#77-78 august 2023,  METATEXT,  Tulcea literar-culturală

MIHAELA ARITON ‒ Halil Bey. Premiul I, Secțiunea Proză la Concursul național de proză „Valentin Șerbu”, Tulcea 2023

Toată viața, Halil sperase, ca într-o zi, lumea să-i spună Halil Bey, cea ce ar fi însemnat respect, avere, familie, prieteni și… dușmani.

Adică un om împlinit, cu de toate.

Acum, când ajunsese la aproape șaizeci de ani, constată încă o dată că era destul de departe de vis și pritocise degeaba gânduri și speranțe de felul acesta. Dar să ajungă din nou la Tulçi, ăsta chiar era un plan bine pus la punct, chiar dacă viața te zburătăcește de colo-colo, după cum ți-e scris. Și avusese Halil ne Bey niște înscrisuri de la Cel de sus, de se minuna și el cum de reușise să le ducă până la anișorii ăștia. Ienicer, fusese luat cu japca de copil, dintr-un sat moldovenesc, și dus la o ortă ienicerească din Anatolia, unde crescuse și învățase meșteșugul armelor. Îl uitase însă destul de repe- de, deprinzând mult mai bine știința fugii, pentru că orta lui de ieniceri fugea de mânca pământul, chiar înainte de prima luptă dintr-un război, în frunte cu ciorbagii și agii, care în ale fugii erau de neîntrecut.

Pe timp de pace, o făcea pe pompierul la Stambul, alături de ortacii ieni- ceri, misie dată chiar de Sultan, făcând ce știau mai bine, adică să alerge cu o tulumbă în brațe, legată la o pompă ruginită, care nu avea niciodată apă, mai scumpă decât măgarul sacagiului care o căra de la cișmea. Adevărul era că nu numai că nu dădeau în brânci să stingă incendiile de prin mahalalele stambuleze, dar mai punea și el, împreună cu fârtați ieniceri, câte un foc la bazargii care se codeau la plata peșcheșului care îi păzea de necazuri. Până la urmă, au fost prinși, dar nu din cauza focurilor iscate de mâna lui, puse cu mare meșteșug, pe timp de noapte la acareturile din scânduri uscate, ci din cauza răscoalei ienicerilor de la 1821. Fusese mare iureș, cu război – pe care ienicerii îl pierduseră, ca de obicei ‒, cu schimbări în armata Sultanului, lucru care îi mofluzise pe ieniceri, care întorseseră numaidecât marmitele de ciorbă, cu gura în jos, semn de răzmeriță și porniseră val-vârtej spre palatul Sultanului. Lucrurile fuseseră însă aranjate din timp și nu de către Allah, ci de noua armată, care a pus tunurile pe ieniceri și au căsăpit vreo șapte mii numai în Stambul.

Ca de obicei, avusese noroc și scăpase cu viață, datorită unui pișicher de căpitan grec, care îl ascunsese într-un butoi, un sfert cu măsline, trei sferturi cu Halil, în vintrele unei corăbii, în schimbul a zece galbeni venețieni, noi- nouți, pe care îi ținea la teșcherea pentru zile negre. Și mai negre decât cele din anul răscoalei, nu credea că pot fi.

Dar se înșelase rău de tot.

Oricum, atunci, de bine, de rău, au trecut Kara Deniz, adică Marea Neagră, cum îi ziceau frâncii, pentru a ieși din Lacul Sultanului în Împărăția Țânțarilor. Intraseră pe Tuna, adică Dunărea, și după alte câteva zile, coțcarul de căpitan de corabie, îl coborâse în portul Tulçi, zicându-i că-i ultimul oraș turcesc, la nord de Dunăre fiind țările moldo-vlahilor, și mai spre nord a polonilor și muscalilor.

‒ Asta dacă nu vrei să pleci înot, contra curentului, spre țările frâncilor, unde trebuie să mănânci porc și să bei bere… adăugase, acesta, în grecește, râzând.

Halil ne Bey era sătul de măsline, ca de mere acre, după ce acestea au fost zile în șir singura mâncare, și avea o sete în măruntaie, de semăna cu focurile puse la acareturile stambuleze. Căpitanul corăbiei îi dăduse apă cu o măsură pentru copii, iar din Dunăre îi era frică să bea pe săturate, din cauza ciumei și holerei care știau că bântuie pe aici ca nicăieri în lume. Cel mai mult i-ar fi plăcut să bea un clondir cu raki de anason, cu bucăți de gheață, care îl făcea alb ca laptele și din care primise o porție zilnică, încă de la 12 ani, de când ajunsese novice la ieniceri. Și acum visa meniul din orta anatoliană: ciorbă și raki.

Tulçi, la prima sa vizită, după fuga din Stambul, arăta ca naiba. O schelă amărâtă, căreia tulcenii – o adunătură de pripas, din toate neamurile pămân- tului, care vorbeau între ei un soi de levantină, împănată cu vorbe grecești, frânce, valahe, rusești și turcești – îi spuneau cu mândrie port și când erau beți, chiar faleză, era inima așezării. Preocuparea de căpătâi era vămuirea a tot ce mișca prin port: măgari, cămile, credincioși, ghiauri, mărfuri, grâne, vin și pește, toate la preț dublu, față de alte vămi, care puteau ajunge la jumătate, dacă știai să te tocmești, să te vaiți țipând ca din gură de șarpe și să strecori peșcheșuri în buzunarele care trebuiau.

Pe atunci, era însă tânăr și știa să-și înfrâneze setea de raki, mergând mai întâi la un scrib de piele, care făcea bani frumoși în fundătura acea plină de țânțari, scriind pe pielea robilor fugiți de la stăpâni, însemne noi, amestecate cu cele vechi, după care le plăsmuia teșkerele de cumpărare de libertate, în limba osmanlâilor, scrisă în arabă, într-o harababură de doar cei școliți prin medrese o puteau descurca citind. Tariful pentru robi era cinci galbeni de Istanbul, dar pentru Halil treaba era mai simplă, că nu era rob și nu avea nevoie de act de eliberare, ci doar de un tatuaj nou, peste cel vechi, cu însemnul ortei, două iatagane încrucișate. Meșter dibaci, scribul de piele, l-a înțepat cu acele înmuiate în vopsea, până a făcut ca iataganele să semene cu crucea unui sfânt ghiaur, pe nume Andrei. I-a explicat că din acel moment, noul său nume este Hristu, marinar din Chefalonia și că ar fi bine să se bâlbâie la fiecare două cuvinte spuse, pentru a ascunde accentul de papagal pe care îl avea când grăia în greacă. După ce i-a scurtat mustățile falnice de ienicer, i-a prins în barbă și păr, inelușe de aramă, așa cum purtau levantinii, din aur și argint, cercei și chiar belciuge în nas, ca muierile. Țanțoș și fericit de noua identitate, Kir Hristu, adică Halil ne Bey, s-a în- dreptat spre prima tavernă, care i-a ieșit în cale, în port, și a cerut un clondir de raki și unul de gheață.

‒ Vei să țzici, ouzo? îi sâsâi pocit, cârciumarul, care se vedea după chip și vorbă că era un grec patriot care ținea la denumirea greacă a spirtului de anason și îl apucau pandaliile când auzea de raki-ul turcesc.

‒ Hai sictir! i-o retezase Hristu Halil, socotind că este mai bine să schimbe locanda, plină de grecotei gata de zaveră, cu una mai liniștită.

Nimeri într-una plină cu rusnaci roșcați și pistruiați, care beau apă chioară – sau cel puțin așa părea, la prima vedere – și nu dădeau doi bani pe noul venit.

‒ Leșin de sete, barba! strigă într-o chefalonită chinuită, pe care era sigur că rusnacii o înțelegeau mai greu ca el.

‒ Mai stai nițel, barba, nu leșina! Să-ți dau un bardak cu apșoară de Odessa! îi propuse cârciumarul, un lipovean cât un dulap.

‒ Apșoară să fie, dar trecută cel puțin de două ori prin velniță, acceptă Hristu Halil, fin cunoscător în denumirile tuturor meșterelilor de preparat spirt de pe coastele Mării Negre.

‒ Votculiță ovreiască, de la Odessa Țarului, cea mai bună din câte se face în lume… îi explică cârciumarul.

Instrucția ienicerească îi puse un nod în gât când auzi de Odessa și Țar, dar setea era mai puternică decât educația. Așa că nodul dispăru la fel de brusc cum apăruse în fața ulcelei din lut, pe care cârciumarul o trântise pe masa de lemn tocit.

‒ N-ai și niște gheață, barba? întrebă Hristu Halil. Că mi-au luat foc mațele…

‒ N-am, că a luat ghețăria foc și s-a topit toată. Da, dacă vii la iarnă, îți dau toată gheața din Dunăre, gratis! Și toți lipovenii din cârciumă, care păreau că nu îl bagă de fel în seamă, izbucniră în râs.

‒ O prostie, barba! Nu te lua după gospodin Igor, că gheața din Dunăre are gust de pește și-ți strică votculița, interveni rânjind un lipovean de la o masă. Mai bine un chirpic de gheață din lacul Ciuperca, torni votca pe el și-l lingi până te îmbeți. Și lipovenii izbucniră din nou în râs.

Însetat, Hristu Halil sorbi un sfert din bărdacul cu votcă. În mod sigur, lipovenii își băteau joc de el: băutura nu avea miros, era limpede ca apa și… ardea ca focul. Simți că îi ia foc vintrele, dar se dădu bărbat și plescăi mulțumit.

‒Harașo, maladeț! mormăi, încercând să-și aducă aminte și alte cuvinte rusești. Pizdeț… mai adăugă, dar își aduse aminte că ăsta îl auzise acasă, în Moldova, când era copil, înainte să-l răpească tătarii pentru ienicereală. Lipovenii îl priviră chiorâș câteva clipe, apoi se întoarseră la băutura din băr- dace și vorbele lor adevărate rusești. Grecul, sau ce-o fi fost, părea deja beat.

Hristu Halil se trezi din beție, în lanțuri și pe un galion turcesc. Încercă să afle ce se întâmplase, dar s-ar părea că nimeni nu era interesat de el. Fusese condamnat la galeră de cadiul din Tulçi, care nici nu-l văzuse la față, dar lipo- venii făcuseră un schimb pentru unul de-al lor, condamnat la galere, pentru că urinase, beat, pe gardul geamiei. Toți, cei din cârciumă, au declarat, sub jurământ, că grecoteiul băuse votcă și-l înjurase pe Sultan, având de gând să pornească o zaveră, de-a doua zi.

Când întrebă cât îi era pedeapsa, primi un răspuns în doi peri:

‒Poat să ție un an… Poat să ție o viață… Doar Cel de sus știe! îi răspunse temnicerul grec, în turcește.

Să tot să fi fost vreo zece ani, până la urmă, timp în care, din respect pentru vârsta lui, fârtații de vâsle îi spuneau Kir Hristu, ofticându-l la gândul că dacă ar fi recunoscut că este turc, i-ar fi spus Halil Bey și poate chiar efendi, din când în când. De-atât vâslit i se lungiseră mâinile ca la maimuțe și făcuse un cur tare, ca de piatră, de la banca de lemn. Nu ar fi zis că începuse să-i placă viața de condamnat la galere, dar avea farmecul ei: pilaful bunicel, un pahar de raki, seara, chiar și două, dacă împărțea vâsla cu vre-un credincios habotnic, care nu punea gura pe băutură. Învățase bine chefalonita și încă alte câteva limbi de la niște frânci care se perindaseră pe galeră. Cel mai mult îi plăcuse de un franțuz, cam nebun ce-i drept, cu „la révolution” în cap tot timpul, dar care îi explicase cum stă treaba cu ce ți-e scris de soartă și cum poți să schimbi înscrisul spre binele tău. Adică, mergi la un scrib de piele și-i spui cam ce soartă ai vrea să ai în viitor, dar fără prea mult polologhie, că Cel de sus, indiferent căruia te adresezi, nu are timp de vorbărie prostească. Dacă o să-i placă ce-ai scris, cum ai scris și mai are și timp și chef de tine, Dumnezeu o să-ți schimbe înscrisul divin, poate cu unul mai bun. Asta era singura cale de a-ți schimba soarta, după cea a revoluției, bineînțeles!

În sfârșit, eliberat după douăzeci de ani, Kir Hristu, care se visa Hilal Bey, refăcu din nou, drumul Stambul Tulcea, de data aceasta la bordul piroscafu- lui Loyd Austriaco, care mergea până la Galați, de unde, cei dornici puteau călători tocmai la Viena.

Tulçi, după două decenii, arăta tot ca naiba. Într-adevăr, apăruseră câteva clădiri noi pe malul Dunării. O geamie aproape cât o moschee și o mulțime de mori de vânt, care atunci când bătea vântul puternic, scârțâiau din toate încheieturile. În rest, aceiași adunătură pestriță, coborâți de-a lungul Dunării sau veniți de pe țărmurile Mării Negre. Toate neamurile de turci și tătari, din cei care divinizau calul sau îi mâncau și potcoavele, moscoviți sau kieveni, care aveau tot timpul ceva de împărțit, omorându-se ca chiorii pentru te miri ce baltă sau smârc. Și o adevărată hoardă de căciuli țuguiate, din oaie, pur- tate și iarna și vara, ciobanii din Valahia și Moldova, care își aduceau miile de oi la turci, mari mâncători de miei și caș. După ce-și vindeau turmele la misiții care îi așteptau cu corăbiile pregătite în portul Tulçi-ei, porneau îndărăt spre locurile baștină, ca să aducă altele, urmăriți de albanezi, cu cinci rânduri de cuțite sub dimiile de lână, chitiți să le ia gâtul și galbenii, cu toate că prin cârciumi se îmbrățișau spunându-și frați.

Grăbit, Hristu Hilal, de parcă întârziase nițel cam mult, cei douăzeci de ani, pe galionul turcesc, întrebă în stânga și dreapta de scribul de piele, unii din tulceni neînțelegând ce vrea să zică, alții, ridicând din umeri, alții trimițându-l direct la Agie, ca să râdă de el. Ajunsese, după câteva ore frânce, în cartierul ovreiesc, și intră cu capul plecat într-un bordei vai de mama lui, semn că nu toți ovreii erau bogați, sau cel puțin nu arătau.

‒Șalom! zise Hristu Hi Ai întinerit, scribule, după douăzeci de ani, arăți mai tânăr cu patruzeci.

‒ Șalom, efendi! îi răspunse ovreiul roșcovan, în vârstă de vre-o treizeci de Tatăl meu, numele de Avram fie-i lăudat, a trecut de zece ani, în dreapta Domnului, eu sunt fiul lui cel mare, Isaac.

‒ Iar eu, Hilal Bey, dar oamenii îmi zic Kir. L-am cunoscut pe tatăl dumitale, acum douăzeci de ani, când mi-a scris asta pe piele și își ridică cămașa, pentru a-i arăta tatuajul făcut de scribul Avram.

Isaac își potrivi pe nasul, cam lung, o pereche de ochelari de sârmă și privi cu atenție înscrisul. Câteva lacrimi i se scurseră din ochii albaștri și miopi, recunoscând „mâna” părintelui.

‒ Sublim! reuși el să șoptească. Nu oricine putea face din două iatagane ienicerești, crucea Sfântului Andrei, atât de bine.

‒ Mi-a schimbat viața, scribul A M-a făcut din turc, grec. Partea proastă, că mi-am petrecut-o pe o galeră turcească… Poți să mă ajuți să mă faci înapoi turc?!

‒ Ca să-ți petreci următoarele două decenii pe o corabie pușcărie grecească?! întrebă mirat Isaac.

‒ Asta-i glumă?

‒ Și ce scriu, turcule? Cel de sus e mare, e tare, e înțelept…? Să-ți arate calea cea dreaptă?

‒ Păi, ceilalți turci care vin la tine, ce îți cer să le scrii?

‒ Mai nimic. După ce robia a fost interzisă în imperiu, înscrisurile, atât de bănoase, ale lui tătânu, s-au încheiat și acum vin doar marinari care vor să le desenez pe craci și buci, elice de piroscaf, care să-i salveze din furtuni și naufragii.

– N-am nevoie, ovreule, de elice, vâsle sau pânze de corăbii. Am încheiat cu viața pe Să fie ceva care să-i aducă aminte Celui de sus, că vreau să revin printre oameni și să fie nițel grijuliu cu mine. Atâta tot!

‒ Păi atunci, scriem, „Efendi Hilal Bey”, în persană, că-i limbă de baștani, nu de sărăntoci.

‒ Și-i de ajuns?! întrebă Hristu Hilal, care își aducea aminte de discuția cu revoluționarul francez, care-i spusese cam același lucru: cuvinte puține, speranțe mari… Dar lăcomia din el parcă voia ceva mai mult.

‒ Dacă meriți și ai și puțin noroc, e de ajuns, efendi Hilal Bey! i se adresă Isaac, pregătind vopselele și acele. Și, efendi, ai venit tocmai de la Înalta Poartă, la Tulci, pentru înscris, când Stambulul e plin de scribi de piele? adăugă

‒ Păi aș mai avea o socoteală de făcut, cu gospodin Igor. Mai are cârciuma aia în port, unde vindea votcă de Odessa?

Isaac făcu ochii albaștri și miopi mari, când auzi numele lui gospodin Igor. Se grăbi să adauge:

‒ A murit acum câțiva ani. Acum cârciuma este a fratelui meu, Jacob.

‒ A cumpărat-o? întrebă Hristu Halil, dezamăgit. Voiam să-i dau Igor m-a trimis la galere, în locul unui lipovean, care s-a pișat pe gardul geamiei.

‒ Îmi aduc aminte povestea, eram puștan pe Nu a cumpărat-o, a moștenit-o, după ce s-a însurat cu fiica lui Igor.

A venit rândul turcului să facă ochii mari, neînțelegând vorbele evreului. Adică Jacob, evreu sadea, s-a însurat cu o lipoveancă, cu voia lipovenilor și evreilor?! întrebă Hilal mirat, cu toate că în cei douăzeci de ani de galere, auzise o mulțime de povești ciudate.

‒ Poate nu chiar cu acordul la toți lipovenii și evreii din Tulcea, dar cu acordul părinților, Flăcăii lipoveni s-au cam împuținat în ultima vreme, din cauza votcii. Se îmbată, pleacă la pescuit și bâldâbâc în Dunăre, de unde uită să mai iasă. De câțiva ani, fetele lipovence, duc lipsă de bărbați, motiv de îngrijorare pentru lipovenime, speriați că li se duce pe copcă neamul. Așa că s-au uitat în jur și au găsit salvarea printre evreii roșcați, pistruiați și săraci lipiți, printre care, fratele meu Jacob era primul. După ce scrisul pe piele n-a mai mers ca pe vremuri – Jacob oricum nu avea nici un fel de tragere pentru scris și citit – tata Avram ne-a împărțit averea, mie prăvălia de scris pe piele, lui Jacob cârciuma lui Igor, împreună cu fiică-sa, Natașa, o zână de lipoveancă. Au împreună cinci lipoveni mici, și cred că mai fac vreo cinci, afacerea merge de nu perindesc dombazurile să aducă butoaiele cu votcă de la Odessa, iar Jacob cred că nici nu mai știe evreiește, mănâncă, bea și se închină mai abitir ca un lipovean de pe Volga.

Hristul Hilal îl asculta, cu gândul pierdut, pe Isaac și făcând socoteala la faptul că tot ce plănuise douăzeci de ani, se dusese pe apa Dunării, în fun- dătura asta de oraș, plin de praf, solzi de pește și țânțari. Cu scribul de piele o scrântise, îl găsise pe fiu-su, fără să știe cât de priceput era, răzbunarea împotriva lipoveanului Igor, o ratase, pentru că și acesta o mierlise și în locul lui era acum cel de-al doilea fiu al scribului pe piele. În mod clar, Dumnezeul turc sau grec încurcase lucrurile atât de rău în orașul ăsta ciudat, de nu le mai descurca nimeni.

Îi plăti lui Isaac o jumătate de galben, pentru înscrisul în limba persană și ieși aproape fericit din casa sărăcăcioasă, din chirpici și învelită cu stuf, cu mesajul scris adânc în piele: „Efendi Halil Bey”, doar că era în persană și nu erau prea mulți în stare să-l citească.

Doar pentru a-și retrăi amintirile de acum douăzeci de ani, chiar dacă nu erau toate din cele mai plăcute, ocoli câteva magazii de cereale și pește uscat, pentru a ajunge la cârciuma lui Igor/ Jacob. Ultimul era la tejghea și privea crunt către câțiva mușterii mai beți decât trebuia la orele acelea ale serii. Jacob semăna atât de tare cu Igor de acum douăzeci de ani, încât, câteva clipe, se gândi dacă nu cumva Isaac îl mințise, și cel din spatele tejghelei era chiar Igor. Doar că Hristu Halil uitase de cei douăzeci de ani scurși și că, până la urmă, orice lipovean din cârciumă semăna mai mult sau mai puțin cu Igor. Chiar și cei patru scopiți de la masa din colț, care făceau pe beții pentru a atrage vreun mușteriu rătăcit pe care să-l cinstească și apoi să-i propună o castrare în numele Domnului și trecerea în tagma îngerilor tulceni.

‒ Un bărdac de votcă, gospodin Igor, ceru în sefardă, Hristu Hilal, pentru a-l pune la încercare pe Jacob. Acesta era atât de obișnuit cu vorbele de acest fel, încât nici măcar nu le mai acorda atenție.

‒ Gheață vrei, efendi Halil Bey? întrebă Jacob în rusește, adresându-se celui venit, după numele încă sângerând pe pielea învinețită de acele cu vopsea, semn că Isaac îl anunțase deja de vizita unui turc apostat, într-un fel, acum douăzeci de ani și care venise tocmai de la Stambul, acum, pentru că se răzgândise și voia să devină În plus, avea niscai răfuieli și cu mortul Igor.

Afară, peste o Tulci prăfoasă, începu să plouă, cu tunete și fulgere, de ziceai că-i sfârșitul lumii. Hristu Halil se miră în sinea lui, de ploaia venită de parcă nicăieri și goli, dintr-o singură sorbire, jumătate de bărdac, așa cum făceau doar cei mai vajnici lipoveni. Ploaia era tot un aranjament a unuia din Dumnezei, ca să-i zboare gândul de la incendiul plănuit atâta amar de vreme, ca răzbunare pentru cei douăzeci de ani de galeră, nevinovat, pentru un pișat de lipovean pe un gard de geamie. Cu siguranță că era mâna Dumnezeului grec, care îi păzea și pe lipoveni.

Goli bărdacul. Și încă unul. Fără să simtă prea mult tăria spirtului. Beat, simți o poftă nebună de a ieși în ploaie, care să-i stingă focul ce-i ardea mintea și mațele, ca în urmă cu douăzeci de ani, când o ploaie asemănătoare i-ar fi ostoit setea și l-ar fi salvat, poate, de la închisoare. Plăti cu un guruș de argint și fără să-și ia la revedere de la evreul lipovean, apostat ca și el, până la urmă, ieși în ploaie, unde un val de apă îl izbi drept în față, aducându-i aminte de toate vijeliile îndurate pe Marea Neagră, în vintrele galioanelor turcești, care țopăiau pe valuri ca niște coji de nucă. Doar că valurile ploii tulcene erau cu apă dulce, care-ți stingea setea și te spăla de toate păcatele, sau măcar de o parte in ele.

Ploaia se înteți și mai tare, amestecându-se cu pale de vânt, care veneau vâjâind de dincolo de Dunăre. Un alt val de ploaie, îl izbi și mai puternic, secerându-l ca pe un trunchi de copac. Răstignit pe spate, valuri de apă se prăvăleau peste el, aducându-i aminte de gălețile de apă primite în cap, în timpul ienicerimii, în spatele tavernelor, pentru a se trezi din beție și plăti băutura înghițită. De cele mai multe ori, se trezea dimineața, înconjurat de câini care îl amușeau temători, în pielea goală, cu hainele și încălțările oprite în locul banilor datorați. Era chiar plăcut sub ploaia cu apă dulce de Tulcea. Până la urmă, nu mai era foarte mult până în zori.

***

Jacob cârciumarul îl trimise pe fiul cel mare, pe nume Igor (cum altfel?), să-l cheme pe zapciul Kasim până la cârciumă, ca să vadă un mort. Copilul se întorsese și-i aduse mesaj de la turc că nu poate veni pentru că ploaia i-a udat fleașcă șalvarii, încălțările și flinta, și până nu se usucă, n-are cum. Îl sfătuise pe micul Igor să meargă însă la Cafeneaua Turcului, care fusese închiriată de Aristotel Platon Cantemir, numit din când în când, de Cadiu, scotocitor și care era cel mai priceput în a stabili cauza „morții” mortului. Așa se făcea, că micul Igor în loc să se întoarcă cu vajnicul Kasim, cu mustățile sale falnice și sabia pe care o târa leneș, ca pe o coadă de oțel, îl aduse pe valahul Cantemir, pripășit de câțiva ani pe meleagurile tulcene, după ce fusese funcționar pe la capuchehaia Valahiei la Constantinopol. Acesta avea ochii cârpiți de citit și nesomn, cu părul răvășit și o șuviță rebelă, care îi stătea ca la un cazac zaporojean, adică hahol, beat. Jacob îl privi cu neîncredere, cu toate că știa, ca toți tulcenii de altfel, că valahul era destul de priceput, el fiind cel care-i găsise pe cei 12 băieți răpăiți de cei doi ieniceri nebuni și duși la Babadag. Jacob nu înțelegea însă rostul valahului, care nu era nici zapciu, nici soldat, nici turc, nici grec, nici măcar vreun cuțitar de albanez, ci un fel de rătăcit, pierdut pe meleagurile tulcene, de unde uitase să mai plece.

‒ Bună ziua, gospodin De ce m-ai chemat? întrebă mirat Aristotel Platon Cantemir, încercând în zadar să-și așeze șuvița de păr rebelă.

‒ Bună ziua, gospodin Cantemir. A fost ideea zapciului Kasim să vă invităm. El are șalvarii și flinta umezite de ploaia de azi noapte și-a zis să vă chemăm pe dumneavoastră… Avem un De fapt nu avem, că nu este a nostru, e un mort străin.

‒ Și-l cheamă Efendi Hilal Bey, citi silabisind Cantemir tatuajul, scris în limba persană, de pe pieptul mortului, căruia cineva îi furase peste noapte cămașa, nădragii și încălțările. Ploaia curățase rănile produse de acele lui Isaac, lăsând o piele netedă, lucioasă, fără pic de roșeață, pe care tatuajul ieșea în evidență, în toată splendoarea sa. Literele erau frumos rotunjite și mâna tânărului evreu nu ezitase nici o secundă, când realizase adevărata operă de artă. Cu ce ocazie, pe meleagurile noastre? întrebă Cantemir, de parcă ar fi purtat o discuție, la un pahar de vin.

‒ A venit pentru tatuaj și să dea foc la cârciuma lui Igor, care l-a trimis, acum douăzeci de ani, la galere, în locul unui lipovean.

Între timp, apăruse și Isaac, probabil chemat de unul din copiii lui Jacob. Se oprise destul de departe de fratele său.

‒ Cei douăzeci de ani petrecuți la galere, i-au cam zdruncinat mințile. Nu a vrut decât un tatuaj simplu cu un nume pe care și l-a dorit toată viața, efendi Hilal Bey. Numele lui era într-adevăr Hilal și când a venit prima oară la Tulcea, era un ienicer fugit din Stambul în timpul zaverei ienicerilor din Tătucul nostru, Avram, numele fie-i lăudat, l-a salvat schimbându-i iataganele de pe braț, în crucea Sfântului Andrei. Visul lui, toată viața, a fost să-l cheme Hilal Bey. Și efendi, din când în când.

‒ Deci, putem bănui că a fost otrăvit cu vopseaua acelor sau cu votcă, spuse neașteptat Aristotel Platon Cantemir. Fețele celor doi evrei ‒ mă rog, unul evreu și unul lipovean ‒, se lungiră de surpriză. Acestea ar fi fost primele două ipoteze simple, emise de zapciul Kasim, dacă ar fi fost de față, zâmbi încurajator Cantemir, în direcția celor Și acum aceștia păreau că s-au mai liniștit puțin, adăugă cu un aer ușor distrat: Motiv să vă ducă în beciul casei Cadiului și să vă tortureze până i se confirma una din variante… Dar nu vă faceți probleme, nici una din ipoteze nu este adevărată, cu toate că zapciul Kasim este încăpățânat și ar fi insistat până în pânzele albe cu una din ele. Efendi Hilal Bey a murit înecat! Dădu verdictul Cantemir, bătând ușor cadavrul, cu palma pe pieptul rece.

‒ Înecat?! se auzi, în cor, vocile celor prezenți. Unele șoptite, altele mai puternice. Dar toate, neîncrezătoare, având în vedere că știau că douăzeci de ani, mortul navigase ca vâslaș pe o mulțime de galioane turcești, înfruntând sute de furtuni și valuri furioase.

‒ Exact! Niciodată nu trebuie să bei votcă atunci când plouă torențial! Cele două bărdace de votcă, pe lângă faptul că l-au îmbătat pe Hilal Bey, l-au făcut să cadă pe spate, sub valurile de O beție cu bere sau cu vin, îți umplu stomacul și bășica udului, schimbându-ți centrul de greutate în față, astfel încât atunci când te prăbușești din cauza beției, o vei face cu fața în jos, sau într-o parte. Căile respiratorii îți vor fi protejate cu succes pe tot timpul potopului. Alcoolul distilat atacă mușchii gambelor și victima se prăbușește direct pe spate, ca un arbore fulgerat. Întins, în poziție orizontală, cu căile respiratorii descoperite ‒ unele victime chiar sforăie în ploaie ‒, în scurt timp, plămânii se umplu cu apă și victima se sufocă ca orice înecat în Dunăre sau mare. Deci, Efendi Hilal Bey s-a stins din viață înecat de ploaia torențială de azi noapte. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!

Toți cei de față, adulți și copii, îl priveau pe Aristotel Platon Centemir ne- siguri și neîncrezători. Cu toate că acesta le vorbise puțin și clar în grecește, aceștia șușoteau între ei, în sefardă, în rusă și în turcește, încercând să răstălmăcească cuvintele valahului, nevenindu-le să creadă că un galionagiu bătrân murise în portul Tulcei, înecat de ploaie.

‒ Și zapciul Kasim, și Cadiul, au să creadă povestea asta cu înecatul în ploaie? întrebă Isaac, cu o voce plină de scepticism.

‒ Cine știe! Depinde în ce toane O să aflăm pe la orele prânzului. Până atunci, eu merg la Konak să scriu bildirmek-ul. Atunci veți fi chemați de Cadiu să semnați, fiecare în limba lui și să nu uitați să puneți și degetul. Dacă vă invită să faceți lucrul acesta la subsolul Agiei, mai bine fugiți la ruși, că-i de rău. Înseamnă că osmanlâii au pregătit altă poveste, mai pe gustul lor, cu care încearcă să rezolve vreun pocinog mai încurcat.

Isaac și Jacob deveniseră mai galbeni la față decât Halil Bey. Nu le venea să creadă că doar peste câteva ceasuri frânce, soarta lor se putea schimba dramatic, legată doar de toanele a câțiva turci de la Konak.

‒ Până la urmă, domnule Cantemir, ce înseamnă povestea asta nemaiauzită pe meleagurile tulcene? Întrebă cu jumătate de voce Isaac scribul de piele.

‒ Defecțiune divină! răspunse scurt, gânditor și ușor adormit, scotocitorul valah. Efendi Halil Bey, alias Kir Hristu, a reușit să încurce planurile divine atât de rău, cu schimbările de identitate, ca pe cămăși, încât una din divinități, cea creștină sau cea musulmană, a hotărât să-l șteargă din catastife.

Isaac îl ascultă pe Aritstotel Platon Cantemir, cu gura căscată, nevenindu-i să creadă ce auzise.

‒ Și veți scrie așa ceva în bildirmek-ul pentru Cadiu?!

‒ De ce nu? Turcii sunt mari iubitori de povești și-i admiră pe povestitorii cu Cadiul s-ar putea chiar să-mi plătească bildirmek-ul și să trimită o copie chiar la cancelaria Sultanului. Și spunând acestea, Cantemir porni agale și visător către Konak, urmat de copiii lui Jacob și câțiva câini vagabonzi.

Isaac privi lung în urma lor și pentru prima oară îi încolți în minte ideea de a părăsi Tulcea, din care dispăruseră robii, eminii vămuitori, dombazurile grecești, galioane turcești, vozarii podari, levantini cu inele de argint în barbă și păr, iar evreii deveneau lipoveni și valahii scotocitori și povestitori fără asemănare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *