregia sorții are, în acest roman, o cauză ce se datorează însușirilor umane precare. Două sunt personajele lipsite de empatia autoarei și, implicit, a cititorului: tiristul Sorin, care se rătăcește prin hățișul distanțelor și al emoțiilor negative, și Tanța, femeia care cade pradă unei tinereți himerice. Ambii, colerici și punându-se pe ei mai presus de ceilalți, acționează sub impulsul primelor senzații. Astfel de oameni nu reușesc să închege/să păstreze o prietenie pentru că nu o înțeleg și nici nu au inspirația/răbdarea de a-i descoperi fascinația și, în cele din urmă, foloasele.

Romanul „Dimineața lianelor” reflectă imaginea societății contemporane într-o Românie ‒ parte a unui organism superior, Uniunea Europeană, care dă cu o mână (e vorba de beneficiile recunoscute, unele prezente și în carte) și ia cu alta, ducând la înstrăinarea, cu trup și suflet, a celui plecat departe pentru a găsi un salariu mai atractiv, dacă nu și un trai mai bun. Acțiunea are tensiune și cititorul este ținut cu sufletul la gură, fapt înlesnit și de o exprimare fluentă, fără sincope, și într-un limbaj accesibil.

Pentru acest roman, Cătălina Hașotti a ales ca temă principală omenia, căreia i se subordonează teme cu greutate, precum iubirea, prietenia, relațiile de familie, viața de  emigrant. La ora actuală, când avem două războaie pe planetă și când alte amenințări belicoase ne vâjâie pe la urechi precum gloanțele, omenia este un complex de calități imperios, imperativ, salvator. Despre omenie ar trebui să se scrie mai mult și poate că barbarii contemporani, născuți și ei, ca toți oamenii, având-o înlăuntrul lor, își vor reconsidera semenul, lumea, viața și pe Dumnezeu.