#79 decembrie 2023,  Comemorări,  TEXT

NICOLAE ROTUND ‒ Respirări marine. Marea lui Tudor Arghezi

Respirări marine*

Ca şi Pământul, Marea simbolizează începutul și sfârşitul vieţii, este imagi- nea arhetipală a acestora, încleştarea dintre cele două elemente primordiale rămâne mereu sub semnul mefienţei. Pământului, simbolul conştientului, i se opune Marea, căci ea precede ordinea cosmică. De aici, şi atracţia perpetuă a scriitorilor români faţă de mare ca simbol al subconştientului. (…)

Marea lui Tudor Arghezi

Vorbind despre alcătuirea dumnezeiască a ţării noastre, Tudor Arghezi, poetul înzestrat cu geniu verbal, propune în articolul „Cu talpa pe ţară” un fel de rocadă a ţinuturilor româneşti pentru a oferi tuturor şansa înţelegerii miracolului reliefului nostru: „Când fiecare provincie şi judeţ se vor strămuta pe câteva zile sau săptămâni în celelalte provincii şi judeţe, românii îşi vor da seama, pipăind ţărâna şi aerul, că ţara lor e cea mai completă din punctul de vedere al naturii şi al frumuseţii, prestigiul fiecăruia, secret, va fi multiplicat cu muntele, câmpia, râul, holdele şi pădurea îşi vor da seama că locuiesc în împărăţia care le aş- teaptă cu bogăţii splendide, braţele, iniţiativa şi inteligenţa şi imaginile extreme ale ţării se vor aduna laolaltă într-un singur simţământ, urzit de ţărani, tradiţii şi nădejde…”. Oamenii vor cunoaşte astfel şi „peisajul palestinian al Dobrogei”, şi marea, „cioban de talaze”.

Din scrisori, în special, ştim că imaginea mării l-a urmărit mereu, într-o vreme chiar s-a gândit să scrie o carte despre „pământul acestei ţări de peste Danubiu”: „Făcusem odinioară proiectul să înfăţoşez tainele Dobrogei într-o carte şi începusem să-i parcurg ciudatele întinderi între orizonturi cu emoţii multiple”. Confesiunea trebuie luată ca pură intenţie şi să ne întrebăm care ar fi fiind locul Dobrogei şi al Mării într-o carte nescrisă, e impropriu. Impresiile ‒ nu multe, deşi puternice ‒ răspândite prin articole şi epistole ne oferă posibilitatea unor deschideri spre acest spaţiu atât de râvnit şi atât de refuzat.

Marea noastră l-a copleşit pe poet încă de la primul contact. De aceea a dorit mult să aibă o casă a lui pe litoral, în special la Eforie. Când a aflat că Cella Delavrancea voia să-şi vândă vila de la Carmen Sylva, a purtat numeroase tra- tative, prin prietenul său, consilierul juridic constănţean Constantin Serienescu: „Se legase sufleteşte de casa în care fusese găzduit pe durata mai multor vacanţe estivale, de cerdacul unde se obişnuise să scrie. Vânzarea n-a avut loc, datorită, se pare, reticenţei «proprietarei» de a încheia o tranzacţie cu un confrate şi mai ales, prieten”. După ridicarea Mărţişorului, mărturisea aceluiaşi prieten, regretul neputinţei de a avea o casă la mare: „Amvisat o viaţă întreagă să am o fărâmă de câmp la mare şi n-am fost în stare să mă învrednicesc… Am încercat prin ei (prin copii, n.n.) şi anul trecut să cumpăr 300-500 de metri, dar proprietarii aşteaptă să vândă cu centimetrul pe preţuri inabordabile şi excesive”.

Raportul sentimental cu Marea, aşa cum se evidenţiază din mărturisirile lui Arghezi, este limpede. Cum apare el, însă, în opera literară propriu zisă?

Dacă spaţiul abstract al plimbărilor imaginare este prezent în lirică, cel concret, rod al drumeţiilor, al contactului direct îl găsim în proză. Marea noas- tră poate fi văzută din două perspective: ca spaţiu geografic şi ca topos de manifestare a spiritului.

În poezie pământul şi marea, coloane ale echilibrului cosmic, se află într-o permanentă încleştare, iar spiritul se simte prizonier, incapabil să spargă zidurile temniţei: „Piscul sfârşeşte-n punctul unde-ncepe/ Marea mă-nghite, lutul m-a oprit”. În proză, în schimb, cele două forme primordiale devin spaţii deschise şi, nu de puţine ori, edenice. Intrarea la Mare se face prin Dobrogea, această lume aparte, plină de mister, pământ asaltat de istorie, un popor de statui dea- supra şi un altul dedesubt. Cu cât mergi, cu atât chemarea Mării se simte mai imperios. Este un instinct geologic, dornic să reia ciclul genezei: „Pretutindeni uscatul visează Marea şi se ridică spinări, ca să o cheme la el din depărtările ţărmurilor unde fierbe-n clocot şi se răstoarnă…”. Uscatul se prelungeşte spre mare prin plajă. Este un element de demarcaţie între cele două elemente şi, totodată, de echilibru. Uscatul, staţionar deci, este susţinut de acvatic, de nestatornic. Marea îşi hrăneşte potrivnicul din propriul ei trup: „Nimfe mici, în tricouri pestriţe, pescuiesc de-a lungul ţărmului scoici, pe care Marea le împin- ge în bancurile de pe uscat după ce s-a jucat cu mărgelele lor goale.” Loc de întâlnire a elementelor este, în acelaşi timp, loc de întâlnire a oamenilor. Tabloul este dinamic şi ochiul artistului cuprinde mişcarea în cele mai mici componente şi în cele mai variate culori. Imaginea zboară spre deșerturile Orientului. Oa- menii şi-au depăşit, parcă, condiţia terestră şi devin fiinţe ale mării. Două fete par două bijuterii statuare scoase din pământul răscolit de timpuri, aşezate „la fruntăria lui moale cu Marea… O mare broască ţestoasă s-a deplasat pe nisip cu douăzeci de pui ca să intre în valuri”. De aici începe Marea.

Primul sentiment, privind-o, este acela al incredibilului. Marea este început şi sfârşit de lume. Strivită de măreţia realităţii, imaginea devine neputincioasă, istoria timpului şi a omului se frământă în talazurile ei. Gândul copleşit te poartă spre Geneză: „La început era Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu se purta peste ape”…

Imaginea de început, de ansamblu, este apoi, treptat, prezentată în diver- sitate fără ca grandiosul să piardă ceva din splendoare. Tehnica este impusă de sensibilitatea artistică, de dorinţa şi nevoia înţelegerii acestui fascinant spectacol. În faţa valurilor, omul pare, uluitoare imagine argheziană, „cioban de talaze”. Ochiul desfătat în timpul zilei de culoare lasă loc, noaptea, urechii. Este o melodie cosmică şi sub vraja ei se desfăşoară jocul unic al mării: „Noaptea, stâncile, lespezile şi statuile templelor scufundate, se ridică la suprafaţă înnot, lunatice şi aiurite, Marea le amestecă, le joacă şi le izbeşte, cu amintirea furioa- să a epocilor vechi”. Nopţii îi urmează dimineaţa şi zbuciumul nocturn lasă loc liniştii matinale. Priveliştea este graţioasă: „Bărci liliput, cu pânza triunghiulară, dedesuptul falezei de nisipuri ca nişte păsări lovite, căzute cu aripile frânte în apa amară. Ieşiseră pescarii la scrumbii”.

Creaţia dumnezeiască, unică, marea cere necontenit jertfe. E o prelungire a motivului estetic în capodoperele cosmice: „Numai valul mai e primejdios. El înfăşoară în giulgii şi târăşte la fund, în împărăţia necunoscută. În fiecare zi Marea fură câteva fete, blândă şi târâtoare ca o mâţă întâi, culcată în picioare.” Farmecul ei ineluctabil începe cu şoapte, cu dantele şi bijuterii. „…Şi a plecat fata bălană, fără să se mai întoarcă, şi s-a dus fata arămie şi nu s-a mai întors şi Marea s-a făcut iarăşi la loc, şi Marea n-a simţit nimic”. Orice încercare de a înţelege secretul acestei fascinante atracţii, de a-l transpune în slove este sortită eşecului. Profesorul îi aduce pe elevi să-şi scrie impresiile. Dar mintea şi mâna se opresc neputincioase: „Către seară meşterul a trecut pe la spatele fiecăruia: ‒ Ce-ai scris? a întrebat. Nici unul nu scrisese nimic. Caietele erau închise, creioanele căzuseră în nisip. Toţi se uitau în Mare, încercuiţi în citirea cifrului ei imposibil”.

În aventura spaţiului, o nouă re-creare a Universului, pământul e potopit de ape. Sunt cele patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi biblice. Apoi, când izvoarele Adâncului au fost stăvilite, seminţiile au ieşit pe uscat. Universul şi-a refăcut unitatea prin diversitate. El devine un spaţiu al spiritului în care umorile argheziene se manifestă în voie, artistul meditativ cedând, treptat, locul pam- fletarului temut.

Unde se manifestă cel mai pregnant uluitoarea tandreţe încleştată cu acidul cel mai corosiv este spaţiul spiritual al acestor întinderi străbătute de paşii ma- relui Herodot. Techirghiolul, învecinat cu Marea, devine spaţiul miraculosului. Lumea se îndreaptă încoace ca într-un autentic exod. Calităţile terapeutice ale nămolului sunt slăvite de toţi. Între soare şi nămol preferinţele merg spre acesta din urmă căci oamenii „…cred că se vor vindeca de boli incurabile sau că vor dobândi o sănătate nouă… Două fete nude şi de un desen armonic plastic zac pe pântec, ca două personaje de gumă de galoşi unse cu nămolul celebrului smârc vindecător”. Spaţiul inefabilului are comori şi nici o forţă nu este capabilă să-l descrie. Minune a universului, el rămâne egal la toate încercările de a-l muta în cuvânt: „Stiu ce cauţi tu si azi… Să zici: am numai zece cuvinte pentru pământ şi uscăciunea lui, dar în cuvintele mele zece am închis Marea toată, pe care o închid şi o deschid cântând. Tu întârzii să-ţi scrii, robule răzvrătit, epitaful”. Locul de manifestare a spiritului pamfletarului, unde maledicţiunea îşi arată drojdiile tari, este spaţiul ironiei şi al grotescului. Pe plaja invadată de lumea primară, unde indiferenţa devine aproape cuvânt de ordine, autorul transferă individul cu starea de aici în civilizaţia urbanului: „Pe domnul cu monoclu şi cu o carte purtată şcolăreşte, nu l-ai întâlnit niciodată în pielea goală pe bulevarde, şi ai voi să-l vezi suind aşa, vanitos, îngâmfat şi aparent, scara ministerului… Ministrul sau consulul în partibus salută din când în când, măreţ şi demn, şi face o mişcare din spinarea inferioară, crezându-se în redingotă”. De dimineaţă până noaptea pământul, plaja, Marea trăiesc intens, într-un dinamism necunoscut altor părţi. Acesta este spaţiul vieţii ca teatru: „Grupuri de femei, cu pulpa modelată până la încheietura mlădie a şalelor, pe care prietene îşi culcă obrazul cu ochelari, se aştern sub umbrele japoneze. Unele pâlcuri stau în picioare potrivindu-se cu ochii bărbaţilor înveşmântaţi în straie de fantomă şi trecători pe nisipurile mărginaşe ca nişte experţi din Orient, delegaţi să cumpere cadâne”.

Cu timpul, Marea va deveni spaţiul amintirii. Vizitele poetului s-au rărit. Apoi au încetat. În 1955 declara, la Mamaia: „Nu ies pe plajă, nici băi nu fac. Mă mulţumesc să privesc marea de aici din odaie”. Marea pe care a turnat-o în cuvânt şi pe care a eternizat-o ca pe minunea cosmică însăşi.


*Fragment din Critica de la margine la centru, Constanța, Ovidius University Press, 2005.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *