PAUL SÂRBU ‒ Răzbunarea pelicanilor
Mitea Zenovei ura pelicanii.
Lucrase pe vremuri ca „paznic la pelicani” şi „îşi făcuse bine meseria”. Deşi puţini pescari reuşeau să reziste în coloniile de pelicani: majoritatea vomitau, „îşi vărsau maţele” din pricina peştelui stricat de pe maluri şi a dejecţiilor cu miros fetid ce putrezesc totul în jur. Era o duhoare greu de suportat! „Împuţite păsări!…” bombănea el mereu!…
Pelicanii erau organizați: jumătate din ei rămâneau în colonii să clocească grămezile de ouă învelite-n nămol, să le păzească de diferiți dăunători care le spărgeau şi le mâncau ‒ ciorile, îndeosebi! ‒ iar cealaltă jumătate pleca să se hrănească şi să captureze peşte pentru pui… Făceau cu rândul, bărbătuşi şi femele…
În coloniile de la Buhaiova-Hreţişka-Babinci din Delta Dunării, peştele era adunat în grămezi, pe jos, „după mărimea pelicanului”, peşte mic pentru pui, peşte mijlociu pentru pelicanii tineri şi peşti mari, de toate felurile ‒ ştiuci, crapi, somni, șalăi ‒ pentru pelicanii comuni mari. Şi totul „zduhnea”, pretutindeni erau numai miesme fetide, nu putea oricine să înainteze în mijlocul coloniilor, cu mii și mii de pelicani comuni şi creţi!…
Doar Mitea Zenovei, Zaharia Butâlkin şi Zarnica Huciubat, care lucrau în trei schimburi, de pază, fuseseră aleşi, căci ceilalţi „se îngălbeneau la faţă, vomitau de-şi întorceau stomacul pe dos și-i pălea durerea de cap”.
Primăvara, mai întâi venea în recunoaştere „Tartorul” pelicanilor, după cincisprezece martie, vizita locurile, ca să nu fie pericole, constata dacă tim- pul era bun. Apoi, după două săptămâni, se întorcea cu „escadrilele” de câte trei-patru sute de pelicani fiecare, adică vreo două sute de perechi care se aşezau peste plauri şi maluri, cuibărind, construind cuiburi noroioase.
Când se întorceau, stuful verde, nou răsărit răzbătea printre firele uscate, de anul trecut, iar primii nuferi care se deschideau erau de un alb atât de pur și intens, încât străluceau precum soarele la amiază! Mâțișorii de salcie, gălbui şi cu picățele portocalii, arătau că temperatura crescuse peste cinsprezece grade!…
„Tartorul” niciodată nu părăsea colonia. El nu pleca după hrană, ca ceilalţi. Acesta supraveghea și cerceta neîncetat dacă sunt condiţii bune de cuibărit şi supravieţuit, dacă pândeşte vreun pericol, căci, în aceste cazuri, îşi lua „escadrila” şi se muta în alte locuri, mai primitoare…
Cei care plecau să aducă hrană se întorceau cu scrumbie, ştiucă, crapi, lini, tot felul de peşte adus de la Dunăre, din canalele şi gârlele Deltei sau chiar din mare…
„Paznicii” aveau tot felul de îndeletniciri: „colectau” puii de pelicani, care erau uşor de prins în plase sau chiar cu mâinile, şi îi „livrau”, după ordinele primite, în diferite ţări: Franţa, Germania, Belgia, după cum aveau contracte; sau „puneau crotalii”, adică nişte inele din aluminiu cu numere în care erau înregistrate vârsta, locul etc. Cândva prinseseră un pescăruş de peste o sută de ani care fusese înregistrat la Moskova, în 1880.
Veneau cercetători care filmau, din adăposturi bine camuflate în stufări- şuri, întreaga activitate a pelicanilor, cum cuibăresc, cum se hrănesc, cum se organizează… Aceştia aveau „pontoane dormitoare” dotate cu generatoare de curent electric, aragaz, butelii cu gaz metan, cuptoare, hrană diversificată – conserve, legume şi fructe uscate, nu ca pescarii Deltei care locuiau în colibe improvizate din stuf, mâncau numai pește preparat în toate felurile posibile și „se spârcâiau alb, ca pelicanii”, şi beau apă direct din canale, cu „ispolul”, iar ca tărie nu le lipsea spirtul sanitar pe care-l denumeau în diferite feluri: „Sandokan, Cernobâl” etc.
În sfârşit, paznicii păzeau puii de pelicani, ca să nu fie răpiţi de hereţi ori ulii sau acvile cu gheare puternice, să nu le mănânce câinii de la colibele pes- carilor ouăle, sau chiar să nu fie ucişi de pescarii care duşmăneau pelicanii, pentru că îngurgitau cantităţi impresionante de peşte, mai mult decât reuşeau ei să prindă în plase şi să predea la cherhana pentru a-şi încasa salariul „în funcţie de cantitatea prinsă”. De aceea, unii dintre pescari, dacă nu era atent paznicul, veneau şi călcau ouăle în picioare!…
Un pescar avea „norma” să prindă câte cinci sute de chile de peşte pe lună pe care să-l predea la cherhana. Dar pescarii socotiseră că, într-o săptămână, aceste colonii de pelicani, stârci, egrete, cormorani, scufundaci, ţigănuşi etc. mâncau mult mai mult peşte decât reuşeau să prindă toţi pescarii Deltei într-o lună!…
Mitea Zenovei păzea pelicanii până în octombrie, când migrau, apoi tăia stuf cu „tărpanul”, iar când gerul era straşnic, tăiau gheaţă ca să aprovizioneze gheţăria cherhanalei pentru vară. Nu duceau lipsă de muncă!…
Lui Mitea Zenovei îi era cel mai greu, vara, pe caniculă și secetă, când miesmele erau de nesuportat chiar și pentru el, despre care se spunea că„nu avea miros!”.
Apa, cu frunzele mari de nufăr, scădea; doar măciuliile de nuferi galbeni rămâneau ridicate câteva palme deasupra nivelului apei. Pe tulpinile sălciilor se vedeau rădăcinile, ca niște coame de lei, care în primăvară stăteau cufun- date sub valuri. Vara, acestea erau pe crengi, parcă erau înfipte în albastrul cerului, ci nu în mâlul albiei. Pe tulpinile sălciilor încă mai erau dungile până la care fuseseră în apă, primăvara. Canalele secau într-atâta încât se vedeau cum se zbat peștii vii, argintii, printre cei morți, în nămol… Din cauza lipsei de hrană, pelicanii pescuiau în ghioluri. Pe trunchiurile sălciilor uscate, dărâma- te, putregăite, creșteau ierburi și flori colorate, iar în scorburile acestora se aciuiau vidrele ori nevăstuicile.
Mitea Zenovei îndurase această viaţă grea de pescar, inspirând toate duhorile, dar începuse să urască cu adevărat pelicanii când fusese transferat ca paznic la ferma piscicolă de la Popina!
Acolo viaţa era mai uşoară şi mai plăcută, dar avea să i se desfacă contractul de muncă, tocmai din pricina pelicanilor!… pe care el îi păzise şi-i protejase timp de cinci ani în colonia Buhaiova.
La ferma piscicolă, Mitea Zenovei văzuse cât de greu se „prăseau” peştii.
De pildă, crapii, sau ştiucile femele erau „mulse” de icre, după ce erau prinse din bazine. Apoi erau „storşi” şi crapii masculi, de „lapţi”. Peste ouăle peştelui femelă, icrele, puse în nişte tăvi de plastic, se presărau lapţii. După un ceas, bobul de icre se făcea mai mare şi se vedea un punct negru prin coaja oului – embrionul. Apoi se turnau în nişte sticle care au sită sus şi jos, şi prin care curge apă timp de douăzeci şi patru de ore. După care puietul iese din ouăle de peşte. Acesta se cară în saci de plastic, umpluţi pe jumătate cu apă, jumătate cu aer, ca să aibă oxigen, şi se toarnă în bazine mai mici Acolo se deversează gunoi de bălegar de vaci, din care ies „purici de apă”, cu care se hrăneşte puietul timp de o săptămână… Apoi prin „călugări” (guri de apă) puietul era dus de curent fie în bazinele mai mari ale crescătoriei, fie chiar în canale şi gârle… (Mitea Zenovei numărase numai în guşa unei egrete şaptezeci de puieţi!). După aceasta, se făceau „hrănitoare” ‒ adică, locuri unde pescarii duceau cu bărcile saci de granule (cereale măcinate) pe care le vărsau în anumite locuri ca să hrănească peştele în creştere…
Într-o duminică, fiind paznic la „Piscicola”, Mitea Zenovei adormise, băut, după ce terminase o sticlă de „Mona”!
Când se trezise, un întreg bazin de puiet de crap fusese golit de o „esca- drilă” de pelicani. Năucit, trăsese două focuri în aer, ca să-i sperie. Tot stolul se ridicase în aer şi zburase, rămânând doar un pelican răstignit, pe care el, pasămite, îl găsise mort, şi pe care-l bătuse în cuie pe o cruce de lemn făcută de el, tocmai pentru ca ceilalţi să nu se apropie! Dar se vede că nici nu le păsase de confratele lor ţintuit şi cu un piron în gât, cu ciocul enorm atârnând! (În fapt, acest pelican îndrăznise să atace peştele din bazin, chiar sub ochii şefului, iar acesta îi poruncise angajatului Mitea Zenovei: „Trage!”, „Intru-n puşcărie!”, „Intrăm amândoi!”. Şi Mitea Zenovei îl umpluse cu alice! După ce îl crucificase, drept pildă, Mitea Zenovei fusese sigur că, după această ispravă, niciunul nu va mai îndrăzni să se apropie de bazinul „trei’şpe!”).
Luni dimineaţa, când a venit şeful la ferma piscicolă, văzând bazinul golit de puiet, i-a desfăcut contractul de muncă lui Mitea Zenovei, „pentru neglijenţă în serviciu”.
De atunci, omul ura de moarte pelicanii!… Tocmai lui să-i facă una ca asta, care-i păzise cinci ani, în fosta colonie!…
Ca să-şi poată întreţine familia, copiii la şcoală, Mitea Zenovei se angajase ca simplu pescar.
Primise şi el „o parcelă din luciul apei” și pescuia, mai punea capcane la bizami, nurci, vidre…
Apa acum are culorile toamnei: galbenă, roșu-aprins, ruginie…
O colonie de lebede albe s-a amestecat cu un stol de rațe cu gâtul roșu și se bălăceau împreună, pe ghiol.
Cețurile toamnei erau atât de dese, încât bărcile, pescarii, cerul și apele nu se mai distingeau: doar vocile li se aud în pâcla cu nuanțe roșii și albastre ale răsăritului sau amurgului. Nu puteai distinge cerul de apă, de parcă norii se pogorâseră și se târau peste nuanțele difuze, amestecate, fără contur ale toamnei în Deltă!…
Într-o zi mai caldă, clară și luminoasă, din coliba lui pescărească, Mitea Zenovei observase un „tartor” care venise în recunoaştere chiar deasupra perimetrului lui de pescuit, din care trebuia să predea la cherhana „cota de peşte” ca să-şi hrănească şi familia.
Cunoştea obiceiurile pelicanilor foarte bine, din vremea în care fusese paznic la colonia Buhaiova-Hreţişca-Babinci! Ştia că, peste un ceas, două, va veni „escadrila”. Şi acum nu mai era băut!…
După ce „starostele” s-a îndepărtat suficient de mult, Mitea Zenovei şi-a luat arma, s-a urcat în barcă şi a tras la rame până lângă ghiol, unde a camuflat luntrea cu papură şi stuf şi a aşteptat două ceasuri.
Nici n-a fumat, ca să nu-l simtă! Vântul bătea înspre sud, iar pelicanii veneau dinspre nord! Vreo două sute se apropiau!
O parte din ei au început să bată apa cu ciocurile şi cu aripile ca să sperie peştele şi să-l împingă la apă mică, în timp ce ceilalţi aşteptau în partea opusă bancurile de ştiuci, caraşi, bibani, plătici ca să le captureze.
Mitea Zenovei „tremura” de nervi, când a văzut vreo două sute de ciocuri hulpave înghiţind prada din parcela lui! Dar a mai răbdat câteva minute, ca să i se liniştească inima, să fie sigur că ocheşte bine!…
A ridicat puşca cu două ţevi de sub papura din barcă şi a ochit chiar unde era grupul mai numeros şi unde „capetele erau unul lângă altul”.
Doar două cartuşe cu alice „trei la fund” a tras, unul după altul. În plin. Pelicanii s-au înălțat. Câţiva, răniţi, au mai căzut din zbor peste ceilalţi, ucişi. Se zbăteau ca sufletele în apa însângerată a iadului!
Mitea Zenovei s-a dus şi i-a adunat din apă! A umplut barca! A numărat treizeci şi nouă, „totalul”! I-a cărat pe canale înguste cât lotca, i-a împins cu ghionderul sub plauri, să putrezească acolo, negăsiţi de nimeni niciodată, ba a astupat şi canalul pe care i-a dus, cu plauri plutitori ca să nu se mai cunoască vreodată că ar fi fost drum de barcă pe acolo…
Mitea Zenovei se simţea răzbunat pentru că fusese concediat de la ferma piscicolă Popina, din cauza lor!…
De atunci, nici un pelican nu s-a mai apropiat de luciul lui de pescuit!
Cantitatea de peşte pe care o îngurgitează un pelican pe zi, după unii pescari ar fi de patru-cinci chile, după Mitea Zenovei de „şapte-opt!”. Deşi în atlasele despre Delta Dunării scrie că un pelican mare, comun, cu anvergura aripilor de trei metri şi jumătate, consumă doar aproximativ două chile zilnic, şi numai dacă zboară, uneori câte o sută de kilometri, sau dacă are pui, mă- nâncă aproximativ trei-patru chile pe zi.
Doar „duşmănia” unor pescari exagerează cantitatea de hrană a acestora!… Mitea Zenovei făcea calcule ciudate și pline de ură!… În colonia Buhaiova-Hreţişca-Babinci erau trei-patru mii de perechi. Aşadar, dacă socotea că mâncau numai câte două chile pe zi ‒ dar el, care fusese paznic putea să jure că informaţia din cărţi era mincinoasă, că ăia „ţin cu pelicanii”! ‒ şi tot mâncau şapte-opt tone pe zi! Dacă înmulţim cu treizeci de zile ale lunii se făceau două sute patruzeci de tone, dacă socotea din martie până în octombrie… În orice caz, toţi pescarii din Deltă, care nu erau decât câteva sute, nu predau la cherhanale lunar această cantitate!… Iar în lunile de vară, pe căldură, nu prindeau nici cât să-şi facă norma… Şi asta fără a mai socoti şi celelalte păsări- stârci, egrete, cormorani, scufundaci, ţigănuşi, raţe şi gâşte sălbatice, lişiţe care, împreună, mai prindeau cât toţi pelicanii la un loc… În timp ce ei, pescarii, care erau tot mai puţini şi care ajutau ca să se reproducă şi să crească puietul, niciodată nu prinseseră atâta pește, nici chiar în lunile cele mai bune din primăvară sau toamnă, fără a mai ţine seama de perioadele de prohibiţie impuse de lege… Căci pelicanii „nu aveau niciodată prohibiţie!”
Aceste calcule îl înveninau și-i dădeau mari bătăi de cap lui Mitea Zenovei care-i dădea exemplu pe vecinii ucraineni: aceştia împuşcau pelicanii, care, prigoniţi, veneau tot în Delta Dunării, la noi, unde aveau protecţie… Ba mai mult, pe o jumătate din braţul Chilia al Dunării, pescarii ucraineni prindeau cu orice fel de plase de pescuit, orice fel de peşte, de pildă, în timp ce românii nu au voie să pescuiască, în jumătatea lor de Dunăre, sturioni, de pildă, ca să-i captureze vecinii ucraineni, pentru că ei aveau legea permisivă!…
„La ce erau buni pelicanii?! Ouăle put a peşte, nu poţi să le mănânci, carnea lor pute! Dacă jupoi un pelican și pielea i-o usuci şi o aşterni pe jos prin coliba pescărească, nici purici nu mai sunt, că fug toţi!”…
Iar Mitea Zenovei nu-i iertase nici măcar după cele treizeci şi nouă de victime făcute!
Oricum, Mitea Zenovei socotise că pelicanii aveau drepturi mult mai mari decât oamenii, care erau mereu prigoniți, mereu cu dosare penale de bra- conaj! Și mai credea că oamenii sunt pe cale de dispariție în Deltă, că nu-i proteja nicio lege, și, poate că așa era politica statului, ca să trăiască numai păsările și jivinele bălților, iar oamenii să fie mereu văzuți ca niște răufăcători și persecutați, ca să dispară cu totul din baltă!… Dacă la sfârşitul săptămânii un pescar era prins că ducea acasă, la familie, mai mult de cinci chile de peşte, era amendat! În schimb pelicanii erau păziţi, protejaţi de lege şi nu li se punea nicio restricţie…
Se făcuse toamnă târzie, spre iarnă. Iarba, stufărișul și crengile copacilor, tufele de cătină încărcate cu fructe portocalii atârnau grele de chiciura care a albit cu flori de gheață gârla și vârfurile de stuf. Un sticlete stă speriat și zgribulit pe o creangă.
Din culoarea verde, care domina vara, a rămas doar puțin: acum domină ocrul deschis și alburiul înghețat… Toate culorile toamnei abia mai răzbat prin albul de promoroacă. Au încremenit și arțarii cu gheață roșie, sălciile cu gheață galbenă și verde și stuful uscat, pământiu!…
În unele zile soarele strălucește, Delta își arată din nou culorile ruginii, es- tompate, difuze, ascunse sub pojghița de chiciură care se topește cu încetul…
Deasupra frunzarelor roșii, ruginii și galben-pământii, își ridică în zbor ari- pile o egretă ca zăpada, care stătuse camuflată, neobservată, în stufărișurile înghețate…
Pe un mic plaur, coliba de stuf a pescarului Mitea Zenovei e acoperită de zăpadă. O barcă trasă pe mal. Un câine latră pe gheața care se crapă de ger. Bate crivățul. Ciorile dau buzna-n colibă. Omul le alungă cu bâta!…
Doar un ochi de apă, în mijlocul ghiolului, nu a-nghețat. Rațe și gâște sălbatice, lebede și pelicani bătrâni, care n-au putut să migreze, așteaptă împreună primăvara…
În general, pelicanii migrează spre iarnă în ţinuturi mai calde. Dar totdeau- na rămâne un grup, de câteva zeci, să ierneze aici, fie pentru că presimt o iarnă mai blândă, fie pentru că exemplarele rămase sunt bătrâne şi nu mai pot să zboare, sau sunt rănite ori bolnave…
În luna lui gerar, în miezul iernii, când crivăţul siberian biciuia fără milă Delta, Mitea Zenovei s-a îndreptat spre un plaur greu accesibil, unde ştia că mai rămân ultimii pelicani să ierneze, lângă un ochi de apă care nu îngheța din pricina curentului, deoarece acolo mai puteau găsi ceva peşte de mâncat.
Pe această vreme cumplită, nu aveau alt loc de supraviețuire, dacă nu cumva şi acesta era bocnă, în această iarnă aspră.
Mitea Zenovei înainta peste canalul încremenit sub stele. Lumina zăpezii şi a astrelor îi erau îndeajuns ca să înainteze pe gheaţa pe care o „pipăia” cu un băţ anume făcut, având un cui în vârf, ca să cerceteze dacă era tare sau subţire, ca să nu se rupă sub opincile lui din piele scorţoasă de mistreţ. Vântul tăios şi rece spulberase zăpada pe malurile canalului, lăsând pe mijloc gheața „linsă de ger”. Sloiurile trosneau, semn că se înteţea gerul, dar trebuia să fie atent la crengile uscate ale sălciilor, dărâmate de rafalele vântului.
Ajuns la cotul canalului care ducea în ghiolul Dohinca, Mitea Zenovei şi-a văzut coliba pescărească, triunghiulară, din stuf, părăsită pe un aseme- nea ger năprasnic și câinele care lătra în lanț, căci nu-l dezlegase, tocmai pentru ca să nu se ia după el și să nu sperie păsările care rămăseseră să ierneze aici.
Acum nu mai erau decât el şi pelicanii. Nu mai era lege, paznic, cui îi mai păsa!?
În lumina slabă a cerului sticlos, bătut de stele, ochii i se obişnuiseră. Avea mănuşi din piele de hermină albă.
Mitea Zenovei aprinse cu greu o ţigară, înjurând crivățul.
Privind cu atenţie, ceva mai departe, omul văzu un pâlc de păsări, pe un plaur, ce păreau pelicani amorțiți de ger. Unii parcă erau vii, căci stăteau în picioare, cu ciocurile ridicate, dacă nu cumva îngheţaseră astfel!…
Era bocnă chiar şi cotul unde curgea apa şi care nu îngheţa altădată, chiar şi mijlocul ghiolului părea încremenit!
Lui Mitea Zenovei, la lumina incertă a unei luni palide, de după o perdea de nori, i se arătau zeci de pelicani, acoperiţi de zăpadă! Le distingea aripile, sacul cu care prindeau peştele, ciocurile! Nişte schelete încremenite!
Acolo, pe acel plaur, părea să fie „cimitirul pelicanilor” care nu migraseră!…
Mitea Zenovei trăgea din tutun, simţind o mare fericire. „I-a luat dracu’!” gândea el. Nici n-a mai fost nevoie să folosească arma pe care-o luase cu el. Crivățul, înghețul făcuseră treaba în locul lui! Le venise de hac acestor lupi cu cioc, hulpavi!… „Iată ce peisaj plăcut!” gândea Mitea Zenovei, privind licărul stelelor în sloiurile de gheaţă ce acopereau grămezile de pelicani încremeniţi, lucioși, în poziția în care-i cuprinsese înghețul!…
Dar, scrutând cu și mai mare atenție întunericul, lui Mitea Zenovei i se păru că în mijlocul plaurului plutitor, care acum era bine fixat de ger, mai trăiesc vreo câțiva pelicani rebegiți, cu ciocurile în sus!…
Omul scuipă de ciudă şi strivi ţigara. „Nu cumva aceia rămăseseră vii?!…” A cercetat cu atenţie gheţurile tot mai subţiri, îndreptându-se spre plaurul acela din mijlocul ghiolului, unde se părea că ultimii „ticăloşi” ar mai fi putut avea scăpare…
Omul, temându-se să nu se rupă pojghița sub greutatea lui, a început să se târască pe coate, înfigând cuiul şi trăgându-se înainte, ca să-şi distribuie greutatea corpului pe o suprafaţă mai mare.
Desigur că ar fi putut să tragă cu arma. Dar era altceva, nu ştia sigur dacă acele forme ciudate nu erau doar o închipuire de pelicani, puteau fi doar nişte sloiuri stranii, aglomerate, în forme de păsări, nişte cioate de salcie acoperite cu zăpadă… Deşi, după ciocurile mari, ridicate, nu puteau fi decât pelicani, gândea el, căci nicio altă pasăre nu avea asemenea pliscuri!…
Trebuia să vadă exact despre ce e vorba! Trebuia să vadă dacă mai aveau viaţă în ei, ca să le-o curme!…
Da, acele sloiuri perpendiculare, oblice sau aproape orizontale, nu puteau fi decât ciocurile unor pelicani în care inima poate mai bătea!
Aceştia, se părea, erau ultimii „supravieţuitori” ai acestei ierni sălbatice!… Dacă da, avea să-i înveţe Mitea Zenovei minte! Nici n-avea de gând să-şi consume un cartuş cu alice pe aceşti bicisnici rebegiți!… Le va zdrobi căpă- ţânile ridicate spre stele cu patul puştii!… Nu va rămâne niciunul ca să mai prade peștele din Baltă, în primăvara următoare!
Cu cât se târa mai aproape de plaur, pe gheaţa tot mai subţire, cu atât, pe retină, în noaptea înstelată, i se contura imaginea tot mai clară a unor forme de pelicani care încă mai viețuiau!…
Gheaţa începuse să se crape, dar el nu mai avea mult până să se prindă cu mâinile de stuful uscat de pe acest plaur şi să vadă cu adevărat ce era acolo!…
Deodată pojghița s-a rupt și Mitea Zenovei s-a scufundat bâldâbâc, în apa rece, să-i stea inima!… Nu se așteptase la asta! A înotat, mai avea doar doi-trei metri până la plaurul cu păsări, cu gând să se aburce pe el.
Omul încerca să se agaţe de trestiile acoperite de chiciură, dar alunecă înapoi. Era un pâlc de pelicani tocmai în mijloc! A dat roată în jurul plaurului plutitor, căutând cu disperare să se prindă de ceva, dar, ca un făcut, mâinile amorţite nu-l mai ascultau, ca într-un coşmar. A aruncat puşca şi raniţa, să i se mai uşureze din greutate. Apa rece îi amorţise tot trupul. Inima îi bătea cu putere. Trebuia să se aburce repede şi să dea foc, cu chibriturile din buzu- narul de la piept, înfășurate într-o foiță de celofan, dacă nu cumva fuseseră udate şi acestea, la stuful de acolo, să se încălzească, deoarece simţea că nu-i mai circulă sângele, iar până dimineaţa ar fi murit îngheţat, întocmai ca şi pelicanii pe care i se părea că-i vede!
Și mai ciudat era că acum, când se zbătea simţind fiorul morţii, când parcă și vederea i se făcuse mai clară, constata că acele forme, ce i se pă- ruse a fi cu evidenţă nişte pelicani, se dovedeau doar nişte sloiuri cu forme asemănătoare, ce dădeau doar iluzia unor ciocuri şi unor aripi de pelicani! I se părea că fusese atras într-o capcană a închipuirii lui, de plăsmuirea acelor forme stranii! De parcă pelicanii înşişi creaseră acel miraj, ca să se răzbune pentru cei pe care-i secerase el în vara trecută, şi pe care îi ascunsese de lege pe sub plaurii Deltei!
Mitea Zenovei aproape amorțise! Simţea cum îi înţepenesc mâinile şi picioarele, cum o căldură trece prin tot trupul lui!
Până la urmă, cu un ultim efort supraomenesc, Mitea Zenovei reuşi să se cațere pe acel plaur! Crezuse că era salvat! Dar, în chip ciudat, mica insulă plutitoare începu să se scufunde sub greutatea lui!… După ce se văzu iarăși pe jumătate în apă, încercă să se ridice din nou, prinzându-se de niște rădăcini de stuf.
Însă atunci se întâmplă un lucru şi mai sinistru! Plaurul se dezintegră în mai multe bucăţi, iar el alunecă și se scufundă mai adânc!
Nu mai avea pe ce să se urce ca să plutească!…
Se ştia că, din cauza acidului dejecţiilor pelicanilor, plaurii putrezeau și se fărâmițau, iar coloniile se mutau pe alte insule… Dar cum avusese el nenorocul să se îndrepte chiar înspre un astfel de loc!?…
Cu braţele atârnate de niște stufărișuri, Mitea Zenovei simţea că în noaptea asta, sub stele, îi va veni sfârşitul, şi că, duşmanii lui de moarte îl atrăseseră într-o năzărire, într-o înșelătoare capcană în care îl amăgiseră pentru a-l prinde ca într-o cursă! O nălucire mortală!… Căci, deși i se păruse, deși „văzuse” cât se poate de limpede cu ochii închipuirii lui un „pâlc de pelicani”, nu era nici măcar unul aici!…
În lupta pentru peşte, fiecare încercase să captureze cât mai mult, omul pentru familia sa, pelicanul ca să supravieţuiască în colonie!…
Pe Mitea Zenovei îl cuprinse un fel de toropeală în tot trupul… Simţea cum se scufundă în abisul ireal, scornit chiar de el, dar „sugerat de ei”!… Prin minte îi mai trecură câteva flash-uri: ziua în care el fusese victorios împotriva celor treizeci și nouă de dușmani, apoi nevasta, copiii…
A doua zi, câţiva vânători din sat, luându-se după urmele lăsate în zăpadă, au găsit trupul lui Mitea Zenovei îngheţat, scufundat, dar, totuşi, cu mâinile încleştate de rădăcinile unui plaur fărâmițat, pe care se vedeau nişte forme ciu- date de sloiuri, de parcă cineva ar fi sculptat acolo, în gheaţă, nişte pelicani…
Nimeni n-a înţeles ce căutase Mitea Zenovei noaptea acolo!
„Poate l-a purtat vreo vidmă, sau propria nălucire într-acolo! Poate acolo l-a chemat moartea!” spuneau oamenii…
